În construcţie! -Toastmasters 5

Sharing is caring!

Aseară a fost prima întâlnire a Toastmasters IDEST pe 2018.

Ca să încep anul bine, m-am prezentat şi eu cu discursul de la proiectul cinci din manual.

Iar ca să am un an fantastic, discursul meu a fost ales “Cel mai bun discurs pregătit”!

Uhuuuuu! 🙂

 

Premiantii la evaluare si discurs - În construcţie! -Toastmasters 5

În imaginea de mai sus sunt alături de Laura, declarată “Cel mai bun evaluator”!

Felicitări Laura!

Ca de obicei, postez mai jos filmuleţul discursului, urmat de părerile audienţei şi de varianta scrisă a acestuia!

Sper să vă placă! 🙂

 

Părerile invitaţilor:

 

“+: construirea poveştii, body language f.bun, tonalitate şi inflexiuni ale vocii f. bune, energie, adresare către toate sistemele de reprezentare, structură, metafore”

 

“Nu am cuvinte, ci numai recunoştinţă!

Mulţumesc!

Am învăţat de la tine. Super frumos.

Ai fost impecabil şi nu exagerez să afirm asta”

 

“Un discurs inspiraţional!

Mi-a plăcut trecerea de la o remarcă generală la povestea personală. Limbajul corpului a venit să susţină într-un mod perfect povestea.

Fain!”

 

“Ai dansat cu mâinile foarte puternic, ca şi cum ai pictat. Vedeam culori şi un dans frumos de imagini.

Îţi recomand să adaugi mai multe mişcări şi cu picioarele. Au fost incredibil de faine momentele când ai avut şi mişcare de [icioare (piramida+ţopăitul)

Îţi sunt recunoscătoare pentru că am început 2018 cu discursul tău”

 

“Intersant şi intensă povestea, am şi uitat de timp. Păstrează atitudinea, este foarte expresivă!”

(Daniel era cel responsabil cu ceasul la discursul meu 🙂 )

 

“Mi-a plăcut cu mai folosit imaginile senzoriale. Mi-a plăcut ideea de recunoştinţă şi de cultivare a ei. Mi-a plăcut cum ai ilustrat non-verbal discursul.

Poate un pic de modulare a energiei, nu tot timpul sus-sus-sus.

Pe ansamblu, grozav. Mulţumesc!”

 

În construcţie!- discursul scris

 

Bună seara dragilor! Ca de obicei, sunt încântat că suntem împreună în această seară!

Mă uit cu drag la voi și vă văd… Cam atâta!

 

Joc de scenă în care îmi măsor colegii cu mâinile

 

De fapt… Cam atâta!

Practic sunteți așa de mici pentru că fiecare dintre voi este în vârful unei piramide! Și pe fiecare dintre aceste piramide scrie …

 

Joc de scenă mijind ochii

 

R… E… C… Unoștință!

Greșesc cu ceva? Spuneți-mi, e cineva dintre voi care nu are nimic  pentru care să fie recunoscător?

Chiar nimeni?

Bineînțeles că avem cu toții o mulțime pentru care suntem recunoscători. Îi avem pe părinții care au făcut multe sacrificii ca să ne crească. Avem frații, surorile, prietenii care ne-au fost alături la bucurie dar și-n momentele dificile. Îi avem pe profesorii de la școală și pe cei din școala vieții care ne-au deschis mintea. Și, legate de ei,  avem o grămadă de evenimente care ne-au format, care ne-au făcut să avem norocul să ajungem cine suntem azi!

Iar din toate aceste întâmplări formatoare, unele-ți vin pe ecranul memoriei mult mai repede ca altele.

Din toate ale mele, ia să aleg una!

 

Joc de scenă cu alegerea întâmplării

 

Da, e perfectă!

 

Zi de vară. Liniștea îmbrățișează leneș aurul lanurile de grâu și smaraldul ierburilor de la marginea lanurilor. Din când în când vreun greiere își mai aduce aminte să spună ceva, vreo gânganie bâzâie curiosă sau vreo pasăre săgetează cerul. Soarele strălucește zglobiu pe bolta mai albastră decât albastrul de Voroneț. În razele lui de lumină se zbenguie doi puști, unul blond și altul brunet. Cei doi prieteni tocmai ies de pe șoseaua asfaltată și intră pe un drum de pământ care merge paralel cu o linie ferată. Marius e cel brunet. Pe cel blond îl chema atunci Eugen și la fel mă cheamă și acum, când sunt în fața voastră.

Eram în vacanță și, pentru că ne mâncau tălpile, am luat-o pe jos spre satul bunicilor, aflat la vreo șapte-opt kilometri departare.

Am mers mai multe ore și spre după-amiază ne-am oprit să ne tragem sufletul într-un vârf de dealuri. Aveam lumea la picioarele noastre. Lunca râului, lanurile de cereale coapte, acolo o pădure, satul care-și vedea liniștit de treburi, linia ferată, trenul…

Trenul?!?

M-am uitat la Marius, el s-a uitat la mine.

Și-am țâşnit ca din puşcă pe pantele abrupte ale dealului, într-o fugă sinucigașă spre gară.

Când am ieșit din spatele gării pe peron, trenul era-n mișcare. Am ajuns primul lângă el. Gâfâiam ca o locomotivă cu aburi, plin de ciudă că l-am ratat la mustață. Parcă din exterior, văd și acum cum o mână mi se întinde încet și prinde de o bară a vagonului.

Aprope c-am rămas fără ea. Trenul, chiar dacă nu părea că are cine știe ce viteză, m-a smuls violent de pe peron. M-a târât câțiva metri cu picioarele pe plaforma de beton. Dar  mâna mi-a alunecat pe bară și-am ajuns cu corpul la marginea scărilor metalice ale vagonului, cu picioarele care mi-erau târâte peste pietrele de la terasamentul linei ferate. Iar trenul prindea viteză.

Eu  mă vedeam din exterior. Parcă eram într-o secvență de film, redată cu încetinitorul. Înregistram totul cu o claritate ieșită din comun: fața îngrozită a lui Marius, pietrele de lângă linia ferată, papucul care mi-a căzut din picior, fețele terifiate ale călătorilor din ușă care nu știau ce să facă…

Nici acum nu știu cum am făcut să-mi trag picioarele sub mine și să mă urc pe scară. Dar am reușit.

Culmea e că atunci mi-era mai frică de maică-mea, de ce mi-ar fi făcut dacă ajungeam acasă neîncălțat. Abia după ce-am străbătut jumătate de oraş într-un picior şi mi-am recuperat papucul lipsă de la Marius m-a apucat tremuratul când mi-am dat seama ce s-ar fi putut întâmpla…

Vă dați seama? Dacă mă uit în jos din vârful piramidei mele de recunoştinţă… mă ia ameţeala!

Și vă sunt extrem de recunoscător și vouă!

Pentru că v-ați dat seama că aveți nevoie de acest discurs, am simțit cum în timpul poveștii v-ați trimis mințile alături de mine și m-ați ajutat să urc pe acea scară!

Așa că, iată-mă-s! 🙂

Și pentru că am o datorie uriașă de recunoștință, în ultima vreme mi-am făcut un obicei. Înainte să adorm, fac o listă mentală cu tot ce s-a întâmplat peste zi și pentru ce trebuie să fiu recunoscător.

Vă îndemn și pe voi să faceți la fel.

De ce? Deoarece am descoperit că orice problemă aș avea, recunoștința mă ajută s-o rezolv mult mai repede și mai ușor!

Vă sunt recunoscător!

Sharing is caring!

Eugen

Îmi place fotografia. Şi filmul. Şi grafica digitală. Şi lectura (în mod deosebit SF-ul și fantasy-ul) și, de dată mai recentă și cumva legate între ele, scrisul. >>mai multe

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

* GDPR (obligatoriu)

*

Sunt de acord

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

%d bloggers like this: