O clipă…

„Viaţa este minunată în multe aspecte”!

Nu credeam că o să parafrazez vreodată în felul ăsta celebra „viaţa e complicată și are multe aspecte”. Dar mă bucur tare că pot să o fac!

După ere de așteptare viaţa mea a intrat pe drumul spre care încerc s-o direcţionez de atâta vreme.

Pentru că sunt pasionat de tehnologie și la curent cu tot ce mișcă în domeniu, am deschis împreună cu Bogdan, prietenul meu din copilărie, o firmă  de vânzări on-line. Eu pe partea de achiziţii, el pe partea de vânzări și administrare.

Problemele parcă atât așteptau! Nu că n-aș fi avut și înainte, dar după ce am deschis firma, și-au chemat în vizită toate neamurile, până la a zecea generaţie. La un moment dat ne-au îngrămădit așa de tare încât ne-a cuprins disperarea și aproape am închis șandramaua. Aproape! Ne-am mai acordat o lună de graţie să vedem ce se întâmplă.

Şi bine am făcut, căci acela a fost momentul de la care am început ușor-ușor să creștem. Acum suntem pe val și ne merge foarte bine.

Eu am reușit să mă menţin pe linia de plutire și datorită aikido-ului, pe care-l practic din copilărie. De trei ori pe săptămână, câte două ore de antrenament fac minuni cu trupul și mai ales cu mintea. M-a ajutat foarte mult, a fost o „cârjă” pe care m-am sprijinit cu încredere.

Pe de altă parte, aikido-ul mi-a oferit și satisfacţii neașteptate. Particip la competiţii de mic și-am avut de-a lungul timpului rezultate mulţumitoare, clasându-mă mai întotdeauna între primii zece sportivi, chiar și la europene.

Iar anul ăsta, viaţa parcă s-a hotărât să mă răsplătească deodată pentru toate greutăţile pe care le-am depășit. Pe lângă firma care merge foarte bine, pentru prima dată în viaţa mea am urcat pe treapta a doua a podiumului de la europene!

Iuhuuuuuu! Vicecampion european! O muzică ce-mi alintă urechile!

Cum una duce către cealaltă, premiul în bani câștigat pentru clasarea pe locul doi mi-a permis să-mi realizez un vis de-o viaţă care s-a declanșat în 1995, atunci când i-am văzut prima dată fotografia într-o revistă și m-am îndrăgostit de ea fără speranţă. Era incredibil de sexy, cu un aer poznaș și entuziast în același timp.

Multă vreme am admirat-o doar în poze până când, în `97 cred, am văzut-o întâmplător pe stradă și… am îngheţat ca un iepure în lumina farurilor când a trecut pe lângă mine. Flacăra pasiunii și-a înteţit vâlvătaia. Chiar și numele îmi plăcea așa de tare încât îl rosteam de fiecare dată când aveam ocazia: RAV 4! Toyota RAV 4!

Pe atunci nici nu-mi trecea prin cap că o să am vreodată ocazia să-mi  împlinesc pasiunea, dar uite cum viaţa mai oferă din când în când și surprize plăcute. Probabil ca să nu ne demoralizăm definitiv și irevocabil și ca să avem ceva care să ne facă să continuăm.

Ea a mea de o lună de zile și e tot ce mi-am închipuit eu că trebuie să fie. Desigur, e modelul 2014, strănepoata celei care mi-a furat inima în 1995 și înfăţișarea i s-a modificat de-a lungul timpului. Şi eu am mai crescut dar, dacă se poate așa ceva, îmi place și mai tare varianta pe care o am. Nici nu suportă comparaţie cu rablele la mâna a doua pe care le-am condus până acum. E ca și când aș fi fost teleportat dintr-o dată într-un film SF și minunile se îngrămădesc să-mi capteze atenţia.

Desigur că pasiunea pentru RAV 4 se înscrie în pasiunea mea generală pentru mașini. De mic am fost fascinat atât de tare încât am studiat cam tot ce-mi cădea în mână despre ele. Pe la 14 ani știam aproape ca un mecanic teoria despre transmisia normală sau 4X4, despre suspensia obișnuită sau cea pneumatică, despre tipurile de motoare cu aprindere cu scânteie sau prin compresie, despre cuplu motor în funcţie de combustibil și turaţie. Ba chiar știam si de motorul rotativ Wankel! Cine-a mai auzit de el?

Eram în stare să ghicesc de la distanţă marca și modelul oricărei mașini și mă entuziasmam la fiecare model nou pe care-l vedeam în realitate. La un moment dat, chiar mă bătea gândul să mă fac mecanic, până mi-a zis maică-mea că ea nu m-a crescut ca să mă vadă pe sub mașini, plin de unsoare.

Imediat cum am făcut 18 ani, am dat examenul pentru permis și l-am luat fluierând. Am luat pe nimic o rablă de Dacie 1300 și-am muncit la ea până-am făcut-o bijuterie. N-a durat mult până mașina a devenit o extensie a corpului meu. Nu trebuia să mă gandesc la condus, pur și simplu făceam totul natural, din reflex. În trafic eram îndrăzneţ fără să fiu periculos, dar ai mei părinţi, după câteva drumuri, mi-au făcut cadou un curs de conducere defensivă cu Titi Aur. Am aflat o grămadă de lucruri interesante acolo și m-am umflat în toate penele atunci când domnul Titi mi-a spus că am reflexe de pilot și că, dacă mă interesează automobilismul de performanţă, i-ar face plăcere să-mi fie instructor. Dar n-aveam eu banii ăia și a rămas la planuri de viitor. Dar reflexele care mi-au fost lăudate la curs m-au scos din niște situaţii de trafic care puteau sfârși rău de tot, niciodată din vina mea.

Şi pentru că tot vorbeam de momente în care merge totul din plin, am lăsat la urmă ce era mai important. De curând, la petrecerea unor prieteni, am cunoscut-o pe Sofia. A fost ca în experimentul de la fizică cu magnetul și pilitura de fier. Ea magnetul, desigur, iar eu pilitura. De cum am văzut-o m-am dus glonţ la ea și, de la primul ei zâmbet, am fost pierdut fără speranţă. Ne-am mai văzut de câteva ori de atunci și lucrurile arată minunat. Chiar diseară mergem împreună la o petrecere.

Cum spuneam: când e să se alinieze planetele îţi dai seama cât de frumoasă e viaţa!

Acum sunt în RAV-ul meu, într-un drum scurt la un furnizor nou de componente ca să clarific o problemă. Primesc pe telefon un mesaj de la Sofia. Ştiu că e de la ea, că i-am personalizat sunetul de „primire mesaj”.

După ce-mi arunc un ochi la trafic, iau telefonul să văd despre ce-i vorba. Mi-a trimis un banc.

În ultima săptămână ne-am creat un fel de obicei și ne trimitem unul altuia câte un banc pe zi. Eu i-am trimis mai devreme unul și ăsta e „răspunsul”.

Iau telefonul în mână, îl deschid și mai întâi mă uit cu atenţie la drum. E liber, așa că citesc:

„Un purceluș întră într-o cameră goală și vede o priză. În secunda doi, arată tremurând către ea și zice:

-Dumnezeule! P-ăsta l-au zidit!”

Îmi trebuie o secundă-două să-l procesez. Dar îmi pică fisa și mă umflă râsul.

Prea tare bancul! Părcă-l și văd, ca într-un desen animat!

Îmi întorc rapid privirea către drum, să nu am vreo surpriză. Totul e în regulă, și merg destul de încet, așa că o să-i scriu un răspuns scurt. N-o să-mi ia mult, că am telefon „deștept”, care are dicţionar predictiv.

Bag un „TARE!!!!!” și niște emoticoane care se tăvălesc pe jos de râs. Ridic privirea din telefon și…

FRÂNĂ! FRÂNĂ! FRÂNĂ! VOLAN  DREAPTA!

Corpul mi-e încordat ca un arc, inima-mi pompează ca motorul unui tren scăpat de sub control. Mă rog la Dumnezeu și la toţi sfinţii să mă opresc dracului odată!!! Dar mașina pierde din viteză ca-n secvențele filmate cu încetinitorul, mult prea încet faţă de cât ar fi necesar!

Trec milimetric pe lângă o femeie care ţine de mână doi copii de pe trecerea de pietoni ștearsă, aproape invizibilă și…

ZBANG!

Iau în plin prima mașină plecată de la semafor! Se declanșează airbag-ul și, din cauză că nu aveam centura de siguranţă pusă, virajul brusc îmi duce capul spre stânga și lovesc geamul și montantul lateral.

Şi… mi se rupe filmul.

*

Bum! Bum! Bum!

Capul îmi pulsează și deschid cu greu ochii, care sunt străbătuţi de pumnale pulsatorii de lumină roșie și albastră. În faţă văd spatele făcut praf al celeilalte mașini.

Mă întorc spre sursa bubuiturilor: un tip în uniforma reflectorizantă de la SMURD îmi bate în geamul pe care văd niște urme roșii. Duc mâna la locul pulsatoriu din cap și simt ceva lipicios. Când mă uit, văd că degetele mele sunt pline de sânge.

Deblochez cu greu ușa și omul de la ambulanţă mă ia în primire. Aud că zice ceva dar nu-mi dau seama ce anume. Ies, dar nu mă pot ţine bine pe picioare. Vine o targă și sunt pus în ambulanţă.

*

La spital, după investigaţiile specifice, aflu că am suferit un traumatism cranio-cerebral mediu și, din fericire pentru mine, nu am păţit nimic grav. O să-mi treacă până mă-nsor, îmi zice medicul zâmbind ușor.

În schimb, la ancheta poliţiei nu mai scap așa de ușor. Accidentul s-a produs într-o intersecţie semaforizată și eu am trecut pe culoarea roșie. Singura problemă e că eu nu-mi aduc aminte de nicio trecere de pietoni și, mai ales, știu că n-am văzut niciun semafor. Poliţistul e și el de acord cu mine că trecerea de pietoni e ștearsă aproape în întregime și a văzut că semaforul, la fel ca și indicatorul de trecere de pietoni, sunt ascunse de un copac care n-a fost tăiat demult de cei de la primărie. Dar asta nu e o scuză! E vina mea că n-am condus preventiv! Şi nici n-aveam centura de siguranţă pusă! Eu eram vinovatul!

Bunicuţa cu cei doi nepoţi, după ce și-a revenit din spaima groaznică pe care i-am pricinuit-o, e martoră feroce  în acest sens. Ea declară sus și tare că nu s-a aventurat în viaţa ei să treacă strada pe roșu și cum să facă asta chiar cu cei doi nepoţi de mână?!

Bineînţeles că o cred. Doar că în continuare eu nu reușesc să-mi explic cum s-a întâmplat!

Adică sunt un șofer excelent și nu sunt singurul care zice asta! Am fost la cursuri de conducere defensivă și am reflexe pentru care am primit laude chiar de la marele Titi Aur! Îmi cunosc mașina mai bine decât pe propriile buzunare! Conduc de ani buni și nu numai că n-am făcut nici un accident, dar am și împiedicat câteva să se producă!

Şi în afară de asta…

Îngheţ!

Văd în imagini sincopate: telefon, mesaj, banc, răspuns.

Şi-mi vine să mă iau singur la palme! Sigur că eu sunt vinovat!

Da, am toate datele unui șofer extraordinar! Dar ca să fiu acest șofer extraordinar  trebuie să văd ce se întâmplă în faţa mea pe șosea! Exact ce n-am făcut eu cât am stat câteva clipe cu nasul în telefon pentru un SMS pe care-l puteam trimite și după ce mă opream!

Îmi dau seama că pot fi și Superman, dar, dacă stau pe șine și nu văd că vine trenul, mă spulberă cu toate superputerile și superreflexele pe care le-aș avea!

Îmi aduc aminte cât de exaltat eram chiar înainte de accident că în sfârșit s-au aliniat planetele și-mi merg toate din plin, după eforturi îndelungate. Şi realizez cum totul se poate nărui de la doar câteva clipe de neatenţie!

Partea cea mai proastă e că, dacă sunt așa neatent la volan, e posibil să nu fiu singurul care suportă consecinţele. Pot să-i nenorocesc și pe alţii. Cum am și făcut cu șoferul mașinii în care am intrat, care a avut noroc și a scăpat doar cu câteva julituri și-o sperietură. Dar, dacă aș fi lovit-o pe bătrânica ce își plimba nepoţii, nu mi-aș fi iertat-o în veci și-n pururi! Bine măcar c-am reușit să-i evit în ultima clipă la un fir de păr. Tabla se mai repară, dar oamenii niciodată!

Şi dacă mai era cineva cu mine în mașină? Sofia, de exemplu?!

M-a afectat profund toată povestea asta, așa că am căutat pe net informaţii despre cazuri similare. Ca să aflu cu stupoare că e un fenomen aproape viral! Cum altfel să-mi explic că aproape un sfert din accidentele rutiere sunt cauzate de folosirea telefonului mobil la volan? Iar dacă mă uit  pe net la statisticile Uniunii Europene cu privire la numărul deceselor rutiere, raportat la un milion de locuitori și văd România pe locurile fruntașe, îmi dau seama că acel sfert e consistent.

Au remarcat și alţii lucrul ăsta și unele companii chiar au început să lanseze campanii de conștientizare a fenomenului. De exemplu Toyota cu a sa campanie „Don’t Text and Drive!”

Priviţi filmuleţul, este revelator!

Eu știu sigur că n-o să-mi mai iau niciodată privirea de la drum ca să scriu un mesaj pe telefonul mobil și așa o să spun tuturor!

*

Eu am devenit mai conștient de pericolul folosirii telefonului la volan datorită SuperBlog 2014.