1 Mai cu caiace și caii de la Letea

 

Am tot declarat sus și tare în alte articole că m-am îndrăgostit de caiac de la prima ieșire.

O asemenea declarație trebuie susținută cumva, așa-i?

Și uite așa, din 2017 încoace am fost în diverse aventuri acvatice mai lungi sau mai scurte pe râuri, fluvii sau pe mări. 

Și nu, încă nu m-am plictisit după atâtea ieșiri, căci nicio aventură de acest fel nu seamănă cu alta.

Multe dintre aceste experiențe padelate le-am avut alături de prietenii de la AdventureTime care, de anul trecut, au făcut o schimbare importantă: si-au tras o bază la Sulina! Da, acea Sulina în care s-a filmat “Toate pânzele sus“.

Ei m-au tot invitat p-acolo și eu am tot promis solemn că o să ajung iar planetele s-au aliniat pe această direcție în primăvara acestui an, cu ocazia mini-vacanței de 1 Mai.

Și uite așa, în creierii dimineții unei zile de joi am schimbat eu patul cu somnul dulce pentru un scaun de mașină care a luat-o vijelios către Tulcea sub supravegherea atentă a lui Nicu.

Mai cu povești, mai cu episoade de moțăială, mai cu o oprire pentru completarea proviziilor, la 10 și ceva eram pregătiți să ne întâlnim cu barca rapidă care să ne ducă către destinația noastră. Pe la 11 trecute fix am executat operațiunea de îmbarcare și duși am fost pe apele Dunării timp de ceva mai mult de-o oră .

La Sulina…

…am debarcat chiar pe pontonul AdventureTime și-am văzut grămadă ce calabalâc presupune o asemenea expediție:

Și nu e chiar tot bagajul în grămadă!

Nu l-am lăsat prea mult în forma asta și l-am făcut bucățele, fiecare pe direcția lui. O parte dintre acele bucățele s-au transformat în corturi cu izoprene și saci de dormit.

După ce-am încheiat și eu operațiunea de instalare, am luat la explorat pe îndelete noua bază sulineză…

Carmen, o prietenă mai veche a aventurilor caiacite, este autoarea acestei lucrări. A prins fantastic de bine esența spiritului AdventureTime, gând la gând cu Mădă și Cosma, care s-au desfășurat pe aceeași direcție:

.

.

Arată frumușel campingul, așa-i?

Ne-am obișnuit cu împrejurimile până pe la două jumate iar pentru că nevoia de aventură nu mai avea stare cu noi, am purces la operațiunea de împrietenire cu canalele Sulinei.

Când e vorba de caiac, totul începe cu lansarea:

.

Dacă pe parcursul zilei au mai fost momente în care Soarele s-a uitat călduț la noi, în acea după-amiază la Sulina… ne-a cam lăsat de izbeliște.

Așa a trebuit să ne descurcăm singuri cu îmbrățișările pătimaș-vâjâite ale domnului Vânt care s-a dovedit neașteptat de dornic să-și etaleze mușchii.

Din fericire pentru noi, am avut de-a face cu el doar puțin, pe canalele principale:

După ce ne-am abătut pe drumuri de apă mai puțin umblate, i-am dat cu tifla. Nu i-a prea plăcut și a trecut la promisiuni de genul “las’ c-o să vedeți voi“! Bine, pentru că scăpasem de el, nouă nu ne-a prea păsat și ne-am lăsat cuprinși de farmecul canalelor mici și liniștite:

.

.

Această ieșire sulineză a marcat o premieră pentru mine: a fost prima tură în care m-am dat în caiacul lui Cosma, ăsta galben de mai sus.

Mi-am dat seama de ce și l-a ales, că mi-a cam plăcut și mie cum l-am simțit și cum aluneca pe ape.

Iar dacă ai crezut cumva că dacă m-am dat în caiacul lui, Cosma n-a mai venit, ei bine… greșești amarnic!

Nu numai c-a fost alături de noi dar s-a și umflat în pene cu un caiac cât un apartament de 4 camere!

Ia uite cât spațiu locativ avea la dispoziție:

Bine, până la urmă am aflat că nu mi-a dat Inukshtuk-ul lui de bună voie și nesilit de nimeni, ci a fost forțat.

De către cine?

De…

Laia e numele ei și este o exploratoare înnăscută, extramega simpatică și cuminte în general.

Și foarte posesivă!

Imediat l-a luat în stăpânire pe Adi:

Dar deja o iau înainte, căci Laia ni s-a alăturat în caiace abia din următoarea zi.

Până să padelăm alături de ea, după cei vreo 12-13 kilometri făcuți pe lângă Sulina, am luat-o cu toții cap-compas spre un vecin al campingului AdventureTime.

Motivul?

De-a dreptul delicios!

N-am stat prea mult pe gânduri până să ne repezim hămesiți asupra lui…

… și o vreme nu s-a auzit altceva la masă în afară de mestecat.

Cu burțile bine puse la cale, am avut un cu totul alt spor la povești.

Până la urmă a trebuit să ascultăm de chemarea sacilor noștri de dormit, căci trezitul cu noaptea-n cap și efortul de peste zi au avut ultimul cuvânt.

Mie mi s-a rupt repede filmul dar undeva în creierii nopții m-am trezit brusc.

Dârdâiam!

Ticălosul de vânt s-a ținut de cuvânt și m-a făcut să văd ce-i poate pielea.

Bine, recunosc că nu eram prea pregătit (și dimineața am aflat că mai nimeni dintre noi nu era) pentru temperaturi de câteva grade cu plus, ajutate și de vâj. Dar nu m-am dat bătut cu una cu două și am pus pe mine tot ce aveam: pantaloni de trening, bluze cu mânecă lungă, hanorac, căciulă, ciorapi.

Doar nu era să tremur ca fraierul până dimineață!

Și și-au făcut efectul: căldura s-a insinuat ușor-ușor și m-a împins în brațele primitoare ale unui somn care m-a legănat până dimineață. Care dimineață a sunat pe la zece plecarea…

Spre Letea

Dacă bulangiul de vânt nu ne-a dat pace peste noapte, când am ieșit pe apă s-a încrâncenat și mai tare.

N-am cum să-l fac să sufle din fotografii către tine ca să-ți dai seama exact cum ne-a dat-o la gioale, dar pot să-ți dau niște indicii ca să ai o idee:

Privește cât de înclinată e iarba și cât de aplecat e stuful de pe margine. Știind că în mod normal ele sunt drepte, poți să-ți dai seama despre forța lui.

Ei, și-am avut noi vântul ăsta din față de la plecarea de la Sulina și până am ajuns la Letea. O clipă nu ne-a slăbit! 

În momentele în care mă opream din padelat, era ca în desenele animate: caiacul stătea un pic pe loc, apoi o lua glonț înapoi. Până să-l fac să înainteze iar, dura ceva timp și efortul era considerabil.

“Și-n vânt, și contra curentului” a rezumat cu milă când am trecut pe lângă el unul dintre operatorii celor trei barje care dragau canalul.

.

.

Iar dacă la început ne-am luat în piept cu vâjul că aveam rezervele de energie pline, spre final aplombul nu mai era la fel de viteaz, căci încăpățânarea vântului ne-a erodat vlaga puțin câte puțin.

Cam așa a fost Bogdan la fiecare pauză ca să-și conserve cât mai bine energia și căldura. Vântul dușmănos și gradele nu prea prietenoase ale temperaturii l-au luat prin surprindere, el venind pregătit pentru temperaturi de 15+.

În unele părți această eroziune a fost chiar mai mare decât în altele:

Atât de mult, încât și Camelia și Stela au fost nevoite să apeleze la cablurile de tractare ale Mădălinei și ale lui Cosma.

A fost o mare ușurare când am ajuns aici…

.

… și am trecut de epava care marchează întrarea pe canalul către Letea, câte unul sau câte unii:

.

.

Uite ce stare generează apropierea de destinație!

Și fața lui Adi spune tot:

Imediat după epava am făcut ultima pauză…

… și am observat cum Soarele a încercat niște încurajări firave… 

… dar fără prea mare convingere.

Noroc că de acolo și până la nea Costel, destinația noastră pe ziua respectivă, n-am mai făcut mult. După ce-am tras caiacele la mal și ne-am instalat corturile, l-am văzut și pe domnul Murphy cum râdea pe sub mustăți, că spre seară s-a mai domolit și vântul și-a ieșit și Soarele, care s-a dat în spectacol:

.

Cum vântul ne-a făcut să ajungem cu patru ore mai târziu decât preconizasem, am fost nevoiți să renunțăm la planificată plimbare cu căruța în pădurea Letea. Și la cum urla foamea-n noi, numai de plimbări suplimentare nu ne ardea.

Așa că ne-am năpustit cu toții pe terasa lui nea Costel, unde ne-a întâmpinat o priveliște de zile mari:

.

Cea mai delicioasă răsplată pentru tot chinul de peste zi, cu o încheiere care-a făcut furori:

Dimineața ne-am lăsat îmbibați de energia galbenului…

…și cum restanțele sunt minunate când lipsesc cu desăvârșire, ne-am mobilizat devreme pentru recuperări, cu nea Costel în frunte:

Cât ai clipi am umplut două căruțe…

…și le-am pus pe direcția…

Pădurea Letea

Cosma s-a pus “șofer” pe a doua căruță și-și dădea mari aere de competență.

Între noi fie vorba, acea competență era minunată dar lipsea aproape cu desăvârșire, caci susnumitului Cosma îi ardea mai mult de poze și de caterincă:

Noroc cu calul care știa drumul!

N-a durat prea mult până am ajuns în pădure:

Iar pădurea, văzându-ne așa odihniți, s-a hotărât să ne pună la încercare:

Dar unde-s mulți, puterea-i mare și niciun copac prăvălit nu stă prea mult în calea scopurilor noastre.

Odată rezolvată problema barierei, m-am uitat cu foarte mare atenție ca să văd ce face această pădure atât de deosebită. Recunosc că nu mi-am dat seama și aici a intervenit nea Costel…

… căci pădurea Letea fără cineva care să-ți spună motivele pentru care-i specială, e… o simplă pădure.

Dar această pădure este o arie protejată de interes național, cea mai veche rezervație naturală din România. Ea este și cea mai nordică pădure subtropicală din Europa. Are și liane, din alea pe care se dădea Tarzan.

Știai asta? Că eu habar n-aveam!

Se întinde pe suprafață de peste 5000 de hectare și a crescut pe un relief constituit dintr-o alternanța de dune și depresiuni alungite (numite japșe) ce legau interiorul Grindului Letea cu restul apelor Dunării.

Majoritatea japșelor sunt astăzi colmatate și acoperite de nisip iar peste acesta e un strat nu foarte adânc de sol. Stejarii, plopii, frasinii au fost nevoiți să se adapteze acestor condiții: rădăcinile lor se ramifică de la suprafața orizontal în pătura de humus și numai unele ramificații pătrund mai jos după apa freatică.

Arborii, ca urmare, sunt expuși pericolului doborâturilor de vânt:

Trunchiurile sunt noduroase și contorsionate…

… pentru că acolo copacii nu au condițiile ideale de dezvoltare iar lianele lui Tarzan atârnă sau sunt înfășurate pe copaci.

Apropo de Tarzan, cred că pădurea Letea e cumva înfrățită cu ceva așezări din Africa, căci aici am dat peste un leu. Și nu, n-am găsit vreun RON pierdut pe jos de cineva. Acest leu chiar e la fel de fioros și de impunător ca cel african:

Poate că acum, că l-ai văzut în fotografie în palma lui nea Costel, nu te-a impresionat din cale-afară. E adevărat că e de mii de ori mai mic decât mult mai cunoscutul rege al animalelor, dar ia întreabă-le pe furnicile care i-au intrat în fălci cum e. E foarte posibil ca ele să nu dea doi bani pe leul african dar să se ascundă cutremurate de frică de leul furnicilor!

Acest mic coleopter, mare fan al zonelor cu sol nisipos, se hrănește într-un mod foarte neobișnuit: larvele prind prada prin formarea în nisip a unei pâlnii, care devine o capcană periculoasă pentru furnicile care aluneca direct în fălcile fioroase.

Asta înseamnă să fii șmecher!

Dar ceea ce face cu adevărat specială Padurea Letea sunt caii sălbatici… pe care i-am băut! Da, ai citit bine: caii de la Letea sunt atât de cunoscuți încat au și un vin numit după ei!

Sunt o rasă unică, cu origini neclare. Este posibil ca acești cai să fi fost aduși aici de către tătari sau turci în timpul războaielor din secolul al XVIII-lea. Sau poate au fost lăsați aici de către localnicii care se mutau în regiune. Indiferent de originea lor, realitatea e că acești cai sălbatici au devenit o parte integrantă a peisajului din pădurea Letea.

Ia hai să-i admirăm nițel:

Caii sunt relativ mici, având o înălțime de aproximativ 1,3 metri la greabăn. În ciuda acestor dimensiuni, caii sunt foarte rezistenți și pot merge pe distanțe lungi în căutarea hranei.

Chiar dacă pentru noi păreau să fie toți parte dintr-o mare familie, nea Costel ne-a spus că nu-i deloc așa. Sunt împărțiți în mai multe grupuri, cu o ierarhie strictă și nu se amestecă între ei.

Cu ierarhie sau fără, sunt tare plăcuți privirii:

Bine, pe lângă caii și leii furnicilor, pădurea are vreo 3000 de specii de animale, mamifere, păsări, reptile, insecte așa că dacă ești pus pe căutări, ai ce să găsești.

După vreo două ore de plimbare și de povești ne-am întors și ne-am pus la o masă rotundă…

…dar fară masă!

Erai musai să punem țara la cale deoarece și pentru că vântul făcea în continuare pe nebunul și mai toată lumea se resimțea după ziua anterioară.

Am discutat opțiunile și până la urmă democrația a votat că ziua să se desfășoare fără traseul stabilit de caiac, dar cu o explorare pe îndelete, la pas, a pădurii.

Ceea ce am și făcut, pentru o dezvoltare armonioasă a corpului. Dacă în ziua dinainte brațele și spatele au dus greul acțiunii, plimbarea de mai multe ore prin pădure ne-a lucrat picioarele.

Desigur că am luat și pauze la care fiecare a făcut ce-a vrut. De exemplu, asta și-a dorit Corina…

… iar Bogdan (și nu doar el), ca și la caiac, a mers pe conservarea și refacerea energiei:

.

Pentru că se deconecta așa tare de la mediu, Laia a simțit nevoia să-i fie aproape, să nu care cumva să-l fure vreuna dintre iepele de la Letea!

Sau altcineva, că viața poate fi brutală în acele locuri:

La întoarcere, Mădălina a ținut morțiș să ne demonstreze că nu doar soția lui nea Costel știe să gătească dumnezeiește:

.

Am tropăit cu toții pe lângă ceaun până când a fost mâncarea gata dar și când s-a terminat de făcut si-a ajuns în farfuriile noastre… ne-am lins pe degete!

Nu știu cum face Mădă că la fiecare ceaun îmi pare rău că am doar un stomac. Dar lasă că-i mai bine doar cu unul, altfel dacă toți am avea mai multe, AdventureTime ar trebui să-și cumpere o barjă ca să care ingredientele pentru mâncare.

Și-n timp ce mâncam, Soarele s-a dat nițel în spectacol ca să meargă digestia mai bine:

Cu ajutorul lemnelor de la nea Costel am ținut focul în viață până târziu. Poveștile, jocurile și hăhăiala epica care-au urmat, nu ne-au lăsat să mergem la sacii de dormit decât târziu în noapte.

Duminică

Dimineața celei de-a patra zile a aventurii noastre a început tot c-o masă rotundă. Evident, tot fără masă. Cum vântul răzbunător ne dăduse programul peste cap, era nevoie să stabilim ce facem pe mai departe.

Puteam să mergem pe varianta “soft”, vreo 10 kilometri într-o tură scurtă până la lacul Merhei și înapoi, ne-am fi putut încumeta la varianta “hard core” să facem într-o zi traseele cumulate ale celor două zile (33-34 de kilometri) sau… am fi putut să stăm.

Dar cine vine la o tură de caiace ca să stea?

Voturile s-au dus către tura “hard core”. În ciuda prospectelor de a ne întoarce pe noapte la lumina frontalelor, toată lumea s-a băgat, mai puțin Camelia și Stela, care-au zis că rămân de pază la corturi.

Vântul tot nu se plictisise de noi și bătea în continuare cu îndârjire. De data asta ne-am fofilat cat am putut pe canale și nu-e mai supt așa tare de energie.

Totuși cum traseul nostru presupunea și trecutul peste lacuri, acolo, în spațiu deschis nu ne-am mai putut sustrage vâjului si-a trebuit să-l luăm în piept.

Uite ce diferență e între apa de pe canal și cea a lacului:

Dar am prins și momente mai liniștite pe deschiderile mai mari de apă:

La venire, în drumul către Tulcea am auzit niște voci care ziceau că vor să facă și baie în Dunăre. Nu știu exact de ce,  Adi a simțit un puternic impuls pe lacul Merhei pentru această activitate și s-a dat cu caiacul peste cap. Nu-i exclus să-l fi ajutat și vântul cu vreun val mai nărăvaș în această direcție. Odată în apă, arealizat repede că nu erau condițiile ideale de baie și-a renunțat și mai repede la idee. Ba chiar și-a dat seama că nu era nici măcar ideea lui!

La aceeași concluzie a ajuns și echipajul de asistență format din Mădă și Cosma, care în doi timpi și trei mișcări au ajuns la el.

Între noi fie vorba, Adi nu e chiar neajutorat și a reușit singur să-și întoarcă caiacul pe apă:

Oricum, n-a durat prea mult până Mădă și Cosma l-au pus din nou într-o poziție corespunzatoare:

Odată această operațiune încheiată, să fi văzut cu câtă grijă dădea lumea la padelă! 😀

Imediat ce-am ajuns la primul loc propice, am făcut o pauză ca Adi să se schimbe în niște haine uscate:

Din fericire, timpul petrecut pe lacuri a fost semnificativ mai mic decât cel în care ne-am bucurat de frumusețea și liniștea canalelor mai mici sau mai mari:

.

Ba la un moment dat am dat peste un canal care, în ciuda vântului care ciufulea nervos vârfurile copacilor, avea apa ca oglinda:

.

O mare parte din canal era luată în stăpânire de mătasea broaștei care-și țesea foarte interesant fuioarele pe sub apă.

Tot pe un canal mic, Soarele s-a dat cel mai tare în spectacol:

Cred că și-a luat o lupă ca să vadă mai bine cine sunt cei care țin piept vântului de atâtea zile.

Într-un copac pe malul unui canal am văzut pentru prima oară în viață un cuib de vultur:

Impresionant ca mărime dar și ca plasament, căci era construit în cel mai mare și mai semeț copac din zonă.

Uite ce diferență e între locul în care si-a construit această pasăre măreață și singuratică casa și locul în care cuibăresc cormoranii:

Parcă e o poveste în această comparație, așa-i?

Și uite așa, ba pe canale mai mici sau mai mari, ba pe lacuri, spre seară ne-am apropiat vertiginos de ultimii kilometri ai traseului.

O liniște neașteptată ne-a împresurat dintr-o dată, imediat ce vântul s-a oprit:

Pe lângă această liniște, Soarele și-a trimis apusul să ne conducă înflăcărat către tabăra noastră:

.

Și cred prinsese drag de noi, căci ne-a delectat colorat chiar și după ce am tras la mal:

După ce-am debarcat, să ne repezim la masă, dar… ia-l pe Cosma de unde nu-i!

Și l-am așteptat.

Și urechile ni se tot lungeau de foame.

Și l-am tot așteptat mai mult!

Urechile, la fel ca mai sus… 

Până la urmă ne-am plictisit și l-am sunat. De ce crezi că ne ținea Cosma departe de masă?

Că-l apucaseră chinurile creației și voia să prindă apusul pe apă…

Na poftim!

El se dădea mare artist și uite așa ținea un pluton de oameni nemâncați!

I-am zis cu toții câteva de dulce, mai ales eu. Nu că m-a ținut înfometat, ci pentru că n-a spus ce voia să facă, că rămâneam și eu pe apă!

Iată și pentru ce-a stat:

A meritat?

Bineînțeles! 🙂

Într-un final apocaliptic a tras și el la mal iar nea Costel împreună cu soția lui ne-au recompensat eforturile de peste zi cu încă o masă delicioasă de pește.

Foamea era așa năprasnică după cei 30 și ceva de kilometri padelați (dar mai ales după așteptarea lui Cosma), că n-a mai făcut nimeni nicio poză, în frunte cu mine. Aia e, tre’ să mă crezi pe cuvânt!

După masă, ziua nu se putea încheia altfel decât în jurul focului de tabără:

Și trebuie să recunosc că această tură ține topul turelor la râs și la hăhăială, activități de care ne-am ținut până târziu. C-așa-i frumos!

Ziua de întoarcere

Dimineața de luni ne-a zâmbit braț la braț cu un Soare exuberant, dar și cu… același vânt, care sufla la fel de aprig!

Din fericire, căci acum îi întorceam spatele și cu cât sufla mai fioros, cu atât ne ajuta mai mult!

Cum era zicerea aia? Fie roata și pătrată, tot se-ntoarce ea odată!

Trebuia să existe o compensație pe undeva la ziua în care vântul a vrut să ne sugă toată vlaga.

Cât ai clipi am ajuns la epava cunoscută…

… și am căpătat cu toții un alt vibe când am realizat ce înseamnă să caiacim în noile condiții:

.

Când am trecut pe lângă activitățile de dragare…

…același operator mi-a zâmbit larg:

-Altă viață acum, așa-i?

Nici eu n-aș fi putut să rezum mai bine acea caiaceală și în aval, și cu vântul din spate!

De unde ne era teamă că n-o să ajungem la timp pentru barca rezervată pentru orele 15.00, după o pauză pentru d-ale gurii…

…am ajuns înapoi la campingul AdventureTime pe la unu jumate, cu o grămadă de timp la dispoziție. Așa ne-am destrăbălat în voie la dușul foarte binevenit și am avut timp chiar și pentru o plimbare cu noua barcă a lui Cosma până la farul vechi…

…prin golful Musura…

… și pe canalul cherhanalelor:

La final

Spuneam pe la început că după șase ani de ture cu caiacul, încă nu m-am plictisit de padelat, că fiecare tură e diferită.

Ei bine, această tură a fost mai diferită decât altele, căci majoritatea dintre noi am venit cu așteptări de primăvară-vară, iar temperaturile au fost de toamnă, pe alocuri chiar spre iarnă.

Și acum îl văd pe Bogdan în pantaloni scurți, cum tremura pe ponton la Tulcea ca un pui golaș teleportat la Polul Nord. Sau pe Cristi care, din momentul în care a pus vesta de salvare pe el, n-a mai dat-o jos până la sfrșitul turei. A și dormit cu ea în fiecare seară, complet indiferent la miștourile pe care le-am făcut noi restul pe tema asta. Cea mai bună definiție pentru “nedespărțiți”!

Da, ne-a supus la niște provocări această tură…

Dar înseamnă asta că n-o să mai fie alta?

Nici pe departe!

Viața este despre cum reușim să trecem peste diversele obstacole care ne apar în cale. Când rezolvăm probleme, atunci creștem. Cu cât provocările sunt mai mari, cu atât mai amplă e și dezvoltarea noastră. Nu știu dacă știi, dar suntem capabili de mai multe decât ne credem în stare.

Chiar și când nu mai poți, tot mai poți un pic! 😉

Asta am văzut destui dintre noi în această aventură. 

Ca să pun lucrurile în perspectivă, e musai să spun că tura asta e o excepție, prima în care ne-a suflat vântul în halul ăsta. Și pentru că ne-a suflat pe noi, șansele sunt foarte mari să nu te sufle pe tine în următoarea ta tură cu AdventureTime! 

*

De ți-a plăcut sau te-a inspirat articolul, un like la pagina de Facebook a blogului e foarte binevenit și te va ține la curent cu următoarele articole.