Ştampila cu speranţă

Mă trezesc fără chef, îmi mănânc conserva de dimineaţă și plec să scormonesc printre grămezile de gunoaie. Exact ce fac în fiecare zi, de o lună încoace.

Nu știu cine sunt. Nu știu cum am ajuns aici.

Exact acum o lună m-am trezit în locul ăsta, cu hainele rupte și cu răni pe corp. Şi la cap. Bănuiesc că de-aia nu-mi amintesc nimic de dinainte. Din fericire, n-am avut nimic rupt și rănile au început să se vindece. Doar mă mănâncă îngrozitor câteodată.

Am avut noroc și-am găsit chiar în a doua zi un loc cu o grămadă de conserve. Măcar știu că n-o să mor de foame. Cel puţin pentru o vreme. Deși, ca să fiu sincer, mi s-a cam aplecat de la același meniu, zi de zi. Nu știu în ce an suntem, dar pe cutiile de conserve scrie:”expiră 13.12.2025”. Nu știu dacă eu mă găsesc acum înainte sau după termenul de expirare, dar conservele sunt bune, n-am avut nicio problemă. Dacă știu când expiră, e clar că pot să citesc. Mai știu și numele majorităţii obiectelor din jurul meu, știu și cum se numesc diversele bucăţi de haine (zdrenţe, astea care-s acum pe mine), știu și nume de animale și insecte. Cunosc și nume de culori, deși aici nu-mi folosește la nimic, pentru că e totul gri. Sau negru. Sau ruginiu. Ploaia murdară care cade în fiecare zi are grijă de asta.

Dar nu știu cum mă cheamă, nu știu ce făceam înainte, nu știu dacă am fost (sau nu) întotdeauna singur. Într-o lună, de când bântui pe aici, am întâlnit doar insecte și păsări. De multe ori m-am trezit vorbind singur, doar ca să-mi aud vocea, să știu c-o mai am.

În locul în care am găsit conservele mi-am făcut și culcușul, din diverse bucăţi de material textil pe care le-am găsit căutând prin gunoaie. Cred că e un fel de remorcă de camion. Important e că ușa se închide bine și n-am probleme peste noapte.

N-am neapărat nevoie să scormonesc prin mizerie, dar poate-mi găsesc niște haine mai călduroase. Sau vreo pelerină de ploaie, mai puţin găurită decât asta pe care-o am acum. E frig pe-aici ziua și noaptea e și mai frig. Sau (dă, Doamne!) poate dau peste niște conserve cu altceva decât compot de mere și mazăre în saramură. Poate găsesc chiar o pătură întreagă. Sau mai multe. Sau cine știe ce… Plus de asta, nici n-am ce să fac. Dacă-aș sta toată ziua fără să fac nimic, aș înnebuni.

Azi am ajuns mai departe decât în alte zile. Tot cu ochii pe sus, am văzut ceva mare care flutura în vânt, undeva spre vârful unui munte de gunoi, mai mare decât alţii.

Ar putea fi o pătură! Sau o pelerină întreagă!

Încep să escaladez cu grijă înălţimile din fața mea. Chiar dacă am condiţie fizică, grămezile de resturi sunt de multe ori instabile și se dărâmă foarte ușor. Nu vreau să mă trezesc îngropat sub vreuna.

După vreo patru metri, pe la jumătatea urcușului, îmi alunecă piciorul. Odată cu el, alunecă și un șuvoi mare de resturi și dispare tot ce era sub picioarele mele. Noroc că bara de care mă ţineam cu mâinile era lungă și bine înfiptă în grămadă, altfel se lăsa cu oase rupte. Dacă aveam noroc.

În urma alunecării, a rămas în munte un fel de trecătoare care pare să fie solidă. N-am ce să fac. Mă balansez în mâini o dată, de două ori și sar. Aterizez fără probleme și, imediat, aud un bâzâit.

Nu departe, în dreapta mea zăresc o pâlpâire albastră. O iau prin trecătoare mai aproape și văd că de fapt e o imagine formată din dungi albastre, pâlpâitoare. Arată un turn înclinat într-o parte, iar în celaltă parte e o femeie care-l sprijină cu o mână și râde. E un joc de perspectivă, e clar, pentru că văd și alţi oameni, mici, pe lângă baza turnului. Din imagine dispar, din când în când, bucăţi. Dispare complet până să am eu timp să mă uit pe îndelete.

Scutur din cap. Sigur nu mi s-a părut? Nu, chiar am văzut-o! Dar unde a dispărut? Sau…de unde venea?

Mai fac doi pași, atras ca un fluture de lumina albastră proaspăt pierdută. Cum mă  mișc, apare iar. Dar e altă imagine. Văd un copil surâzător, prins de două mâini de adult care îl învârt deasupra solului. Viziunea asta ține două-trei secunde până dispare și ea.

Iar mă mișc într-acolo, iar apare o a treia imagine care plutește deasupra gunoaielor. De data asta e o statuie cu o torţă ridicată în mâna dreaptă și cu o coroană pe cap. Cu o altă figură zâmbitoare în partea de jos. Dispare și ea repede.

Observ că în momentul în care dispar, bâzâitul scade în intensitate. Mișc capul stânga-dreapta ca să-mi dau seama de unde se aude bâzâitul. E dificil pentru că e foarte slab acum. Mai fac un pas… și apare iar un albastru pâlpâitor și bâzâitul se intensifică.

Acolo! Nu mai stau să văd ce proiectează acum, mă grăbesc. Am găsit sursa!

Vine dinspre ceva ce lucește palid printre gunoaie. Ajung acolo din doi pași nerabdători. E o cutie ruginită, cu urme de galben murdar pe ea. Dau gunoaiele care o acoperă la o parte și-mi dau seama că nu e o simplă cutie. Are două șenile triunghiulare în partea de jos. În partea de sus, pe un gât metalic ca de curcan, sunt două lentile sferice, fiecare într-o carcasă separată. Are și două pistoane pe laterale, articulate acolo unde se întâlnesc cu corpul, terminate fiecare cu câte trei degete metalice plate. Mânuţe mecanice, desigur, căci ce am în faţa mea e un roboţel care-mi ajunge până la mjloc. Strălucirea albăstruie vine din partea superioară a trunchiului, unde are un fel de proiector.

Îl trag afară dintre gunoaie, ca să-l văd mai bine. Nu știu ce ating că brusc se deschide o ușiţă în corpul lui și de acolo sare un sertar. Îi studiez curios conţinutul. E plin de cutiuţe cam cât palma de mari. Sunt atât de colorate încât aproape că mă dor ochii după atâtea zile gri, sau negre, sau ruginite . Iau una în mână. Îmi dau seama că, de fapt, nu e cutiuţă. E formată din două părţi, una mai mare, opacă și închisă în partea de sus. Partea mai mică e transparentă, deschisă și glisează în partea mai mare. Cât mă uit eu la obiectul ciudat, ploaia gri reușește să-și strecoare câteva picături spion prin deschizătura părţii transparente. O ţin între palme și glisez partea transparentă până la capăt, să văd ce se întâmplă. Se aude un clic plăcut și simt o atingere umedă pe palmă. Când mă uit, văd că a lăsat niște urme. De fapt sunt niște litere, unele mai clare, altele mai diluate: „Su erBl g2 19,   log ing cr at v”.

Ştiu ce e! E o ștampilă! Pe partea opacă are o imagine cu un turn înclinat și cu o femeie care îl sprijină să nu cadă. E prima imagine pe care mi-a arătat-o pâlpâirea albastră. În partea de jos e o pajiște atât de verde că pare din altă lume iar cerul e de un albastru puternic. Îmi mut ochii pentru o clipă, pentru că  nu sunt obișnuit cu asemenea culori intense. Pe pajiștea verde scrie ceva: „Pisa 2016”. Sub imagine, într-o bandă albă, citesc: „COLOP Printer 30”.

Iau și alte ștampile în mână, să le văd mai îndeaproape. Unele sunt mai mari, altele sunt mai mici. COLOP Printer 20 scrie pe unele iar altele sunt COLOP Printer 40 sau chiar 50. Toate au pe ele imagini delicios colorate. Acum, că m-am obișnuit cu explozia de culoare, nu-mi mai pot lua ochii de la ele. Pe lângă variantele color ale hologramelor albastre care m-au dus la roboţel, mai sunt și multe altele: un cuplu care râde fericit într-o lumină aurie ca mierea; o moară de vânt desenată în alb cu roșu pe un cer cu nori de vată; un schior care sare de pe o trambulină; un tânăr la volanul unei mașini roșii și agresive…

Cotrobăitul meu prin cutie declanșează iar proiectorul. De data asta văd imagini în mișcare. Un film! Imaginea e tot albastră și intensitatea luminoasă variază.

Văd un înotător filmat de sub apă.  Mișcarea îngheaţă la un moment dat, zboară prin aer și e transformată într-o fotografie care e pusă în fereastra de imagine a ștampilei.

Apoi camera se mișcă deasupra unor zgârie-nori. Şi iar imaginea ajunge îngheţată în fereastra de imagine a ștampilei. La fel și o fată care zâmbește în spatele unei mașini decapotabile; la fel și-un parașutist care se aruncă din avion. Îmi dau seama că că trebuie să fie filmuleţul de prezentare  a posibilităţilor de personalizare ale ștampilei.

Filmuleţul se întrerupe doar ca să fie reluat după câteva momente. Dar nu e același. Acum arată munţii de gunoaie care-mi sunt familiari. Camera se mișcă printre ei. O mânuţă metalică în partea de jos a cadrului mă face să realizez că roboţelul e cel care se deplasează filmând. Se oprește și începe să scormonească în grămada de mizerie. După un timp, găsește o ștampilă pe care o pune în cutiuţa lui. Văd cum găsește încă una și încă una… La un moment dat se retrage și afișează în fața camerei de filmat toată „prada” strânsă. Apoi adună toate ștampilele și le pune în cutiuţa lui.

Imaginea începe să pâlpâie roșu și pe centrul ei e afișat mare: „LOW BATT”. Mai clipește de câteva ori și apoi se stinge. Nici bâzâitul nu se mai aude.

Nu știu dacă roboţelul așa a fost programat sau dacă niște biţi au fost apucaţi de streche și  l-au adus în starea asta, dar clar e (era?) pasionat de ștampilele cu memorie. Cine știe cât timp a fost blocat sub grămada de gunoaie. Poate chiar și-a păstrat intenţionat ultimul zvâc de baterie pentru ca tot efortul lui să fie cunoscut, să ajungă la cineva.

Mă apuc din nou să studiez conţinutul sertarului. O ștampilă anume îmi atrage privirile. În imaginea pe care o afișează sunt două cupluri, unul mai în vârstă și unul de tineri. La cum seamănă între ei, e evident că sunt o familie. Un băieţel care rânjește cu gura până la urechi stă pe umerii bărbatului mai tânăr. O mână o ţine pe după umeri pe femeia care e, probabil, soţia sa. Râde senin și el. Are capul ușor întors într-o parte și pe obrazul drept se vede o ușoară cicatrice. Are ceva… familiar. Nu-mi dau exact seama.

Instinctiv, duc mâna la faţa. E acoperită cu barba de o lună. Dar, când m-am trezit aici, eram proaspăt bărbierit și mi-am văzut reflexia într-o tablă cromată pe care o lustruisem oglindă. Şi eu am o cicatrice exact ca bărbatul din poză.

Stai un pic… cel din poză… pare… sunt chiar eu! Îmi aduc aminte acum!

Aniversam cinci ani de la căsătorie. Am vrut să fac fotografia pentru că ștampila mea, proaspăt cumpărată avea o fereastră de imagine pentru care voiam ceva deosebit, un moment special. Şi ce alt moment mai special decât cel de atunci?

Mi-aduc aminte cum am descărcat repede fotografia în calculator, cum am intrat  pe site-ul Colop, și cu programul lor de personalizare am pus fotografia în ștampilă în doi timpi și trei mișcări.

Atât! Aici se oprește amintirea…

Dar mi-e de ajuns! Eu sunt deja euforic. Ştiu acum că lumea nu se termină la niște munţi de gunoaie, știu că poate oferi mai mult decât roadele unui scormonit în mizerie. Ştiu că e plină de culoare, de minuni inginerești și de locuri minunate.

Şi, cel mai important, știu că nu sunt singur pe lume, știu că există oameni care ţin la mine, care mă iubesc. Mi-e suficient!

Adun în sacul meu toate ștampilele și plec, fără să mă uit în urmă.

Norii se sparg și, pentru prima oară de când îmi aduc aminte, soarele-și trimite raze sfioase să-mi lumineze calea.

*

Trebuie să știţi că speranţa a renăscut datorită concursului SuperBlog 2014.