Cu caiacul, în puterea lui Eol
De când eram mic mi-am dorit să ajung pe Dunăre și să explorez cotloanele Deltei.
Nu mi-a ieșit atunci, la acea vârstă fragedă dar dorința a rămas și mi s-a-mplinit când m-am făcut mare.
Am ajuns pentru prima dată în Deltă acum ceva ani și de atunci am mai tot mers. Dar niciodată ca anul ăsta, când am ajuns pe Dunăre și în Deltă de trei ori în interval de o lună și nu oricum, ci în explorări de trei-patru zile cu caiacul. Iar ceastă minunată ambarcațiune, caiacul, îți oferă posbilitatea cunoașterii nemijlocite, intime a apelor pe care le explorezi cu propria-ți energie, fără amestecul duduitor de enervant al vreunui motor.
Prima ieșire din acest an a fost cu AdventureTime, iar a două a fost… tot cu ei! 😀
Dar dacă prima oară a fost aproape ca la proaspătul miting PSD (ca prezență adică, nu ca nivel… politic; sau oricare altul, că tot veni vorba 😉 )
… aceasta despre care urmează să povestesc se înscrie fără doar și poate la o tură privată, căci a fost pentru trei prieteni: Adi, Doru și Cătălin.
Dar până să ajung să-i întâlnesc, l-am cunoscut pe cel care s-a jucat cu noi o bună parte din cele patru zile:
Cum cine?
Cel care mișcă fără prea mare efort acele pale de elici gigantice: Eol!
Pardon: zeul Eol, stăpânul vântului! Doar d-aia se și numesc “eoliene” aceste elici uriașe, căci acest zeu este singurul care le poate urni.
Pe canalul şturlubatic!
Nu mai țin minte ce-am comentat atunci seara dar a doua zi, la plecarea pe apă, zeul Eol a ținut să ne arate că vântul este cel care le spune norilor pe unde să o ia.
Iar norii, enervați de directivele ușor prea categorice ale domnului Eol, au vărsat peste noi niște lacrimi de frustrare. Nu prea multe, din fericire pentru noi! 🙂
Dar atunci când Cosma a văzut că vântul se încăpățânează și-a adus aminte de un canal explorat cu ceva timp în urmă prin zonă: canalul Roșu. Și-a amintit și Mădălina, carea-a văzut roșu-n fața ochilor și ne-a declarat răspicat că ea preferă să înfrunte un taifun mai degrabă decât să rămânem blocați pe canalul sufocat de vegetație.
Când am auzit eu de asemenea oportunitate, imediat au început să-mi strălucească ochii. Și Adi a prins ideea aventurii din zbor și amândoi am început să susținem sus și tare că asta-i AVENTURA din “AdventureTime” .
Până la urmă Mădălina n-a avut ce să facă și s-a lăsat convinsă s-o luăm pe canalul buclucaş.
Și bine-a făcut!
Adică pentru mine, care-am devenit fan caiaceală cu arome masochiste încă de anul trecut.
Cum să nu-mi placă canalul îngust, năpădit de vegetație, cu trunchiuri de copaci prăvălite leneș în apa care-i îmbrățișa lasciv şi care formau pe ici, pe colo, arcade pe sub care să trecem?!
Canalul acoperit dintr-un mal în altul ne-a oferit niște momente de grație când reușeam să scoteam la lumină o firavă cale de trecere, abordată din scurt cu mers la stânga și la dreapta, peste copaci sau pe sub trunchiurile lor.
Iar puterea descoperitoare a potecuțelor de trecere a fost cu noi… până când n-a mai fost.
Căci da, la un moment dat ni s-a-înfundat!
Te cară caiacul cât te cară dar e bine să mai inversezi și rolurile din când în când. Așa, ca să vezi cum e și din perspectiva cealaltă. 😉
De partea cealaltă a hopului am trecut iar la slalom printre vegetația năpăditoare, am rămas suspendați pe trunchiurile de copaci ascunse exact sub luciul apei, ne-am încordat mușchii, ne-am dat înapoi ca să ne luăm un avânt mai mare și-am adăugat pâraie de transpirație în apa Deltei.
Și mi-a plăcut la nebunie!
Mie, că Mădă dădea mărunt din buze și n-o făcea de plăcere! Pentru ea, orice obstacol se transforma-n întârziere și muta tot mai spre noapte ora la care se putea apuca de a doua treabă: gătitul!
Nici Doru nu era chiar în culmea fericirii, pentru el fiind exact prima ieșire cu caiacul. Râdea el, dar era mai mult o grimasă! 😀
Adică era ca mine, la exact aceeași tură cu un an mai inainte. Parcă și semănăm, așa-i?! 😀
Spre deosebire de Doru, Adi se poate lăuda cu multe ore de caiaceală.
În acelaşi timp s-a lăudat şi cu caiacul cel mai lung, care e minunat pe ape întinse. Dar când a trebuit să se insinueze ca să treacă prin locuri strâmte, treaba s-a complicat tare. Atât de tare, că am văzut la un moment dat cum l-a apucat meditaţia când n-a reuşit să treacă, după mai multe încercări, peste o serie de trei trunchiuri scufundate în apă. Până la urmă, cu ajutorul nepreţuit a lui Cosma, i-a dat de cap’.
Uraaa! 🙂
Cătălin, cu ceva experienţă în spatele padelei şi-un caiac mai suplu, mi s-a părut chiar c-a experimentat momente de bucurie la provocările canalului.
Care provocări s-au terminat la un moment dat şi-am ajuns la lărgime, unde-am văzut lumina de la capătul… tulpinilor!
Iar atunci când canalul s-a terminat de tot, starea de spirit s-a schimbat radical pentru unii.
Şi trebuie să recunosc, la final tot n-am înţeles de ce se chemă canalul Roşu, că eu am văzut numai verde pe acolo. Desigur, făcând abstracţie de culoarea caiacelor, care cu siguranţă n-au nicio contribuţie la denumire.
În lărgimile apelor care-au urmat, vântul s-a mai jucat cu valurile şi cu norii:
Dar după principiul “fie zeul cât de mare, tot are nevoie de relaxare”, domnul Eol s-a retras la odihnă chiar înainte de apusul soarelui.
Da, e o senzaţie minunată să vâsleşti pe apa ca oglinda şi să ai impresia că de fapt zbori undeva sus, în văzduh.
Iar după atâta zbor… pardon, vâslit – trebuie să te mai şi opreşti ca să-ţi refaci rezervele de energie:
Da, dacă te întrebi cumva, mâncărica de cartofi a fost delicioasă! 😉
Spre mare
În ziua următoare, planul era să ajungem la marea cea mare şi-am purces să-l punem în practică chiar de dimineaţă, după micul dejun.
Şi chiar dacă zeul vânturilor are momente când se culcă devreme şi se scoală târziu, nu înseamnă că doarme tot timpul. După ce-am ieşit de pe braţul prietenos, pe lac ne-a salutat viguros.
Poate uşor prea viguros totuşi, că după mai mulţi kilometri străbătuţi pe valuri cu vântul din faţă, un popas era obligatoriu.
Acolo ne-am demonstrat şi talentul la limbi străine când a trebuit să ne conversăm cu stăpânii locului, care aveau o ierarhie foarte strictă:
Iar dacă ierarhia pisicească este clară, n-a durat mult până să văd că întotdeauna există un boss peste cel mai mare şef! 😀
Ne-am conversat şi cu el, desigur.
Totuşi, oricât de plăcută a fost discuţia, la un moment dat a trebuit să ne luăm rămas bun şi să ne continuăm drumul spre mare.
N-am dat prea mult la padele până să ne trezim faţă-n faţă c-o surpriză: un plaur care bloca în întregime canalul!
Pam-pam!
Atunci ne-am dat seama de ce-a suflat domnul Eol aşa de îndârjit. Cine ştie cu ce glumă l-om fi supărat noi de ni s-a pus chiar aşa, de-a curmezişul…
Numai că orice problemă are şi-o soluţie iar a noastră venea agale din spate:
Odată ajunsă la margine plaurului, această navă dezafectată a fost legată cu cabluri de un remorcher aflat de partea cealaltă, care s-a încordat şi-a început să tragă suflând zgomotos. M-am prins că făceau asta pentru ca greutatea navei să scufunde şi să rupă plaurul ca să rămână în urmă un canal navigabil.
Aşa s-a apucat remorcherul şi-a tras nava noastră veche vreo câţiva metri peste plaur până când… s-a rupt cablul!
Şoc şi groază!
Ce era de făcut?
Am aşteptat, că băieţii mai aveau şi alte cabluri! 🙂
Iar au legat navele, iar au tras… iar s-a rupt cablul!
Şi tot aşa, preţ de mai mult de-o oră…
Foarte frustrant era că vedeam vârful catargului remorcherului pe partea cealaltă. Era foarte aproape de vasul nostru, probabil la câţiva amărâţi de metri. Dar, dacă cablurile se tot rupeau ca scobitorile…
Pentru că stăteam ca popândăii în caiace şi ne prindea noaptea din urmă, după mai mult de-o oră de așteptare am luat iar la explorat plaurul şi am descoperit un cănăluş care părea promiţător. Era foarte îngust în multe locuri şi-am rămas aproape suspendaţi de mai multe ori.
Când am ajuns lângă remorcher, ne-am dat seama că ne-a scos de partea cealaltă!
Odată trecuţi, nu mică ne-a fost mirarea când am văzut că distanţa dintre vasul vechi şi remorcher era cu totul alta decât ne aşteptam:
Am mai fi stat noi mult şi bine de partea cealaltă dacă nu găseam cănăluţul!
Oricum nu mai conta, căci aveam calea liberă spre mare!
Iuhuuu!
În drum spre mare, am trecut pe lângă un loc ce părea tare interesant de explorat, dacă-am fi avut timp:
Dar am trecut repede pe lângă el, ca să ne confruntăm cu apele întinse ale lacului Roşu.
Am spus confruntare?
Ei bine, supărat tare că l-am fentat cu plaurul, Eol şi-a încordat supărat muşchii!
Ştii cum e ca atunci când ridici padela, vântul să ţi-o împingă cu putere spre piept? Şi să vâsleşti cât te ţin muşchiuleţii şi să dai la padelă şi iar să dai, doar ca să vezi c-ai înaintat… un pic?
Ei bine, nici eu n-am ştiut până atunci!
Dar am aflat şi, pentru că cel mai deştept cedează şi nu eram masochişti, până la urmă am dat câştig de cauză vânturilor. Am renunţat la mare dar, cum mai aveam ceva zeamă-n baterii, Cosma m-a convins să ne distrăm niţel cu valurile:
Ţi se pare că ne dădeam cu caiacul?
Nuuu, frate! Cu submarinul! 😉
A fost o experienţă grozavă acolo pe valuri. Recunosc că m-am gândit de câteva ori că-i posibil să mă dau cu roatele-n sus, mai ales când ajungeam cu lateralul caiacului în vânt. Dar se pare că m-am priceput la dansul din buric şi n-am avut ocazia să văd pe dedesubt cum arată lacul bătut de vânt.
Cu ocazia asta am văzut cum fiecare caiac are personalitatea lui. Al meu se ridica pe primul val, după care intra glonţ în următoarele, pe când caiacul lui Cosma era glonţ de la început şi sfredelea toate valurile mai ceva ca o torpilă.
La asemenea condiţii meteo, o fustiţă la locul potrivit face toţi banii. Nu te gândi c-am schimbat macazul, că e vorba de-o fustiţă… de caiac!
Fără ea, cu siguranţă aş fi dat cu mâinile la padelă şi-aş fi înotat cu picioarele… în caiac!
După ce ne-am săturat de distracţie, am luat-o înapoi după restul trupei. Şi, pe principiul că “atunci când ţi se închide o uşă, ţi se deschide alta”, am ajuns să ne oprim la…
Campingul părăsit
Dacă tot mi-am dorit să-l explorez, bineînţeles c-am ajuns acolo!
Şi n-am fost singurul cu asemenea dorinţe, căci votul pentru locul de campare a fost unanim.
Chiar dacă nu era ţipenie de om p-acolo când am debarcat, locul era în grija cuiva care-a venit cu barca să ne întrebe de sănătate.
Când feţele noastre l-au lămurit că n-avem nici cea mai mică intenţie vandalizatoare, omul responsabil ne-a lăsat să ne instalăm liniştiţi.
La întrebările noastre, înainte să plece, ne-a lămurit acolo a fost o tabără pentru copii pe vremea lui Ceauşescu, care şi-a tot schimbat proprietarul până în 2010, când a fost închisă.
După ce ne-am organizat fiecare cu cazarea proprie, am început să facem paşi exploratori, cu ochii plini de curiozitate. Şi-am avut ce să vedem, căci locul parcă era decor de film.
Am găsit chiar şi sursă de apă curată care, din păcate, nu funcţiona la parametrii nominali.
Atunci ne-am orientat către piscina acoperită dar am făcut cale-ntoarsă când am văzut ce-au păţit alţii după ce s-au scaldat acolo:
Cum vântul şi plimbările pe apă şi pe uscat consumă rezervele de energie, unii dintre noi n-au mai avut răbdare până la masa de seară şi-au încercat produsele locale:
Cu bateriile reîncărcate, Adi a trecut gospodăreşte la asigurarea tuturor condiţiilor pentru cina delicioasă.
Mădălină a preluat ştafeta şi-a pregătit un ceaun dumnezeiesc.
Căldura focului, mâncarea bună de ne-am lins degetele, glumele, râsetele şi poveştile cu fantome (surpriză!) au încheiat relaxat o zi plină de eforturi şi evenimente neprevăzute.
Ziua liberă a lui Eol
În dimineaţa următoare, vântul din ziua precedentă parcă nici n-ar fi fost. Soarele ne-a zâmbit călduros din albastrul relaxat al cerului şi ne-a încurajat s-o luăm pe drumuri de ape. Ceea ce am şi făcut şi-am descoperit că remorcherul era exact ca-n ziua de dinainte.
Vasul dezafectat aproape reuşise să iasă de plaur.
Pentru noi, acest “aproape” a însemnat că trebuia s-o luăm iar pe cănăluţ.
Doar că, surpriză! Manevrele remorcherului îi astupaseră intrarea…
Pam-pam!
Noroc că cineva avea un suflet milos şi ne-a “tractat” peste porţiunea astupată.
De partea cealaltă, ne-am uitat după rezultatul muncii celor două vase.
Cum vezi şi tu şi cum am văzut şi noi, nu era niciun canal acolo. Da, atâta amar de muncă pentru exact… nimic!
Încăpăţânaţî plaurii ăştia dom’le! 😀
Aşa se mai întâmplă câteodată: încerci şi nu-ţi iese! Dar asta nu înseamnă că trebuie să te opreşti.
Noi cu siguranţă nu ne-am oprit şi ne-am bucurat de o zi incredibilă, cu un cer de un albastru adânc decorat cu nori de vată de zahăr.
Iar Delta nu s-a lăsat mai prejos şi ne-a fermecat delicat cu podoabele ei cele mai de pret.
Dar am avut parte și de alte întâlniri.
Dar fără vant, cu prea multă frumusețe și liniște, unii ajung să se plictisească și atunci se apucă personal de făcut valuri. Nu dau nume, dar ne uităm la ei:
Iar dacă plictiseala continuă, ajung chiar la confruntări:
Adică să stabilească o dată pentru totdeauna a cui e mai mare!
Iar cine a făcut cel mai mare val (că despre asta era vorba 😉 ) decizi singur, după examinarea atentă a imaginilor de mai sus. 😉
Iar după ce-ai decis cine-a fost cel mai șmecher la făcut valuri, vreau să mă asigur că știi cât de epuizante sunt conflictele. Și nu numai conflictele: ne consumăm chiar și la activitățile mai pasiv-contemplative, cum ar fi admiratul nuferilor albi sau galbeni. Iar dacă noi mai putem să uităm de asta câteodată, Mădălina-și aduce aminte întotdeauna. Și n-a uitat să lucreze la nivelurile noastre energetice nici în seara zilei pe care furiosul Eol și-a luat-o liberă, așa c-a trecut la treabă imediat ce ne-am instalat corturile:
Trebuie să mărturisesc cu mâna pe inimă că cea mai bună fasole la ceaun acolo am mâncat-o!
Săr’na pentru masă, Madă! Să ne trăiești și să ne mai gătești! 😀
Dimineaţa zilei următoare ne-a întâmpinat cam supărată şi nici acum nu ştiu de ce…
Dar i-a trecut repede, şi-am ajuns neudaţi la Murighiol, unde maşinile ne aşteptau nerbdătoare să ne ducă către casă.
Gândurile apoteotice de final
Așa au decurs aventurile din cea de-a doua mea ieșire cu caiacul în Deltă de anul ăsta. Interesant a fost că eu am făcut tura asta și anul trecut. Și spun c-a fost interesant pentru că expediția de anul ăsta n-a semănat deloc cu cealaltă.
Anul trecut n-am avut niciun plaur care să ne blocheze drumul, nici vântul n-a fost așa de supărat pe noi dar căldurile sufocate ale lui august aproape că ne-au îngenuncheat. Totuși am văzut marea și ne-am bucurat acolo de momente unice…
Anul ăsta socoteala de acasă nu s-a prea potrivit cu cea din Deltă dar, una peste alta, imprevizibilul n-a făcut decât să sporească frumusețea turei.
Iar atunci când ai lângă padela ta oameni faini, prieteni la cataramă cu râsul și voia bună, nici nu mai contează dacă-ți ies sau nu planurile la milimetru. Important e doar timpul petrecut împreună.
Eu m-am bucurat de fiecare clipă și mulțumesc lui Cosma și Mădălinei pentru aceste aventuri memorabile, marca AdventureTime! 🙂