101!

Sharing is caring!

Sunt zile care mă fac să cad tare pe gânduri.

Din fericire, de cele mai multe ori scap nevătămat, fără să-mi rup nimic. Ba chiar și fără vânătăi.

Dar ceva urme rămân, totuși, chiar dacă nu sunt la vedere.

Azi am fost la cineva care și-a sărbătorit ziua de naștere.

Şi ce-i cu asta? m-aţi putea întreba. Cei care-și serbează ziua de naștere pe 17 ianuarie sunt probabil de ordinul milioanelor, dacă nu chiar miliardelor.

Şi ce dacă am fost?

Ei bine, probabil că sunt miliarde de oameni născuţi pe 17 ianuarie dar (aproape sigur) doar unul singur are 101! Şi nu dalmaţieni, cum m-am gandit eu când am auzit prima dată numărul, ci (ţineţi-vă bine)… ani!

IMG_20150117_140605-2800

Adică omul s-a născut în 1914! A prins și primul și al doilea război mondial și perioada interbelică și legionarii și comuniștii și capitaliștii… practic omul ăsta a trăit toată istoria modernă pe care noi am învăţat-o în cea mai mare parte din manualele de istorie…

Uau! Prea tare!

La viaţa mea am văzut mulţi oameni bătrâni. Mulţi dintre ei nici nu mai știau pe ce lume trăiesc de pe la 50-60 de ani…

Domnul Mecola Leasevici, un român de origine ucraineană (căci despre el este vorba), nu numai că era extrem de lucid, dar m-a impresionat cu o extraordinară memorie. Nu numai că ne-a vorbit dar ne-a mai și cântat și recitat poezii.

La 101 ani! Mă repet, știu, dar nu pot să mă abţin.

IMG_20150117_140634-2800

Un domn dintre cei prezenţi la aniversare chiar a zis că nu-și mai aduce aminte ce-a mâncat ieri. Eu mă gândeam că nu-mi aduc aminte ce-am mâncat dimineaţă. Ce să mai zic despre săptămâna trecută? Alb! Nimic! La fel păţesc și dacă mă strofoc să-mi aduc aminte ceva din luna anterioară. Cât despre anii trecuţi… nici n-are rost să încerc!

Iar domnul Mecola ne povestea cu lux de amănunte evenimente întâmplate cu decenii în urmă…

IMG_20150117_134728-2800

IMG_20150117_134920-2800

Ce să mai zic? Că nu mai am cuvinte…

Evident, vârsta n-a venit și fără semne evidente. Auzul domnului Mecola nu era în cea mai bună formă și nu se mișca chiar ca un tânăr de 20 de ani. Dar, pe de altă parte, nu purta ochelari. Şi nici nu părea să aibă probleme cu vederea.

La 101 ani, lipsa ochelarilor mi se pare ceva… extraordinar!

Şi n-am putut să nu mă întreb: oare ce viaţă a avut domnul Mecola?

N-am reușit să aflu direct de la sursă, căci în aproape o oră și jumătate de vorbe cu dumnealui au încăput doar câteva întâplări din copilărie.

Dar oare cum a trăit? Ce-a mâncat? Ce-a băut? Care a fost ritmul vieţii dumnealui? Ce-a făcut de-a reușit să ajungă la un an peste centenar?

Oare a ajuns la vârsta asta venerabilă pentru că a trăit majoritar într-o lume nepoluată?

Oare a trăit atât pentru că s-a hrănit cu bucate nemodificate genetic? Sau pentru că a băut apă neîmbogăţită cu nitriţii și nitraţii și azotaţii sau ce mai există prin îngrășămintele chimice, fără de care nu mai poate fi concepută agricultura modernă, intensivă? Sau pentru că nu s-a îndopat cu medicamente (mai mult sau mai puţin testate) la cea mai mică durere de cap? A fost stresat la viaţa lui sau mai puţin, pe ici pe colo?

A ajuns oare așa departe pentru că n-a avut televizor și/sau calculator o mare parte din viaţă? Sau a avut o structură genetică specială care l-a făcut extrem de rezistent?

Sau e vorba de o combinaţie dintre toate cele de mai sus?

Sau altceva?

Aș fi foarte curios să aflu!

Şi-n același timp mă întreb: noi, generaţiile „îmbogăţite” cu radiaţiile de la Cernobîl, hrănite cu alimente modificate genetic, hidratate cu ape „îngrășate” de chimicalele folosite intensiv în agricultură, „cultivate” de tehnologie cu touch sau fără, dependente de comunicarea mobilă, de internet, de biţi, kilo, mega, terra, noi oare la ce vârstă o să ajungem? Şi oare vom fi la fel de „verzi” la minte și la corp cum e domnul Mecola la 101 de ani?

Oare până unde vor avea suflu generaţiile „fast” (fast-food; fast-thinking; fast-finance; fast-orice) ?

Oare pentru că suntem atât de rapizi vom „arde” și ne vom „consuma” repede? Sau avem, pe lângă iuţeală, și destulă rezistenţă pentru a atinge centenarul?

Sunt foarte curios de părerile voastre!

Sharing is caring!

Eugen

Îmi place fotografia. Şi filmul. Şi grafica digitală. Şi lectura (în mod deosebit SF-ul și fantasy-ul) și, de dată mai recentă și cumva legate între ele, scrisul. >>mai multe

18 thoughts on “101!

    • 18/01/2015 at 10:44
      Permalink

      Sa-nteleg ca tu nu vrei? 🙂
      Nici eu nu ma dau in vant dupa problemele asociate cu batranetea dar, pe de alta parte, nici nu ma gandesc sa ma sinucid la un anumit numar de ani. Cati ani am de trait, o sa-i traiesc! 🙂
      Numai ca nu stiu daca lumea in care traim o sa ne permita sa ajungem asa departe…

      Reply
  • 18/01/2015 at 17:29
    Permalink

    Străbunicul meu a ajuns cam pe la aceeași vârstă. L-am prins și eu în viață destul de mult. Vreo 7 ani. A prins și el.. și Primul Război Mondial și Al Doilea. În primul era prea mic, dar în al doilea a participat. Și, din cauza unui obuz a rămas aproape surd. Totuși, cum a ajuns la vârsta asta?

    Mânca doar ce-și punea el în grădină, căci la vârsta aia încă mai avea grădină. Nu folosea niciun fel de îngrășământ. Când se făceau.. atunci se făceau.

    Avea o viață cumpătate. Se punea la somn la ora 18. Dacă te duceai după ora asta, te întâmpina cu poarta închisă și toate becurile stinse. Dacă te duceai înainte… la ora 17:30, erai scos pe poartă afară, că el nu-și dereglează somnul din cauza ta :)).

    A fumat aproape toată viața lui. Țigări făcute de el desigur. Și a băut doar ce-și prepara în casă.

    Muncea. A muncit până a murit. Și nu a murit de vreo boală. Ci că s-a împiedicat și a căzut. Și a făcut complicații, că organismul lui era bătrân. A avut o viață foarte activă :D. Și a fost și egoist :))

    Reply
    • 18/01/2015 at 20:09
      Permalink

      Pare personaj de poveste strabunicul tau! 🙂
      Buna treaba cu gradina dar cred c-a folosit si el ingrasaminte chiar daca tu zici altceva. Doar ca d-alea “bio”, de la animale, gen gunoi de grajd, de care folosea si bunicul meu si-n care cautam rame atunci plecam cu unchii mei la peste. Si bunicul meu tot odata cu gainile se culca si tot dupa ele se trezea.
      La ce-am vazut pana acum, tu nu prea ti-ai mostenit strabunicul in ceea ce priveste ora de culcare. Cum nici eu nu mi-am mostenit bunicul. 😀
      Si cum a fost strabunicul tau egoist?

      Reply
      • 18/01/2015 at 20:25
        Permalink

        Eugen… eu mă refeream la alt tip de îngrășământ. Natural, desigur, folosea.
        Acuma na.. am moștenit de la el multe, precum: răutatea și egoismul =)).

        Străbunicul meu a trecut prin multe greutăți. Iar asta l-a făcut să fie un om dur și egoist. Când te duceai pe la el… nu voia să-ți dea nimic =)). Doar mamei mele. Cu ea se purta relativ frumos, deși nepotul lui era tata :)).

        Reply
  • 18/01/2015 at 20:20
    Permalink

    Foarte interesant “raspunsul” din articol, Mihai.
    Nu stiu daca e singura explicatie dar mi-e clar ca o viata fara sentimente n-are cum sa fie lunga. Doar pare mai lunga.

    Reply
  • 19/01/2015 at 21:55
    Permalink

    În calitate de posesoare (cândva) de bunici…nu atât de rotunzi în vârstă ca dl Leasevici, dar care au atins cu luciditate vârsta de 86 ani, pot să declar că nu exista rețete ci doar gene bune 😀
    Bunicii mei au locuit în zone diferite, în medii diferite și s-au confruntat cu istorii de viață fără asemănare între ele. Ceea ce e poate mai surprinzător, ambii (și cel din partea mamei și cel din partea tatălui) au trăit până în ultima clipa lucizi, mucaliți, optimiști. Și și-au iubit foarte foarte tare nepoatele 🙂

    Asemănările se opresc aici pentru că…

    Bunicul din partea mamei, un militar încercat, căpitanul călare al unei garnizoane care a luptat în Munții Tatra in al doilea Război Mondial, și-a pierdut auzul și văzul pe partea dreaptă, după ce a fost aproape ucis de un obuz. După ce a fost decorat de rege, comuniștii i-au luat terenurile, sabia, decorația și l-au băgat la închisoare pentru câțiva ani. Cu toate astea, a rămas un om minunat, un bunic atât de blând, bun și iubitor și un povestitor remarcabil de istorii cu aricii și piticii din pădure. El nu a fumat, nu a băut dar nici nu suporta mâncarea ”de oameni bolnavi”, era un gurmand desăvârșit. În plus, făcea zilnic rebusurile ”dificile” din Flacara și îmi spunea că așa își ține mintea mereu tânără, juca rummy și scrabble cu noi și bunica și ne mai bătea din când în când la table și șah. Și a trăit la munte în ultimii 50 ani din viață…

    Bunicul din partea tatălui meu a locuit dintotdeauna la țară, a fost un țăran autentic, în cel mai bun sens al cuvântului. A fost și el în război, ca toți bărbații în putere la acea vreme, dar numai ca soldat și s-a întors acasă fără sechele. A fumat până în ultima clipă, îmi amintesc și acum Carpații pe marginea sobei și, deși nu l-am văzut niciodată amețit, bunicul avea certitudinea că apa îl va rugini, așa încât nu bea decât lapte, vin și țuică, în funcție de momentele zilei. Toate asezonate cu slănină, untură, cârnați și tot felul de alte alimente ”sănătoase”. Și nu a fost gras nici măcar o zi din viața lui 🙂 dar avea o putere incredibilă în a ridica saci cu grăunțe și o abilitate nemaipomenită în mânuitul coasei timp de 8-10 ore pe zi, în soare arzător, fără pălărie și teama că e iradiat și fără să se plângă vreodată că îl doare ceva. Singurele momente în care plângea erau cele în care ne vedea pe noi, nepoatele lui, și atunci plângea de bucurie.

    Deci ce-am putea face să ajungem măcar la vârsta bunicilor (pentru că nu știu dacă e înțelept să îndrăznim a visa la 101 ani)? Cred că nimic anume, putem doar spera 🙂

    Reply
    • 20/01/2015 at 21:43
      Permalink

      Foarte frumoase amintirile cu bunicii tai, mai ales ca ai cunoscut atat bine si partea mamei si cea a tatalui! 🙂
      Eu am fost mai apropiat si am petrecut mai mult timp cu cei din partea mamei, care mi-au oferit niste amintiri extraordinare in majoritatea vacantelor de vara din generala. De multe ori bunicul imi povestea experientele pe care le-a avut in razboi, in lagar si in divizia “Tudor Vladimirescu” dar, din pacate, memoria nu ma ajuta sa pot sa le pun pe hartie. Mi-as fi dorit sa mai fie in viata si sa documentez experientele prin care trecut…

      Reply
      • 20/01/2015 at 22:58
        Permalink

        Si eu mi-as dori sa pot sta de vorba acum cu amândoi, să pot aprofunda toate experiențele prin care au trecut cu umor și stoicism pentru ca apoi sa le repovestesc cu drag 🙂 am fi avut niște istorii formidabile…ei chiar au trăit niște vremuri și întâmplări ca din cărți…

        Reply
  • 20/01/2015 at 13:36
    Permalink

    Am citit toate raspunsurile de aici, insa parerea mea este alta. Carnea nu exista fara suflet, insa sufletul ramane vesnic fara carne. Ideea este urmatoarea: sufletul sau l-a tinut in viata, patosul de artist. Si mai cred ca spiritul nu i-a imbatranit, si l-a pastrat frumos, neintinat de dezamagiri sau esecuri. Cred ca este un om care s-a bucurat de viata, de fiecare zi, altfel nu-mi explic. 🙂
    Se mai spune ca artistii imbatranesc mai greu si tind sa cred ca este adevarat.
    Cum sa mori cand vrei sa traiesti?! Cum sa mori cand abia astepti sa vezi ce-ti rezerva ziua de maine?! Cum sa mori cand ai in propriile maini creatia, iar mintea nu conteneste in a-ti da idei frumoase si creative?! Cum sa mori cand esti istorie si arta in forma solida?!
    Doar un suflet bolnav ar putea sa omoare prematur trupul! 🙂

    Reply
    • 20/01/2015 at 14:42
      Permalink

      G Klimt, Eminescu, Mozart…au murit cam la jumatatea varstei dlui Leasevici 🙂

      Reply
      • 20/01/2015 at 16:53
        Permalink

        Eminescu chiar mai devreme. Dar e un lucru stiut de toata lumea ca Eminescu si Mozart erau cam tristi. 🙂

        Reply
    • 20/01/2015 at 22:14
      Permalink

      Alina nu pot sa zic ca n-ai dreptate… partial! 🙂
      E adevarat ca elanul creator e un stimulent foarte puternic ca sa vrei sa traiesti cat de mult, dar daca “carnea” nu te ajuta, e cam degeaba…
      Cred ca cea mai “smechera” combinatie e intre un artist si niste gene bune!
      Desi sunt convins ca sunt si oameni “obisnuiti” care-au ajuns la varste inaintate fara impulsuri artistico-creatoare. 🙂

      Reply
      • 21/01/2015 at 10:47
        Permalink

        Da, sunt importante si genele bune, dar se mai spune ca toate problemele sufletului se rasfrang asupra sanatatii fizice. 🙂
        Mens sana in corpore sano! 😛

        Reply
  • 20/01/2015 at 19:15
    Permalink

    Toți marii artiști au un dram de nebunie 🙂 dar iată că unii au un destin mai scurt decât alții…

    Reply
  • 12/11/2016 at 18:42
    Permalink

    Pai daca nu si-a obosit ochii cu laptopuri, ipaduri, mobile, de aia vede fara ochelari, of! 😀

    Reply
    • 12/11/2016 at 23:00
      Permalink

      Sper să n-ai dreptate, că la cât stăm noi cu nasu-n astea… hmmm 🙂

      Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

* GDPR (obligatoriu)

*

Sunt de acord

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

%d bloggers like this: