Mrejele fotogenice ale toamnei
Anul 2017 e cel de-al doilea an al meu.
Nuuu, n-am doar doi ani! Am reununţat de mult la pamperşi, sunt vaccinat, am buletin şi toate grijile pe care le are un cetăţean al României de azi.
Dar e cel de-al doilea an în care m-am dat cu bicla de câte ori am avut ocazia. Am adunat din iarnă şi până acum 1600 de kilometri, primăvara în căutarea soarelui pe drumuri deschise iar vara ascunzându-mă de furia-i dogoritoare pe sub umbra pădurilor din jurul Bucureştiului.
Acum c-a venit toamna am văzut că soarele s-a cuminţit. Cum am fost prieteni o grămadă de vreme, m-am gândit c-ar fi momentul să-l iert pentru rătăcirile aprige şi să reluăm prietenia.
Zis şi făcut!
Sâmbătă a fost momentul împăcării care s-a petrecut cu surle şi trâmbiţe la demult consacrata Vale a Iazurilor, iar acolo domnul Soare s-a aliat cu doamna Toamnă şi-au uneltit împreună nişte provocări, ca să nu ne plictisim. Nu ştiu cum au făcut dar au aflat c-am venit cu intenţiile fotografice la purtător şi au pregătit un spectacol de lumină, linii şi culoare ca parte a provocării. Iar aşteptările erau mari, căci din toate celelalte incursiuni făcute acolo m-am întors acasă cu tolba plină de imagini memorabile.
De data asta vinovaţii menţionaţi mai sus s-au întrecut pe ei să vadă dacă-mi mai aduc aminte lecţiile din cursul de fotografie pe care l-am făcut în facultate.
Au început provocându-mă să redau senzaţia de adâncime într-o imagine care e eminamente plană şi-au mai aruncat către mine (aşa-ntr-o doară) cu linia directoare.
Când m-au văzut că sar în sus de bucuria provocării, au ieşit la interval cu artileria grea:
-Ia hai să te vedem, ce spui de contra-lumină? Eşti în stare să te descurci cu soarele din faţa aparatului?
Iar m-am pus pe treabă:
-Şiii… ia să te vedem, cum evidenţiezi tu centrul de interes într-o fotografie, altfel decât cu linii care conduc ochiul către subiectul principal?
-Iar dacă te lauzi că-ţi place aşa tare contra-lumina, despre efectul de siluetă ce zici? Şi poate ne arăţi ceva şi despre culoare cu ocazia asta…
Bineînţeles că eu abia-mi mai încăpeam în piele de bucuria “ofertelor” care se tot succedau în faţa ochiului şi a aparatului de fotografiat şi bucuria asta a ajuns şi la Elena, care-a intrat şi ea în joc.
Ca orice pui de artist care se respectă, am simţit la un moment dat nevoia să se ştie cine sunt autorii operelor de mai sus şi am trecut amândoi pe modul “selfie”.
Ne recunoşti, da?!
Hai, că-i clar că nu putea fi acolo altcineva! 😀
Bineînţeles că am câştigat mai mult decât nişte imagini care încântă ochiul.
Ne-am îmbogăţit cu adierele care ne-au adus la picioare razele blânde ale soarelui şi cu parfumul îmbelşugat şi uşor umed al brazdelor proaspăt întoarse de plug. Am luat cu noi lătratul bucuros al unor câini dornici de companie, transpiraţia urcărilor mai line sau mai abrupte, vâjul curajos al coborârilor fără prea multă frână şi salturile curioase ale peştilor care zbuciumau oglinda apei.
Ne-am impregnat cu liniştea de pe câmpuri, cu aşteptarea de multe ori încremenită a pescarilor. Spre final a venit la noi şi-o rockăreală supărată dintr-o maşină de pe malul celălalt şi praful aruncat de roţile unui tractor ieşit de pe câmp exact înaintea noastră, pe care n-am avut cum să-l depăşim! Şi tractorul a grăit: dacă-am plecat curaţi pe coclauri, s-o credem noi că ne întoarcem la fel!
Chiar aşa prăfuiţi cum eram, dacă tot am reluat prietenia cu domnul Soare ne-am făcut timp să-l salutăm înainte să se ducă la culcare.
Iar el s-a dat în spectacol:
La revedere iazuri, cu văi, dealuri, culori seducătoare şi lumină mângâietoare! 🙂
O descriere frumoasă despre soare ! Natura ne lasă să o cunoaștem , ea ne aparține în totalitate …ea este într-un fel culcușul nostru , pe care trebuie să-l îngrijim . Cum ne așternem , așa dormim !
Asa este! Natura ni se ofera cu tot ce are mai frumos dar multi dintre noi n-o apreciem asa cum se cuvine. Ar fi frumos sa schimbam situatia asta! 🙂