La Vadu, cu vâsle şi pedale

Sharing is caring!

Am bântuit eu cu caiacul timp de patru zile prin Delta Dunării?

Am bântuit! (pentru cine dorește și poftește, povestea cu imagini e AICI )

 

Am ajuns eu cu caiacul până la mare?

Am ajuns!

 

A gustat caiacul meu apă dulce și apă sărată?

A gustat… doar dulce!

 

La cea sărată n-am mai ajuns în cele patru zile din motive de scădere dramatică a nivelului Dunării și a dispariției canalului de comunicare dintre Deltă și mare.

Dar inevitabilul a fost doar amânat.

În minivacanța de Sfânta Maria, o mașinuță inimoasă s-a înhămat cu noaptea-n cap să ducă până la mare patru oameni mari și lați (sau lungi, în funcţie de fiecare), plini de bagaje ca pomul de Crăciun de cadouri, încununată în plus și cu două bicle și-un caiac.

La lumina zilei așa arată acest suflet mare, posesor de patru roți plus una de rezervă.

20170814_141125

Iar când spuneam c-a plecat cu noi toți pe capul ei și cu noaptea-n cap, n-am exagerat cu nimic. Era patru dimineața când am dat nas în nas cu autostrada Soarelui iar armura nopții n-avea nicio fisură prin care măcar să se ghicească sfioşenia zilei.

Iar eu n-am mai reușit să-mi culeg falca de pe jos preț de câteva zeci de minute.

De ce?

Pentru că erau aşa multe mașini care se îndreptau spre Constanța încât mai că n-aveam timp să văd asfaltul din cauza lor!

Și cum mă gândesc că mă gândeam că ora aia meschină a dimineții suferă întodeauna de singurătate… Dar nu e prima dată când mă înșel amarnic și probabil că nici ultima (din păcate)!

Totuși, până la urma am reușit să-mi recuperez falca de pe unde căzuse, lucru obligatoriu pentru siguranța somnului care-a intrat în mine cu viteza unui TGV.

Lumina jucăușă a soarelui mi-a iritat ochii abia după ce somnul m-a teleportat în piaţa de la Năvodari unde ne-am aprovizionat nițel ca să nu ne împrietenim exagerat cu inaniția pe lângă mare.

Bine, oricum n-am fi fost într-un pericol așa mare, căci plaja unde ne-a dus Elena era aproape de Cherhanaua Bosoanca, un mare avantaj într-un loc în care nu există decât apă (sărată!), nisip, boscheți și alți turiști dornici de o evadare în afara civilizației. Așa, un drum de câteva sute de metri ne lăsa lângă o bere rece, lângă mâncare pescărească delicioasă și, bomboana de pe colivă, lângă toalete cu apă curentă.

Pam, pam!

Ți-e clar că într-o pustietate ca cea de acolo apa curentă e cel mai extravagant lux, da?

Iar pentru că acolo unde-i lux sunt și bani, am văzut cum unii veniseră să profite, împărțind amenzi în stânga și-n dreapta.

Hopaaa! Amenzi pe o plajă pustie?!?

Păi da, că plaja de la Vadu face parte din Rezervația Biosferei Deltei Dunării și nu poți să intri acolo după cum te taie capul. Ca să nu plătești amendă o sumă cu care ai putea beneficia de un sejur la un hotel de trei-patru stele, trebuie să ai grijă să ajungă în contul Rezervației cinci lei pe zi sau 15 lei pentru o săptămână. De persoană.

Tot așa, n-ai voie cu mașina pe plajă sau lângă plajă, ci la minim 100 de metri de ea. Altfel scoți din buzunar vreo 500 de lei. Dacă te instalezi cu cățel și cu purcel pe plajă, nu se întâmplă nimic. Totuşi, în situaţia foarte probabilă în care oamenii cu legile-n dinți te-au prins cu cortul pe nisipul lângă mare, scoți din buzunar 70 de lei amendă.

Bineînțeles că noi ne-am dus și cu mașina lângă plajă și cu intenția de-a ne instala cortul acolo. Numai că, după ce-am ajutat o altă mașina să iasă din nisipul unde era blocată, proprietarul ne-a luminat cu privire la toate aspectele de mai sus. Așa am știut să ne organizăm în așa fel să fie bine și să folosim banii pentru altceva decât pentru îngrăşarea conturilor statului.

Dar dacă noi am aflat în timp util toate astea, alții n-au fost la fel de norocoși.

_1060568

Sau poate știau dar din comoditate preferau să plătească amenda, că parcă e altceva să ai cortul chiar în buza mării, nu?

Ei, fiecare cu preferințe lui financiare și de relaxare!

Eu știu c-am purces rapid la eliberarea biclei și a caiacului de pe mașină, ca să se împrietenească cât de repede încă de la prima lor întâlnire.

_1060566

_1060573

Cum eu mă dau în vânt după amândouă, singura lor opțiune era să facă exact așa. Și-ntr-adevăr, s-au înțeles de minune! Aşa de bine că şi-au împărţit frăţeşte zilele.

Încă din prima zi, caiacul ne-a arătat de ce-i în stare. L-a luat în primire pe Maracis şi amândoi au făcut spectacol.

Omul era una cu caiacul şi arunca provocări peste provocări valurilor supărate, după cum se vede. Pentru că e supertare, a făcut mai multe manevre de “eskimo rolling” (se rostogolea intenţionat cu capul în apă, ca să se ridice pe partea cealată).

_1060689

_1060690

_1060692

Iar ca să ai întreaga măsură a capacităţilor lui Maracis, cred că e suficient să spun că anul ăsta a parcurs în caiac vreo 2500km pe Dunăre, vâslind de la Ingolstadt la Sfântu Gheorghe.

Tot privind, bineînţeles că mi s-a făcut şi mie poftă. Aşa că, după ce caiacul s-a săturat de Maracis (sau invers), m-a luat pe mine-n primire pentru prima ieşire pe apă sărată.

Caiacul din fotografiile de mai sus nu e chiar aşa stabil ca cel al lui Cosma, cu care m-am obişnuit timp de patru zile-n Delta Dunării şi marea era niţel mai agitată decât Dunărea. Ca să păstrez apa unde-i e locul (adică în exterior), mi-am pus fustiţa dedicată acestui scop şi-am luat valurile în piept cu maximum de curaj.

Parcă mă născusem în caiac!

M-am dumirit repede cum să-l iau şi, cât ai zice “caiac” (de câteva zeci de ori), eram deja la 300-400 de metri în larg. Când m-am uitat în spate şi-am văzut ţărmul cu oamenii mici, mi-am spus că totuşi nu e cazul să exagerez şi-ar fi bine să mă-ntorc.

Zis şi făcut!

Am dat vioi la padelă pe partea stângă, caiacul s-a dus în dreapta şi… bâldâbâc!

Am executat pe nepusă masă o răsturnare de toată frumuseţea!

Cu capul sub apă, trebuia să ies rapid din caiac. Repede-repede m-am întins la mânerul fustiţei din partea din faţă a caiacului şi… n-am reuşit să-l găsesc!

Hopaaa…

Nişte firişoare de panică au primit materie primă şi-au crescut în volum!

Ca să mă liniştesc, am tras adânc aer în piept… (desigur, doar mental, că dacă o făceam sub apă nu era deloc bine) şi cu calm m-am întins iarăşi după mâner. De data asta l-am găsit şi-am tras de el de vreo două ori  până am reuşit să desprind fustiţa, că elasticul era puternic.

După ce mi-a reuşit operaţiunea, ieşitul la suprafaţă a fost floare la ureche.

Cu o mână m-am apucat de înotat, cu alta mă ţineam de caiac (că doar nu era să-l las în larg, nu?!) şi cu cealată dădeam din picioare. Pardon, că-s prea multe mâini. “Decât” dădeam şi din picioare.

Şi totuşi… parcă numai ce mă lăudam cu abilităţile mele de mare caiacist, nu?!

Mare sau mic, există o explicaţie.

Când am ieşit în larg, intram în valuri perpendicular. Când valurile vin din faţă sau din spate, treaba e relativ simplă. În momentul în care le iei din lateral, lucrurile se pot schimba dramatic, mai ales dacă abia te-ai împrietenit cu caiacul şi nu prea ştii cum reacţionează.

Dar cu ocazia asta am încercat şi urcatul în caiac din apă.

Să nu cumva să crezi că mi-a venit mie ideea asta. Nicio fracţiune de secundă nu mi-a trecut prin cap!

Dar Maracis, care a înotat până la mine când a văzut caiacul fără locuitor, a zis că dacă tot m-am răsturant, e musai să învăţ să şi urc. De vreo şapte-opt ori am tot încercat doar ca să mă rostogolesc pe partea cealată. Totuşi, cum sunt mai încăpăţânat decât un catâr, a noua oară mi-a ieşit! 🙂

Toate activităţile de mai sus au consumat ceva energie şi, după ce-am ieşit pe mal, am stat cât eram eu de lung. Totuşi au fost şi momente în care-am stat numai cât eram eu de lat. Chiar şi aşa, bateriile nu erau la fundul sacului. Am mai avut suficientă zeamă-n mine să dău nas în nas cu… apusul.

_1060603

_1060779

Reflexie dubla

_1060773

După care m-am mai lungit-lăţit pentru ultima oară pe plajă, cu ochii pe ecranului cerului.

De ce?

Pentru că era-n program un film tare interesant, la care multă lume s-a uitat cu ochii cât cepele: “Perseidele”!

Când stai întins pe spate alături de valurile care insinuează o ritmicitate subtilă şi eşti vecin cu miile de ani lumină ale stelelor care par aşa de aproape, poţi atinge delicat o linişte care e prea sfioasă pentru viteza şi tumultul oraşelor. Iar când aparenta încremenire a acoperişului de stele e tulburată de energia săgeţilor trase din arcul Perseidelor, te-ai putea gândi că exact aşa e şi o viaţa la nivelul universului: o săgeată de lumină de câteva fracţiuni de secundă.

Cel puţin gândurile mele pe coordonatele astea se plimbau între exclamaţiile noastre de:

-Uite! Ai văzut?

Valurile izbindu-se de ţărm, bolta cu luminiţele cât o gămălie de ac şi străfulgerile de lumină ale meteoriţilor care ne delectau ochii cu ultimele lor clipe, au construit nişte momente magice.

Trebuie să recunosc că am ajuns la Vadu pregătit să capturez fiecare clipă, cu trepied şi aparat foto dar în momentul în care m-am văzut întins, m-a cuprins aşa un egoism că m-am hotărât să ţin acele momente doar pentru mine.

Totuşi nu m-a lăsat inima şi le-am împărtăşit până la urmă, chiar dacă doar prin intermediul cuvintelor.

Noaptea liniştită ne-a petrecut până în îmbrăţişările fierbinţi ale soarelui din ziua următoare, când ne-am dat seama că se impune o vizită de aprovizionare.

Aşa am încălecat pe o şa… adică fiecare pe câte o şa, eu şi Maracis, că povestea încă nu s-a terminat! 😉

Pentru c-am plecat aproape de prânz şi soarele se cam lăcomea la orice milimetru de piele expusă, am luat măsuri. Eu mi-am pus pe cap gluga subţire de la hanoracul stil indian pe care-l aveam, iar Maracis s-a descurcat cu ce-a avut.

_1060588

Până să ieşim din zona plajei, un copil a dat cu ochii peste noi. A îngheţat o secundă, a făcut ochii mari şi-a început să strige:

-Bandiţii! Săriţi, vin bandiţii!

Eram amândoi o apariţie!

Cum aveam conştiinţele curate, ne-am continuat râzând drumul.

Am bătut vreo 60 de kilometri pe biclă, până la Năvodari şi-napoi, ca să ne întoarcem cocoşaţi de pepeni, piersici, struguri, roşii şi castraveţi. Bine, cocoşat a fost mai mult Maracis care-a cărat în cârcă greutatea, cică să se antreneze. Eu, dacă tot aveam pe biclă portbagaj proaspăt instalat, era musai să-l folosesc, mai ales că n-am plăceri masochiste de cărat în spate greutăţi preţ de zeci de kilometri.

20170813_162821

Ne-am mai zbenguit un pic prin valuri, ne-am ospătat, şi-am mai schimbat o vorbă până să ne retragem fiecare la vastu-i sac de dormit.

Întotdeauna se poate întâmpla ca, oricât de bine le faci, planurile să-ţi fie date peste cap aşa, ca să nu te plictiseşti. Şi-n noaptea aia n-am avut niciun milimetru de plictiseală!

De cu seară vântul începuse să sufle cu simţ de răspundere iar nispul căpătase curaj şi se apucase să exploreze fiecare spaţiu care-i ieşea în cale, oricât de mic.

Bine, după ce-am închis cortul, nu mai intra înăuntru. Dar problema era alta: ţăruşii de ancorare nu erau suficient de lungi ca să treacă de stratul de nisip, aşa că vântul îi scotea şi se juca cu ei după cum avea chef. Pe lângă faptul că înclina serios cortul într-o parte, erau şi tot felul de zgomote de la supratenta care dansa şi fâlfâia după cum îi dicta vâjul.

De două ori am ieşit din cort ca să-l fixăm cât se poate de bine şi tot de atâtea ori vântul a făcut mişto de noi.

Cum dracu să dormi în condiţiile alea?!

Până la urmă ne-am lăsat păgubaşi. L-am culcat frumos unde era şi am tras un superb somn uşor legănat… în maşină. Să fie bine şi să nu fie …vânt! 😉

Perfect odihniţi, dimineaţa prima noastră grijă a fost să ne înfruptăm din deliciile fructelor cărate cu bicla de la Năvodari.

Zis şi făcut!

Numai că… totul era crocant!

Pentru că vântul bătea silitor în continuare, aveam un alt fel principal la masă: pepene cu nisip, struguri cu nisip, roşii cu nisip, brânză cu nisip.

Măcar aşa ne-am săturat mai repede! 🙂

Luni dupămasă n-am putut să plecăm spre casă fără să ne luăm rămas bun. Maracis a mai încins un specatol cu caiacul printre valuri iar eu… am stat liniştit, că mă resimţeam niţel la un umăr.

Dar i-a venit pofta de caiaceală Elenei care, ştiind ce-am păţit eu, nu s-a băgat până nu l-a făcut pe Maracis să promită solemn c-o să stea tot timpul lângă ea.

_1060791

_1060800

Iar Simona a stat tot timpul cu geana pe Maracis, să fie sigură că-şi respectă promisiunea.

Cu asta am pus punct aventurilor noastre în sălbăticie.

Bine, când mă gândesc la sălbăticie, printre imaginile mentale care-mi apar e şi una cu oameni… puţini!

N-a fost cazul de data asta la Vadu.

Ba pot să spun chiar c-a fost aglomeraţie. Bine, nu ne călcam pe bătături şi nici nu ne suflam în ceafă dar era p-acolo mult mai multă lume decât mă aşteptam. Dar măcar nu era aglomeraţia fiţelor de la Mamaia, plaja nu era sufocată de umbrele şi şezlonguri şi nici nu erau muzici care se bat cap în cap de-ţi sparg timpanele.

Una peste alta, a fost spre fantastic şi-o experienţă care se cere repetată! 🙂

 

 

Sharing is caring!

Eugen

Îmi place fotografia. Şi filmul. Şi grafica digitală. Şi lectura (în mod deosebit SF-ul și fantasy-ul) și, de dată mai recentă și cumva legate între ele, scrisul. >>mai multe

One thought on “La Vadu, cu vâsle şi pedale

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

* GDPR (obligatoriu)

*

Sunt de acord

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

%d bloggers like this: