Caiaceală “Wild” la Gura Portiței

Dacă ai ajuns până acum la Gura Portiței, știi cum e pe acolo. Dar dacă n-ai ajuns, dă-mi voie să-ți arăt:

.

.
Doar că în povestea ce urmează nu e vorba despre aceste locuri știute de toată lumea, ci despre altele, mai neîmblânzite și mai neobișnuite cu omul.
Este vorba despre locurile cu care s-a împrietenit proiectul”Wild Romania”, ce a luat ființă după ce Nichita de la “Danube Escapes” și Florin de la “Free Worlding România” și-au unit forțele.

“Wild Romania” e dedicat celor care simt nevoia să pună civilizația pe pauză…

…e despre nori sălbatici…

…despre poteci neumblate…

… și despre… dar hai să încep totuși cu începutul de…

Iar acest început a fost de-a dreptul spectaculos:

Doar că oricât de spectaculos, apusul e un sfârșit.
Atunci… să zic că începutul a fost aici?

Nuuu, că mai e ceva și înainte de asta:

Chiar dacă spectacolul eolienelor mă încântă întotdeauna, nici el n-a fost începutul… Numai că dacă o țin tot așa o să ajung chiar la momentul nașterii și nu cred că ai chef de toată această poveste. Așa că, pentru scopurile noastre, putem să considerăm începutul ca fiind la Jurilovca, pe domeniile Capului Doloşman. Și până la urmă, dacă mă gândesc bine, chiar dacă apusul marchează sfârșitul zilei, el este și un început: al nopții. 🙂
Hai să-l privim încă o dată, mai îndeaproape:

Lung l-am privit și atunci. Atât de lung și atât ne-a plăcut, încât am convins câteva dintre culori să rămână cu noi și după ce soarele ne-a urat “noapte bună”:

Iar aceste culori şturlubatice s-au împrietenit incredibil de bine cu Nichita, cu ceaunul, cu peștele și ingredientele pregătite de Corina:

.

Cum ceaunul era bun prieten cu Nichita iar el cu noi, desigur c-am devenit cu toții prieteni prin alianță iar conținutul tuciului a ajuns grabnic în farfuriile din dotare!
Desigur că ne-am lins pe dește după pește! Bine, de fapt… pentru că totuși am mâncat ciorba de pește cu lingura, am lins respectiva ustensilă. 😀
După această  delicioasă activitate, ne-am mai întins fiecare după o bere (sau mai multe) și, desigur, la povești. Iar când ochii poveștilor au devenit împăienjeniți de somn, ne-am retras cu toții în vastele apartamente.
Dar abia în dimineața zilei următoare am văzut exact cât de vaste erau încăperile fiecăruia:

.

Atât de vast… era peisajul care ne-a găzduit! 🙂
Cam frumos, așa-i?
După ce ne-am refăcut rezervele de energie cu un mic dejun în mijlocul naturii, am luat-o din loc:

Iar dacă nu vezi niciun caiac și începi să crezi c-am folosit în titlul articolului cuvântul “caiaceală” la mișto, ei bine…

… iată și caiacele aventuroase!
Desigur că după lungul drum petrecut legate de remorcă, abia așteptau să-și dezmorțească mușchii caiacişti. Și-au facut asta mai întâi la mal în timp ce Nichita ne împărtășea din tainele relației ideale cu caiacul:

Dar bucuria lor cea mai mare a fost pe apă,  saltând pe valuri pline de entuziasm jucăuș când am luat-o…

Ca să ne obișnuim sau să ne reobișnuim cu caiacul, mai întâi ne-am învârtit nițel pe lângă locul de lansare la apă:

După ce Nichita și Florin au văzut că toată lumea a înțeles manevrele de bază, am început traversarea apei exact la granița dintre lacurile Razim și Golovița.
Soarele de la lansare ne făcuse să credem c-o să ne încingă bine pe apă, dar n-a durat prea mult până am văzut cu bucurie că ne-am înșelat.

.

Doar că norii cei răcoroși au venit la pachet cu un vânticel care a suflat de multe ori fără să bage în seamă diminutivul cu care l-am descris eu. Prin urmare, apele lacului ne-au săltat și ne-au tresăltat cu un entuziasm ușor cam debordant în traversarea nostră către capul Doloşman.
Să nu înțelegi că valurile erau ca cele ale unui uragan, dar ne-au făcut să “dansăm“ mai mult decât în a doua parte.

Dar totul e bine când se termină cu bine! 🙂
Am ajuns cu toții la Insula Bisericuța fără să facem vreo baie nedorită în apele cu temperatura ca de ciorbă ale lacului.
Iar aventura noastră “wild” nicidecum nu era pe terminate, că abia începuse !
După valurile ușor sălbatice, am intrat cu toții pe modul “caiaceală de relaxare”:

.

Hmm, ore cine se relaxa mai tare în caiacul de mai sus?
Așa ne-a arătat Florin cum un caiacist adevărat… face cât doi atunci cand e o singură padelă la un caiac de dublu! 😀
Iar dacă am văzut cum stătea treaba în caiacul lui Florin, ia să vedem ce se întâmpla în caiacul lui Nichita…

Privilegiul era de partea caiacului aici, căci mergea la numai jumătate din capacitate. Sau… nu?
Ei bine, nu! La câte îngrămădise Nichita prin locul liber și prin spațiile de depozitare, caiacul era la fel de greu sau poate chiar mai greu decât cu doi caiacişti.
Iar dacă unii sau alții își etalează mușchii acvatici ba cu o singură padelă la un caiac dublu, ba cu mai multă greutate în caiac, alții țin să arate cât de mult le place în sălbăticie:

Desigur că despre mine-i vorba! 😀

Ca și la celelalte ture, o iau nițel pe miriște când cheful de explorare preia frâiele:

.

N-a fost prima oară când am văzut că arcadele nu sunt doar în catedrale. 😉
După atâta padelare și explorare relaxată, lacul și-a pus în cap să ne încerce, să vadă cât de tare ne dorim să ajungem la Gura Portiței.
Iar pentru că ne doream foarte tare, am fost nevoiți să schimbăm rolurile și le-am arătat caiacelor cum e să te plimbe cineva:

.

Alte câteva smunceli și mai multe opinteli au repus caiacele în mediul lor preferat…

… și după ce-am mai padelat nițel am ajuns…

 

…în locul unde apa dulce se conversează cu cea sărată a mării peste o limbă îngustă de nisip.
Și-am fost primiți cu brațele… ăăă, pardon!… cu scoicile deschise:

.

Și-am mai luat încă o dată caiacele-n spinare, ca să le dăm mai aproape de cartierul general, o fostă cherhana:

.

Se vede treaba că, la cum a aruncat în stânga și-n dreapta cu pereții și acoperișul, vechea cherhana nu era nici ea prietenă prea bună cu căldura! 😀
Dar cum a fost în relații de prietenie și bună colaborare cu mâncarea, am început să ne desfășurăm pe lângă ea, ca să-și aducă aminte de vremurile bune.

Dacă pe Corina am cunoscut-o în calitate de căpitan de vaporaș în cealaltă aventură cu Danube Escapes , acum am admirat-o în calitate de căpitan peste bucătăria de lângă cherhana:

Și ca orice lup de mare încercat de nenumărate valuri și suflat de multe vânturi, a știut precis cum să împartă sarcinile cu ajutorul de nădejde, Nichita pe numele lui:

.

Între timp restul lumii ba a întreprins diverse manevre pe apă sărată…

.

… ba și-a tras sufletul…

.

… ba s-a îndeletnicit cu activități imobiliare…

Când a tăbărât foamea peste noi, am dat și noi iama-n ceaunul delicios pregătit mai devreme.
După ce iar ne-am lins pe dește,focul cel jucăuș ne-a îndemnat să continuăm poveștile din seara anterioară.

Ceea ce am și făcut!
Și ne-am transformat (iar) în criminali în serie! Și-n paralel, și-n concomitent, adică în ucigași versați și fără milă!
Dar nu te speria, că nu ne-am măcelărit între noi! 😀
Ci i-am căsăpit pe ei, pe ticăloșii mici, firavi și enervant de bâzâitori, care ne luaseră drept masa lor de seară.
E foarte adevărat că destulă țânțărime a reușit să se înfrupte din carnea noastră fragedă dar mulți au plătit cu viața această nesăbuință!
Iar după ce le-a trecut ora ne-am putut bucura din plin de ce ne oferea depărtarea de civilizație: de licăritul înalt al stelelor curioase, de perseverența liniștitoare a valurilor, de adierea răcoroasă a vântului pornit să ne aline înțepăturile țânțărești și să alunge îmbâcseala zilei.
La un moment dat, curiozitatea aparatului de fotografiat m-a scos de lângă gașca veselă ca să explorăm tainele nopții:

Acolo în sălbăticie parcă și fotografiatul e altfel, parcă locurile se aranjează ele însele ca să “dea bine” în cadru.
Când am văzut  la un moment dat că eram singurul care mai mișcam în orele târzii, mi-am dat seama c-a venit timpul să mă las în voia prietenului cel mai bun din  noapte. Bineînțeles că mi s-a rupt filmul instantaneu în secunda în care m-am întins în cort.
Dimineața m-a trezit cu un zâmbet călduros. Soarele strălucea plin de voioşie desupra orizontului și ne invita cu razele în mare.

N-am stat prea mult pe gânduri și ne-am aruncat cu toții în apa care ne-a primit căldură. La propriu, că era ca o supă scoasă nu demult de pe foc!
Și am mai stat pe la soare…

.

…sau pe la umbră…

… am mai privit marea pe geam…

… până a venit momentul să punem caiacele din nou pe apă.

Cum soarele trecuse de la zâmbet la râs în hohote, ne-am luat niște măsuri de protecție. Desigur, tot râzând!

Pe drumul de întoarcere, pentru că fiecare padela în ritmul relaxării proprii, ne mai opream să ne așteptăm unii pe alții. Și atunci formam plaurii de caiace! 😀

La un moment dat ne-a încercat o puternică senzație de deja-vu.
Bine, e adevărat că deja văzusem locurile dar și norii s-au mobilizat să acopere hohotele soarelui exact ca-n ziua precedentă.

Doar că de data asta s-au lăsat duși de val și s-au dat în spectacol, spre încântarea ochilor purtați de caiace.

E adevărat că ne-au trecut și fiori pe șira spinării gândindu-ne că a pus vreo vijelie ochii pe noi.
În porțiunea finală am dat de exact aceleași valuri care ne întâmpinaseră la plecare. Că tot vorbeam de deja vu, nu-i așa?
Chiar dacă sosirea noastră la Capul Doloşman a arătat așa…

… amenințarea meteo a rămas doar la nivel declamativ.

Timpul trece repede când faci ce-ți place.
Atât de repede:

Dacă nu-ți dai seama ce-i cu fotografia asta, îți explic imediat. Linia mai groasă de lumină e Luna iar cele mai mici sunt stelele. Arată așa pentru că timpul s-a mișcat așa de rapid că aparatul foto n-a reușit să le surprindă rotunde, așa cum le știi. 😀
Orele au curs dintr-una în alta pe nesimțite datorită companiei vesele, locurilor frumoase și mâncării delicioase. Am dansat cu caicul pe valuri, ne-am împrietenit, am glumit și-am râs într-o tură lejeră care e accesibilă pentru mai toată lumea.
Dacă vrei să explorezi lumea ușor altfel și să ajungi în locuri pe care turismul de masă nu le vede, cu siguranță o să-ți placă această aventură “Wild Romania”!
Călătorii fabuloase îți doresc!