Caiacind prin Delta Mică

Ai auzit vreodată de Delta Mică?

Hmmm? Nu prea?

Ei bine, exact la fel a fost și-n cazul meu până de curând: habar n-aveam că există! Şi de asta-i bine să ai prieteni: dacă ei știu, afli și tu!

Așa m-am trezit într-o zi cu un mesaj de la Costi, prieten cunoscut tot în împrejurări caiaciste, din care-am aflat că e rost de dat la padelă în această Deltă Mică.

Iar atunci când e vorba de caiac și de vreo deltă, oricât de mare sau de mică ar fi ea, nu-mi trebuie prea mult ca să fiu convins! 😀

Așa am luat-o din loc, spre Delta mai prichindică în sâmbăta de dinaintea Rusaliilor, cu mașina celor de la “Danube Escapes“, care s-au ocupat de organizarea acestei aventuri. Pe la 7.30 am plecat din București iar pe la 11.00 deja eram pregătiți să ne lansăm pe apele Dunării de la Capidava.

Dar înainte de asta ne-am aclimatizat nițel cu Dunărea, de pe mal:

După vremea superbă, auspiciile turei erau cât se poate de bune!

 

 

Lansarea la apă

Pe mal, Nichita, șeful tribului de caiacişti, ne-a împărțit pe ambarcațiuni după posibilități, dorințe și preferințe, căci am avut mai multe alegeri: caiace de dublu “sit on”și o frumusețe de canoe, inaugurată chiar cu tura noastră.

Din motive de flexibilitate foto, eu l-am rugat pe Iulian să mă împrietenească cu a treia opţiune, adică cu un caiac de simplu, ceea ce s-a și întâmplat.

Mulțumesc Nichita! 🙂

 

N-am pierdut prea mult timpul pe mal și m-am lansat la apă, să mă obișnuiesc cu caiacul.

Dacă n-ai mai mers într-o asemenea ambarcaţiune, îți spun eu că nu-i așa o mare șmecherie: când dai din padelă cu aceeași intensitate și-n stânga și-n dreapta, mergi drept înainte. Dacă vrei s-o iei în stânga, vâsleşti mai puternic cu padela în partea opusă. La fel e valabil și pentru cealaltă direcție: dacă vrei s-o iei în dreapta, vâsleşti în stânga.

Atunci când am intrat în apă, având deja o experiență de ceva sute de kilometri în caiac, am pus imediat în practică principiile de mai sus și… m-am trezit transformat în titirez!

De ce?

Pentru că eu eram obișnuit cu caiac de tură și nu cu ăsta micuț și zvelt, de “whitewater”, adică de ape repezi. La cel de tură, păstrezi foarte ușor direcția cu cârma, care era minunată dar lipsea cu desăvârșire la ăsta, că așa-i modelul. Și așa am descoperit că e posibil să dai cu padela în dreapta la caiac și să te roteşti… tot în dreapta!

Surpriză-surprinzătoare!

Filmarea de mai sus este făcută de Andreea, din canoe

 

Dacă mai sus am spus că nu-i mare șmecherie să mergi cu caiacul, confirm: așa și e… când te uiți de pe mal! Când corpul din dotarea personală e la comenzi, lucrurile se mai complică nițel și treci prin procesul de încercare, eroare și corecție de mai multe ori până te prinzi exact care-i șmecheria. Totuși, cum nu e inginerie spațială, cu siguranță îți iese mai devreme sau mai târziu. Până te obișnuiești cu caiacul sensibil, e posibil să pățeşti ca mine: de cateva ori, când am întors capul să mă uit în altă direcție decât înainte, mi s-a dus concentrarea caiacistă… și-am revenit la titrezeală! 😀

Dar și după ce m-am prins cum păstrez direcția, să te ții! Când dădeam nițel mai vigoros la padelă, caiacul parcă zbura peste apă! Asta a fost foarte bine pentru fotografie, căci am putut s-o iau mult în fața trupei de caiacişti voioși sau să-i ajung rapid când rămâneam în urmă.

 

Caiacind pe Dunăre

După ce ne-am prins cu toții cât de cât cum stă treaba cu propulsia prin propriile puteri, am purces relaxați la explorarea Dunării, începând cu brațul principal.

Dar bineînțeles că farmecul Dunării este pe brațele mici, mai puțin vânturate de elicele motoarelor, acolo unde vegetația și fauna caracteristice domnesc necontestate.

Cum Nichita știe foarte bine asta, nu ne-a lăsat să dăm foarte mult la padelă până am intrat pe brațul Alionte.

Ne-a povestit că acest brațul are câteva particularități ce îl transformă într-un superlativ pentru caiaciști și plimbăreți pe apă în general: nu a fost modificat, dragat, regularizat niciodata; accesul este posibil doar cu ambarcațiuni de mici dimensiuni; și, bomboana de pe tort, prezența umană e minunată, pentru că lipsește aproape cu desăvârșire!

La așa reclamă, îți dai seama c-am intrat pe susnumitul braț cu ochii cât cepele, da? 😀

Iar aparatele mele foto tremurau de nerăbdare să-și pună declanșatorul la treabă. Au făcut asta din plin, căci oportunitățile fotografice nu s-au lăsat prea mult așteptate:

Cum eu nu prea am stare, m-am apucat să explorez şi lateralele canalului. Bine-am făcut, căci acolo e frumuseţea cea mai cea!

Şi până la urmă am reuşit să-l conving şi pe George să vină cu mine la explorarea minunăţiilor din laterale.

Așadar, cum îți place brațul Alionte? 🙂

 

În prima parte a canalului, trebuie să recunosc, chiar n-am văzut țipenie de om. Iar explicația am găsit-o undeva pe la jumătate:

Mda, e cam greu să treci de digul/drumul ăsta cu o barca cu motor, așa-i?

Avantaj caiacul aici, indubitabil!

Iar eu, doar așa ca să văd dacă pot, nici nu m-am dat jos din caiac și mi-am târşâit calea cu padela pe partea cealaltă.

*

Dacă în prima parte n-am dat peste niciuna, în a doua parte a brațului am întâlnit totuși o țipenie, așa, de sămânță: un localnic cu barca.

Iar ăsta este un mare câștig din punctul meu de vedere. În celelalte ture pe care le-am făcut în Deltă am ajuns în destule locuri mai puțin sau deloc umblate dar, inevitabil, pe unele canale ne-am intersectat și cu tot felul de bărci cu motor. Mulți dintre cei aflaţi la comenzi încetineau mai mult sau mai puțin când dădeau cu ochii de noi, dar valurile ne scuturau și bălăngăneau destul de neplăcut câteodată. Pe lângă asta, motorele răscolesc și tulbură apa și-n plus îți și tulbură feng-shui-ul cu pârâitul caracteristic.

Așadar, dacă vrei o caiaceală liniștită, brațul Alionte e clar pentru tine! 🙂

*

Cum am stat trei zile pe acolo, desigur c-am ajuns să bântuim și prin alte ape.

Alte locuri au ajuns în fața obiectivului foto datorită posibilităților de trecere ale caicului iar în unele dintre ele am avut parte de întâlniri neaşteptate:

Recunosc că mi-a plăcut grav de tot să mă plimb cu caiacul prin pădure! E o senzație aparte să aluneci cu pleoscăit de apă în urechi pe lângă trunchiuri înțelepte, peste care vremea și apele au trecut doar ca să-i facă mai puternici.

Apele erau mari dar fuseseră și mai și iar dovada ne privea în multe locuri chiar din crengile copacilor inundați:

Și-n cele trei zile în care am văzut că Delta Mică nu e chiar așa de mică, vremea a ținut să ne demonstreze că renumele ei de “schimbătoare” e pe deplin meritat.

După norii de vată cu care ne-a întâmpinat la intrarea pe ape, a trecut la amenințări pe care eu cred că nu le meritam.

Ba mai mult decât atât, a pus în practică aceste amenințări și mi-a arătat că și ea e pasionată de fotografie: în seara primei zile ne-a facut poză la blitz-ul fulgerelor nu numai cu apa de sub caiace, dar și cu apa care venea peste noi de la norii mânioşi.

La un moment dat, când și-a dat seama că apa n-are cum să treacă dincolo de piele, a renunțat să ne mai mureze. Am ajuns la locul de campare nu mult după aceea, exact la timp ca să mă bucur de-un spectacol de zile mari:

Imaginilea astea au făcut ca ploaia să merite cu vârf și îndesat! 🙂

Iar experiențele acvatice tot nu s-au terminat: ultima zi am incheiat-o apoteotic!

 

Pădurea inundată

Am spus mai sus că-mi place tare să mă plimb printre copaci cu caiacul. Retrospectiv privind, mă gândesc că e posibil ca Nichita să fi citit acest articol înainte ca eu să-l scriu și și-o fi zis:

-Aaa, îi place? Perfect!  Să ia d-aci!

Și ne-a condus într-un loc incredibil!

E doar pentru cunoscători și până să ajungem acolo a trebuit să ne mai demonstram încă o dată măiestria la… cărat caiacele cu cârca! 😀

Dar a meritat din plin:

Parcă eram într-o catedrală cu coloane organice! Într-adevăr liniștea din jur, punctată de imnul pasarilor, al gâzelor și al apei, m-a dus cu gândul la divinitatea care-a putut crea ceva așa de frumos…

Pe lângă minunăția pădurii inundate, am dat acolo și peste ceva ce semăna cu… un miting de giulgiuri de fantome:

 

Erau foarte interesante unele dintre aceste voaluri care nu apucaseră încă să se usuce în întregime:

Acel lac care se deschide doar pentru puţinii cunoscători, a mai avut ceva de oferit pe lângă plimbarea prin pădurea inundată.

Şi uite aşa am mers cu caiacul şi pe pajişte, nu numai printre copaci, să fie experienţa rotundă! 😉

Şi această rotunjime despre care vorbesc a venit şi din altă parte şi se numeşte: echipa de suport.

Această echipă a fost din două bucăţi, în funcţie de unde şi-a desfăşurat cel mai mult activitatea: una pe lângă noi, pe apă şi cealaltă mai pe uscat, pe lângă tabără.

Echipa de suport de pe apă a fost compusă din Nichita şi din Lalu. A avut sediul în canoe şi ne-a cărat bagajele de care n-aveam nevoie sau loc în caiac.

Baza de operaţiuni a celeilalte părţi din echipă a fost…

 

Vaporaşul

Da, aşa e: am avut şi-un vaporaş după noi!

Ne-a primit cu braţele deschise în seara primei zile de caiaceală şi ne-a arătat ce bun prieten e cu soarele la apus:

Bucuria noastră a fost maximă, căci altfel puteam combate ploaia de pe vaporaş. Din fericire, n-a fost cazul pentru multă vreme, iar unii dintre noi s-au băgat chiar la o baie în Dunăre: Sercan şi cu mine.

Dar rolul vaporaşului n-a fost numai să ne apere de ploaie. Alexandra, Andreea, Sercan şi Flaviu s-au bucurat două nopţi de un somn fantastic în cele patru paturi cu care e dotat.

După a doua zi de caiaceală am descoperit şi ce fel de suflet are. Când e să dai la padelă împotriva curentului, sporul la înaintare e mai mic decât atunci când te îndrepţi în aval. Ca să nu ne descurajăm, vaporaşul a venit după noi să ne ducă la tabăra din amonte.

Hmm, are sau are suflet mare vaporaşul?! 🙂

Bine, a mai stat şi el niţel să-şi tragă sufletul şi, cu ocazia asta, exact la fel am făcut şi noi, fiecare după posibilităţi:

După pauza binemeritată l-am văzut că-i harnic şi că nu se dă înapoi de la muncă:

Fără nici cea mai mică fiţă a luat şi-a cărat tot calabalâcul nostru cu tot noi!

În drumul către tabără mi-a mărturisit că-i fan fotografie şi că-i susţine pe fotografi oricând au nevoie! Iar eu desigur c-am profitat:

De acolo, de sus, poţi să surprinzi imagini foarte interesante:

De asemenea, vaporaşul e şi o platformă foarte potrivită pentru…

Pe lângă toate astea, mai are şi aptitudini de salvator şi spun asta în deplină cunoştinţă de cauză. De ce?

Pai bineînţeles că am făcut şi eu baie pe lângă el şi l-am folosit ca pavăză contracurentului destul de rapid al Dunării. La un moment dat s-au umflat muşchii pe mine şi-am început să înot gospodăreşte împotriva curentului. Şi-am înotat, şi-am înotat, şi-am înaintat puţin câte puţin pe lângă el, până l-am depăşit şi-atunci am luat-o către mal.

Doar că n-am apreciat corect nici forţele proprii şi nici viteza Dunării şi m-am trezit dintr-o dată foarte aproape de coca vasului.

Nu m-am panicat, că n-aveam de ce.

M-am lăsat dus de curent chiar lângă vaporaş şi-am întins picioarele să le sprijin de peretele din apă al cocii.

Numai că… n-am dat de niciun perete şi m-am trezit într-o secundă că-s mai mult de jumătate intrat pe sub vaporaş!

De surpriză, am înghiţit nişte guri sănătoase de Dunăre. Apa mi-a blocat gâtul şi nasul. Fără aer, am început să dau panicat din mâini şi din picioare ca să ies la lumină. Nici acum nu ştiu cum am reuşit să mă prind de cauciucul lateral pe care vaporaşul mi l-a pus îndatoritor sub mâini.

Vreo jumătate de minut n-am putut să trag vreun fir de aer în piept şi-am avut probleme cu respiraţia şi cu vorbitu mai multe minute, în timp ce toată lumea mă privea îngrijorată.

Dar totul e bine când se termină cu bine şi mi-am revenit spectaculos până la urmă. Am învăţat o altă lecţie şi-am aflat că vaporaşele de pe Dunăre n-au perete de tablă care să intre mult în apă! 😀

Şi pentru că aici e vorba despre vaporaş, mai trebuie să spun că e şi foarte ascultător. Nu iese niciodată din cuvântul căpitanului, care-l direcţionează întotdeauna cu o mână delicată dar fermă.

Hai să-ţi fac cunoştinţă cu căpitanul nostru:

Spunea cineva că fetele nu pot fi nişte extraordinari căpitani de vas?!

Ei bine, greşesc amarnic! 😀

Pentru aventurile din canoe şi din caiace, tartorul era Nichita, fără doar şi poate!

Dar Corina a fost căpitanul nostru în toate drumurile pe care le-am făcut motorizaţi pe apă şi, împreună cu vaporaşul, ne-a dus întotdeauna fără greş către…

 

Locul de campare

În celelalte ture pe care le-am făcut cu caicul pe Dunăre, am fost ca ţiganul cu cortul: în fiecare noapte în alt loc!

Ei bine, la tura asta am pus şi am strâns cortul o singură dată aşa, pentru variaţie! 🙂

Locul era foarte potrivit pentru noi: vaporaşul avea un loc bun de acostare şi Andrei, şoferul nostru vajnic, a putut să aducă relaxat cu microbuzul diverse provizii.

Iar respectivele provizii au intrat pe mâna pricepută a Ralucăi, care a pus un pic de sare, niţel suflet şi ceva pulbere magică ca să ne încânte papilele în două seri la rând:

Seara stăteam cu toţii în jurul focului şi ne-ntindeam la bancuri, la râs, la poveşti, la ascultat diverse muzici şi la un delicios…  cârnat la frigare!

Cum noaptea-i grea, dimineaţa trebuia să mâncăm iar şi ne adunam cu toţii în locul cel mai propice pentru asta.

Pe lângă aceste necesităţi de bază (dormitul şi mâncatul) tabăra noastră te îmbia la diverse alte activităţi:

Ba, la un moment dat, chiar am ajuns să socializăm cu ceva localnici.

Prin semne, desigur, că nimeni nu vorbea limba celuilalt. 😀

Şi totul s-a desfăşurat în cea mai deplină siguranţă, sub ochii vigilenţi ai forţelor noastre de securitate:

Şi ne-au vegheat paznicii canini până când a fost momentul să plecăm. De tot!

Concluzia aventurii

Orice poveste care se respectă are nevoie de o şa.

Ştii tu: “Şi-am încălecat pe-o şa şi v-am spus povestea aşa”.

Ei bine, cum eu n-am o şa, am încălecat scaunul de la birou. Dar e bine şi aşa, că ce-i mai sus nu intră în categoria poveştilor, ci a povestirilor. 😉

Şi e musai să-ţi “povestesc” că m-am îmbogăţit de pe urma aventurilor Danube Escapes.

M-am întors acasă cu mai multe lecţii învăţate.

Am cunoscut oameni superbi, cu care mi-a făcut plăcere să mă aventurez şi să explorez locuri nemaiîntâlnite.

Apa peste care am trecut m-a făcut mai flexibil şi mai mlădios iar de la copacii pe lângă care am trecut, am acumulat niţică înţelepciune… sper! 🙂

Şi cu ocazia asta am aflat că există locuri care merită explorate pe Dunăre şi în afara Deltei.

Mie mi-a plăcut tare această experienţă pe care-am avut-o cu Danube Escapes şi ţi-i recomand cu căldură dacă vrei o relaxare acvatică activă, companie plăcută şi super-mâncare.

Probabil că plăcerea experienţei mi se citea pe figură la opririle pe care le-am făcut în drum spre casă, căci m-am trezit luat la întrebări în plin câmp.

N-am avut ce face şi m-am dus printre curioşi să le satisfac curiozitatea:

Şi cei roşii şi cei mov mi-au promis că pe la anul o să se plaseze mai aproape de traseele pe care le face Danube Escapes! 🙂