Pe Oașa – inima de cristal a munților

Ne-a cam plouat zilele trecute. Cred că dacă potopul dura doar un pic mai mult, aveam mari șanse să ne întâlnim cu Noe și arca lui! 😀
Cum cerurile s-au revărsat atâtea zile, una dintre cele mai bune opțiuni a fost să ne aventurăm… prin casele noastre. Sau ale altora! 😀
N-o să pomenesc acum toate epicele activități pe care le putem întreprinde între patru sau mai mulți pereți, că sunt câteva. Dar m-am trezit de câteva ori că-mi zboară gândurile la momente care erau exact opusul a ceea ce se întâmpla afară. Un exemplu în această direcție e superba experiență de care am avut parte datorită lui Paul Rusu și “Hai cu caiacul” pe un lac de munte, la început de august.
Cum munții nu prea vin la București, m-am îmbarcat cu Toma și cu Iulia în mașină și duși am fost…

Spre Oașa

Cum cele 40 de grade Celsius ale lunii august din capitală făceau tot ce puteau ca să ne lichefieze, am fugit mâncând pământul spre răcoarea munților. Bine, căldura nu s-a dat ea dusă prea ușor, că aerul condiționat de la mașina lui Toma își găsise chiar ziua aia să-și dea obștescul sfârșit. Dar am rezistat eroic pe drum, știind că izbăvirea e tot mai aproape. Rugăciunile ne-au fost ascultate și-n momentul în care am intrat pe Transalpina am dat peste o răcoare care ne-a îmbrățișat călduros! Ăăă… nici eu nu știu exact cum s-au împăcat “răcoare” și “călduros” în aceeași propoziție, dar așa a fost! 😀
Cireașa de pe tort a fost că acea minunată răcoare n-a venit de una singură, ci la pachet cu niște încântătoare depărtări care mi-au bucurat ochii și sufletul:

.

Chiar și caiacul lui Toma, oricât ar fi fost el de îndrăgostit de apă, a trebuit să recunoască că peisajele de pe Transalpina sunt…( cum s-a exprimat?) … da, speciale! 😉
Dacă tot am pomenit de o anume primire călduroasă mai sus, hai să vezi cum ne-a primit lacul Oașa:

Crezi că “înflăcărat” ar fi potrivit? 🙂
Am stat minute în șir fără să clipesc bucurându-mă de acest incredibil spectacol cromatic…
Nu știu exact cum a făcut Paul, dar a reușit să păstreze pentru noi un pic din portocaliul cerului și după ce soarele a dispărut de tot de pe firmament:

Că tot eram obișnuit cu bonusurile, nici acest portocaliu n-a venit singur:

Da, dom’le! Când se aliniază planetele, tre’ să fii pregătit pentru belșug!
Căldura focului ne-a încins poveștile până târziu în noapte până când corturile n-au mai rezistat și ne-au adunat pe toți prin sacii de dormit.

A doua zi

Cum am făcut ochi și-am ieșit din cort, mi-a luat ceva timp să-mi dau seama că nu sunt într-o fotografie. O liniște nepământeană mă înconjura și totul era încremenit parcă de un declanșator foto urieșesc:

Uită-te cum e apa!
Doar nu degeaba am folosit “cristal” în titlul articolului.
Noroc cu mișcările leneșe ale aburului de peste ape…

…că altfel aș fi crezut că nu m-am trezit și visez în continuare.
Sub niște priviri senine ca albastrul cerului…

… ușor-ușor tabăra noastră a prins viață…

După ce micul dejun s-a asigurat că vom avea energie să dăm la padelă, am convins caiacele somnoroase să se dea mai aproape de apă…

.

… iar Florentin a avut grijă ca toate ambarcațiunile să se prezinte în cele mai bune condiții:

În timp ce noi executam toate aceste operațiuni, vecinii noștri se pregăteau pentru altfel de distracție…

… iar cei mai harnici deja se dădeau în spectacol sub niște priviri de-a dreptul nedumerite:

Unii dintre noi au fost mai grăbiți decât alții și n-au făcut prea mulți purici pe mal:

.

N-a mai durat prea mult până ce toată lumea a fost gata și-am plecat să explorăm nemărginirea apelor…

.

… fiecare după dorință și posibilități:

.

.

Ziua era absolut perfectă pentru caiaceală, cu nori de vată agățați de albastrul limpede al cerului și cu soarele care-și arunca jucăuș sclipirile printre stropii de apă…

… iar munții cu pletele de brazi ne-au asigurat fundalul perfect:

În această tură de relaxare activa, n-a durat prea mult până când “relaxarea” a preluat hotărâtă conducerea…

.

.

… iar Iulia și Florentin au dus-o la nivelul următor:

Iar dacă unii au nevoie de o prezență umană ca să se bucure plenar, alții țin să se conecteze direct cu Divinitatea:

.

Dar cum relaxarea este mai dulce după niște porții de activitate, ne-am mobilizat padelele și-am ajuns până la barajul Oașa…

.

… unde tot Iulia și Florentin s-au dat jos din caiace și s-au dus până sus, unde au primit ca premiu o bere rece de la un bun samaritean. Da, pare-se că mai există și d-ăștia pe lume!
Cum apele ne tot chemau, barajul nu ne-a ținut prea mult pe lângă el iar la un moment dat, printre unduirile apei m-am lăsat fermecat de niște stânci…

… pe care am ținut morțiș să le impresionez:

Și ne-am adunat cu toții pe lângă ele:

.

Tot învârtindu-ne p-acolo, ca să fie bine și să nu fie rău, am pus în practică principiul gospodarului care-și face vara sanie și iarna car. Dar pentru că iarna era foarte departe la momentul respectiv, ne-am limitat la un ciclu mai mic și ne-am făcut de cu zi provizii pentru noapte:

.

.

Florentin a ținut să ne arate că nu degeaba are diplomă de inginer și-a cărat în echilibru bușteanul ăla pe vârful caiacului tot restul zilei…

… iar Andrei ne-a impresionat cu stilul Art Nouveau:

Așa împodobiți lemnos am defilat pe Oașa până într-un un loc propice pentru o realimentare și perfect pentru o răcoreală îmbăiată:

.

.

La plecarea de acolo, am obținut dovada irefutabilă a competențelor noastre de exploratori:

.

.

Așa-i ca locul arată într-un mare fel?
Întorși la tabăra de corturi ne-am lăsat îmbrățișați de aurul soarelui împrăștiat pe ape…

.

… și-am avut dovada că un mare Chef se ridică la înălțimea așteptărilor indiferent de condiții:

Pe seară, unii dintre noi au simțit nevoia să mai facă o ieșire pe apă…

… în timp ce noi ceilalți ne împrieteneam cu focul făcut din lemnele cărate în și pe caiace:

Desigur că s-a lăsat cu bonus și-n acea seară…

… și iar ne-am încins la povești și jocuri până mai târziu.

Duminică

Chiar dacă ultima zi a weekend-ului era cea în care majoritatea dintre noi ne întorceam pe la casele noastre, n-am plecat fără o ultimă sesiune de caiaceală.
Iulia a fost așa de pusă pe fapte mari că s-a înfipt într-o bălăceală chiar înainte de ieșirea pe apă:

Între noi fie vorba, nu și-a propus-o, dar i-a ieșit într-un mare fel! ( asta ținem pentru noi, nu mai spunem la nimeni, da?! :D)
Până la urmă mai prin caiac, mai pe lângă, duși am fost cu toții…

…cu cățel și cu purc… pardon, tot cățel:

Și iar m-a lăsat cu gura căscată limpezimea de cristal și și strălucirile prețioase din apa acestei bijuterii dintre munți:

Nu știu cum s-a-ntâmplat dar printre brazi s-a dus vorba despre caiaciștii veseli că altfel nu-mi explic cum de s-au tot uitat așa de insistent la noi de la începutul și până la sfârșitul turei:

Tot uitându-mă la brazi, am observat că Vlad avea o înaintare tare ciudată:

Bine, din fotografie nu se vede, trebuie să mă crezi pe cuvânt. Și culmea e că nu-l văzusem pe lângă nicio sticlă cu grade sau alte substanțe vesele. Bine, nici n-avea cum să se atingă de ele că avea de condus câteva sute de kilometri până acasă… Cum n-am găsit repede vreo explicație, am lăsat-o așa si-am ajuns cu această nedumerire la coada lacului unde am avut parte de-o partidă de clorofilizare:

.

La un moment dat am terminat și acel episod de caiaceală vegetariană și-am luat-o spre tabăra de bază. Cum nu ne grăbeam nicăieri, ne-am găsit un mal prietenos și ne-am lăsat caiacele să se converseze cu el:

Unii, că alții (nu dau nume) au preferat să continue ce începuseră în ziua precedentă:

O pisi (d-aia care face “miau”, nu te gândi la prostii!) în poală-i mai lipsea ca să fie tabloul complet. 😀
În timp ce Flo își făcea rezerve de relaxare pentru tot restul anului, noi restul ne-am găsit un locșor printre copaci unde Vlad a venit cu explicația mersului dubios al caiacului:

Da, l-a cărat într-unul dintre compartimentele de depozitare ale caiacului și din cauză că nu mai avea nimic acolo, pepenele s-a tot mișcat față-spate, stânga-dreapta modificând feng-shui-ul caiacului pe apă. L-a chinuit un pic pepenele pe Vlad, dar veșnica noastră recunoștință și mormăielile de plăcere apărute atunci când îl înfulecam au compensat acest neajuns. Sper.
După pepene cu greu ne-a venit să ne urnim spre mașinile care erau gata de plecare, dar a trebuit să ne sacrificăm până la urmă și să punem punct aventurilor de pe Oașa.

La final

Lacul Oașa a fost “leacul” perfect pentru căldurile nebune din București. Ba chiar acest leac a fost supra-eficient căci peste noapte am avut parte de temperaturi de cinci-șase grade Celsius. Nu toată lumea a venit pregătită pentru acest nivel al termometrului și dimineața am auzit niște voci feminine care se cam plângeau de tremurături. Important e că au supraviețuit posesoarele acelor voci și-au devenit mai puternice! 🙂
Așadar dacă-ți dorești vara o oază de răcoare, știi unde să mergi.
Oricum frumusețea lacului și a peisajului care-l înconjoară e potrivită pentru vizite în orice anotimp.
Mă bucur că l-am explorat alături de Paul Rusu și “Hai cu caiacul”. Și de Marcel.
Cum adică, cine-i Marcel?
Marcel e companionul nebun după apă și caiace care nu lipsește de la nicio tură “Hai cu caiacul” :

Așa-i că-i mega-simpatic?! 😀
M-am simțit tare bine cu gașca de iubitori de aventură care ne-am adunat acolo și abia aștept să repetăm experiența.

Dacă te tentează și pe tine o așa aventură sau altele asemănătoare, stai cu ochii pe evenimentele “Hai cu caiacul” și alege-l pe cel care te atrage cel mai tare.

*

De ți-a plăcut sau te-a inspirat articolul, un like la pagina de Facebook a blogului e foarte binevenit și te va ține la curent cu următoarele articole.