Strada revelaţiei

Merg pe un drum foarte ciudat. E tare, destul de neted dar nu pot să-mi dau seama din ce material e făcut. Nu e nici pământ, nici piatră, nici beton, nici asfalt. Nu asta e cel mai ciudat, totuși. E ciudat pentru că pe lângă drum nu e nimic. Doar beznă. Sunt eu cu drumul și… atât! Am și încercat să ies de pe drum, dar bezna mă respinge elastic înapoi. Parcă sunt într-o misiune superscriptată într-unul din jocurile mele video care-mi plac la nebunie!!! și pe care stau călare cu zecile de ore, până storc ultima picătură de acţiune.

Doar că în shooter-ele pe care le joc, n-aș fi avut corpul meu slăbănog cel de toate zilele, nici faţa plină de coșuri sub ochelari. Aș fi fost un supererou cu corp de Schwarzenegger, aș fi cărat în spate un camion de arme și aș fi alergat cu ele mai ceva ca Usain Bolt.

Şi până acum s-ar fi întâmplat sigur ceva pe drum, n-aș fi avut timp să mă plictisesc! Ar fi năvălit extratereștrii peste mine sau nemţii ar fi început să mă împroaște cu gloanţe sau teroriștii ar fi aruncat în mine arme chimice… sau măcar aș fi călcat din greșeală pe o mină…

BANG!!!

…și-aș mai fi rămas doar cu-o liniuţă pâlpâitoare la viaţă. Dar aici, pe drumul ăsta… nimic! Merg și merg și iar merg… și-ar fi bine să apară ceva odată, că altfel I’m going crazy!

Şi-apare!

În bezna din stânga drumului s-a decupat un dreptunghi luminos. Mă apropii mort de curiozitate! Normal: e prima chestie care se-ntâmplă de când mă plimb aiurea pe-aici.

E… ceva de hârtie. Are mai multe foi. E… O CARTE!

Îhhhh! Nu m-am omorât niciodată cu cartea.

Mmmmmint… Mi-a plăcut totuși o carte cu „Zdreanţă, cel cu ochii de faianţă”, da’ n-am mai văzut una din… Cretacic. Adică din școala generală când m-au obligat să-nvăţ „Luceafărul”. Şi-am coborât în jos, pe-o rază, tot manualul… până la piciorul care l-a dezmembrat de mai mare dragul. Ce frumos s-au desprins foile și cum s-au împrăștiat ele zburând în toate părţile! Poezie, ce sa mai! Şi nici c-am mai pus mâna pe vreo carte d-atunci! Așa le trebuie dacă obligă copiii nevinovaţi să-nveţe j’de miliarde de versuri! Plus că cine mai are nevoie de cărţi când s-au inventat tabletele cu wi-fi!? Cu un click pe net afli ce vrei și încă ceva pe deasupra despre orice proiect ți-ar da profa de făcut.

Dar aici… aici nu sunt decât eu, drumul și cartea asta. N-am altceva interesant pe-aproape (nici mai departe, că tot veni vorba) și cartea e sigur mai atrăgătoare decât bezna care mă respinge. Mă las pe vine lângă ea.

Dispărut” scrie mare, într-un cerc portocaliu.

Se referă oare la mine? Că-s singur pe-aici și n-am văzut să las vreo urmă. Dar nu, nu cred! Autorii trecuţi deasupra titlului, (nu știu cum de mi-am adus aminte că orice carte e scrisă de cineva) n-au de unde să mă cunoască, că eu, după ce vin de la școală, stau numai în faţa computerului. Tăică-miu zice că de-aia am ajuns să port ochelari. Dar cine-l bagă-n seamă când el e mai tot timpul plecat?

Întind mâna să o iau dar nu se desprinde de sol. Doar se deschide.

Şi imediat ce e deschisă, din ea cresc tot felul de chestii: ziduri, ferestre, uși, acoperiș, becuri, trepte… Chiar și strada din dreptul casei se asfaltează. Uau! I’m speechless! În faţa mea a răsărit o casă! Dintr-o carte! Cât de cool  poate să fie?!

Are două niveluri pe structură de lemn, cum sunt multe case nordice. Pot să văd bârnele vechi care încadrează zidurile cu cărămizi orientate vertical, orizontal sau oblic, după direcţia bârnelor. E mare și toate materialele sunt înnegrite de timp, fapt care o face să arate sumbru, mohorât.

Ușa de la intrare e varianta uriașă a copertei cărţii și acum pot să văd în partea de sus un pătrat galben sub care scrie „crime”. Mmmm… Interesant! Ia să văd despre ce-i vorba.

Deschid ușa. În spatele ei e o foaie de hârtie plină de litere. N-am mai citit o carte de secole, dar aici, în locul ăsta ciudat, n-am ce să fac. Așa că mă apuc să citesc foaia de după ușă.

„ În cameră se găseau un șemineu, șase piese de mobilier și un tablou. În fața șemineului se afla o cutie de carton cu cenușă și un ibric strâmbat, de aluminiu, pentru cafea. Patul era așezat cu picioarele spre șemineu și era acoperit cu un teanc de ziare vechi, gros de vreo zece centimetri, peste care se aflau o cuvertură jerpelită și o pernă dungată. Tabloul înfățișa o femeie blondă, goală, stând lângă o balustradă de marmură și era agățat la dreapta șemineului, astfel încât să fie ultimul lucru pe care cel care stătea în pat îl vedea înainte de a adormi și primul care îi apărea în fața ochilor când se trezea. Cineva părea să fi mâzgălit cu creionul sfârcurile și zona genitală a femeii.”

Eiii! Femeie goală, daaa! Mă apropii ca să văd mai bine. Foaia dispare iar literele se retrag și încep să formeze exact camera despre care tocmai am citit. Intru și mă apropii de tabloul cu femeia goală. Cine dracu’ s-a apucat să mâzgălească locurile importante? Nu puteau să mâzgălească mai puţin? Sau în altă parte?

Şi deodată mâzgăliturile se fac mai mici și pot să văd mai bine ce e sub ele. Hei, ce interesant! E suficient să-mi doresc ceva ca să se și întâmple?

Să dispară toate mâzgălelile!

Se mai diminuează un pic, dar nu dispar de tot. Ia să mai încerc o dată.

Să dispară toate mâzgălelile!

Nu se mai întâmplă nimic. Așadar, dacă pe foaie scrie că ceva e mâzgălit, așa rămâne și eu pot să aleg cât de mult sau cât de puţin.

Mă uit și prin restul camerei.

„În cealaltă parte a încăperii, spre fereastră, se aflau o masă rotundă și două scaune de lemn, dintre care unul nu mai avea spătar. Pe masă se găseau, printre altele, trei sticle goale de vermut, o sticlă de suc și două cești de cafea. Scrumiera fusese răsturnată de mai multe ori și, printre mucuri de țigară, capace de sticlă și bețe de chibrit arse, erau câteva cuburi murdare de zahăr, un briceag cu lama scoasă și o bucată de cârnat. O a treia ceașcă de cafea stătea spartă pe podea.

Pe linoleumul sfâșiat dintre masă și pat zăcea un om mort.”

Mă retrag surprins și oripilat câţiva pași. Am omorât sute de mii, poate chiar milioane la viaţa mea, dar pe calculator. Scena din faţa mea e încărcată de o greutate pe care doar realitatea o poate da. Milioanele de morţi virtuale pe care le-am provocat eu până acum nici nu se apropie de ce am acum în faţa ochilor. Mai de departe, dar cercetez totuși cu atenţie.

„ Era un bărbat ; zăcea cu picioarele apropiate, cu coatele strânse pe lângă corp și cu mâinile ridicate spre cap, ca și cum ar fi vrut să se apere. Purta un maiou din tricot și pantaloni zdrențăroși. În picioare avea șosete de lână tocite. Cineva prăvălise peste el un bufet mare, care îi ascundea capul și jumătate de trunchi. Cel de‑al treilea scaun era răsturnat lângă cadavru. Șezutul scaunului era murdar de sânge, iar pe rama spătarului se vedeau clar urme de mâini”

Camera se micșorează și mă trezesc că mă uit la ea într-o fotografie care e pusă pe birou lângă o lupă, de un bărbat care apoi se ridică și se duce ţeapăn la fereastră. Se uită în direcţia mea, dar nu mă vede.

De ce m-a luat din cameră când tocmai mă obișnuisem cu ideea și mă pregăteam să privesc cu atenţie? Nu-i corect, vreau înapoi! Du-mă înapoi!

Bărbatul scutură din cap parcă deranjat de ceva. Cercetează camera cu privirea, care până la urmă se oprește asupra mea. Tresare surprins.

-Deci tu ești ăla care vrea așa gălăgios să i se facă pe voie.

I’m stupefied! În nici un caz nu mă așteptam ca un personaj dintr-o carte să mă observe. De obicei lucrurile stau exact invers.

Dar bărbatul mă privește scrutător.

-În  mod normal nu se întâmplă așa, ai dreptate. Personajele din cărţi își văd de treaba lor, așa cum își închipuie cititorul.

Citește și gândurile???

-Nu. Nu citesc gândurile, dar sunt detectiv. Martin Beck e numele meu. Ce fac eu acum nu s-a mai întâmplat și nici n-o să se mai întâmple vreodată. Pentru că sunt un detectiv foarte bun știu  că în viaţa ta n-ai citit niciodată așa cum trebuie și înţeleg de ce-ai intrat așa zgomotos în universul meu și de ce tot încerci să modifici lucrurile după cum te taie capul. Dar nu toată personajele sunt ca mine și, pe principiul că e mai bine să previi decât să vindeci, mi s-a permis să te văd și să-ţi povestesc cum stau lucrurile.

Eu sunt în continuare năucit, dar ţin urechile ciulite.

-Trebuie să știi că fiecare carte e un univers, mai mare sau mai mic, și e format din două părţi. O parte vine de la cuvintele așternute pe hârtie de pana autorului (sau autorilor, cum e cazul de faţă) iar cealaltă parte e construită de imaginaţia cititorului. Cititorul vine întodeauna în universul cărţii cu ceea ce știe și ceea ce nu știe, cu experienţa lui de viaţă mai bogată sau mai săracă, cu preferinţele și cu fobiile personale. Dacă autorul e cel care îmbracă personajele, cititorul e cel care vine și adaugă hainelor detaliile, nuanţele și formele preferate. Dacă autorul vine cu planul unui castel, cititorul e cel care-l construiește. Ăsta e motivul pentru care două persoane care lecturează aceeași carte pot ajunge în universuri diferite, chiar dacă similare la o privire superficială. Așadar și cititorul este un creator de universuri, cum nu se înâmplă la jocurile video care-ţi plac ție atât de mult, unde ești doar spectator al unei lumi bătute în cuie. Trebuie să știi că acţiunile personajelor din cărţi nu pot fi modificate așa cum ai încercat tu să faci, obișnuit cu jocurile video unde poţi să-ţi controlezi avatarul, dar nimic altceva. În cărţi tu creezi coordonatele pe care evoluează eroii, le construiești lumea în care se mișcă cu toată bogăţia de amănunte pe care ești în stare să o oferi. Autorul este cel care controlează personajele și ele, prin comportamentul și acţiunile lor, pot transmite cititorului un mesaj, îl pot face să înţeleagă diverse concepte, idei, îl confruntă cu probleme și surprize, îl pun în situaţii extraordinare sau obișnuite, îl duc în locuri banale sau exotice… Acum tu te afli în prima casă de pe Strada Ficţiunii care face parte din colecţia „Crime”, după cum bine ai văzut pe ușă. Eu sunt detectiv, așadar evoluez într-o carte poliţistă. Logic! Dacă nu-ţi place, nicio problemă: domeniul ficţiunii îţi oferă o întreagă galaxie de universuri, cu câte ceva pentru fiecare. Exploreaz-o și nu vei regreta!

Cum termină de vorbit detectivul, reușesc să mă extrag din starea de transă. Şi ies din casă mâncând pământul. Nu știu de ce am fugit ca speriat de bombe. Probabil pentru că nu-s obișnuit ca personajele din vreo carte (fie ele și detectivi) să-mi vorbească. Nici Zdreanță nu lătra la mine din poezia lui. Sau poate pentru că n-a stat nimeni până acum să-mi ofere vreo explicaţie atât de lungă, despre cărţi sau orice altceva. Dar cuvintele lui îmi sunt gravate adânc în memorie și sună cât se poate de adevărat. Şi oricum, ce am de pierdut dacă explorez, așa cum m-a sfătuit detectivul Beck?

Dar ce? Că nu mai văd nimic…

Şi vizavi de casa suedeză apare un dreptunghi. Mă duc acolo glonţ și deschid cartea cât pot de repede. O altă casă crește din nimic. E mare și albă, are coloane, arcade și ferestre mari din care curg șuvoaie de lumină aurie. Miroase a bani mulţi.

Pe ușă, mai jos, scrie într-un cerc roșu: „Vei fi ”.

Deschid ușa, mă apropii de pagină, încep să citesc și literele se transformă în cameră, în obiecte, în doi bărbaţi care sunt adânciţi într-o conversaţie.

– Cât de departe ești dispus să mergi pentru a o salva pe Ilena?

– Oricât de departe e nevoie, răspunse Elliott, fără nicio ezitare.

– La ce ești dispus să renunți?

– La orice.

– Atunci aș avea o idee…”

Îi las cufundaţi în conversaţie și încep să explorez casa. Cea mai interesantă încăpere e undeva în spate și conţine o descriere pe scurt a casei… ăăă, a cărţii. Adică… a casei. În sfârșit, a casei-carte!

„Elliott este un chirurg de succes din San Francisco, în vârstă de şaizeci de ani, a cărui viaţă se învârte în jurul fiicei lui, Angie. Dar Elliott nu-şi poate găsi pacea sufletească, pentru că Ilena, femeia de care s-a îndrăgostit nebuneşte cândva, a murit în urmă cu treizeci de ani.

Aflat în Cambodgia, într-o misiune umanitară, este întrebat de un bătrân localnic: „Dacă ţi s-ar putea împlini o singură dorinţă, care ar fi aceea?” Pentru Elliott, răspunsul nu poate fi decât unul singur: să dea timpul înapoi, pentru a împiedica moartea Ilenei. Însă ceea ce omite Elliott este faptul că orice călătorie în timp funcționează pe principiul dominoului: orice schimbare, oricât de mică, poate declanșa un tsunami al trecutului, care să măture singurele certitudini din prezent.

Sună extrem de interesant și-o pun pe lista cu cărţi de citit. Pe locul doi. Pe primul rămân totuși detectivul și omul mort.

Acum vreau să explorez cât mai mult, să descopăr tot ce pot. Ies afară pe drum să mă uit la cele două case… care sunt de fapt cărţi. Dar arată ca niște case. Oare tot timpul o să apară câte una când am nevoie? Sau există vreo metodă să le văd pe toate odată?

Nu-mi termin bine gândul, că mai încolo pe stradă apare un tip care se deplasează călare pe o roată care scârţâie.

Se plimbă de pe o parte pe alta a străzii și unde atinge marginea, mai apare o carte. Şi merge și merge până când nu-i mai aud scârţâitul și-l văd doar ca un punct în mișcător care animă strada .

Pe marginea drumului sunt acum foarte multe cărţi. Poate prea multe doar pentru mine.

Ce bine ar fi fost  să am tableta la mine să pot să-mi chem prietenii…

Şi-o tabletă mi se materializează în mână, cu numele prietenilor deja afișate. Le trimit tuturor prin Mess un snapshot cu strada și îi chem pe toţi la mine. Cei mai mulţi sosesc repede. Le explic cu entuziasm ce-am descoperit și majoritatea mă ascultă cu ochi mari, plini de uimire. Dar și cu reţinere. Câţiva dintre ei pleacă totuși, zicând că m-am tâmpit.

Dar cei care rămân pe stradă încep să exploreze și ei cărţile… casele. Mai reţinuţi la prima, tot mai curioși la următoarele. La rândul lor, mulţi își chemă și ei prietenii.Nu durează mult și se formează un râu de lume pe Stradă, cam toți baieți și fete de varsta mea, iar clădirile de pe stradă cresc una după cealaltă.

*

Deschid buimac ochii. Sunt confuz, parcă visam ceva…

Şi visul năvălește peste mine foarte clar. Mă uit în jur, recalibrez realitatea și… știu ce am de făcut. Intru pe net și caut cea mai apropiată librărie din cartierul meu. Nu-mi ia mult timp să o găsesc: o librărie, unde zbor cât ai clipi, fără ca măcar să-mi aduc aminte să mănânc.

*

Am descoperit frumuseţea lecturii datorită SuperBlog2014.

Eugen

Îmi place fotografia. Şi filmul. Şi grafica digitală. Şi lectura (în mod deosebit SF-ul și fantasy-ul) și, de dată mai recentă și cumva legate între ele, scrisul. >>mai multe

5 thoughts on “Strada revelaţiei

  • 02/11/2014 at 19:16
    Permalink

    Ar trebui sa scrii romane 🙂

    Reply
  • 07/11/2014 at 08:04
    Permalink

    Strada asta e perfecta pentru mine…caci e plina de carti.Multumim pentru recomandare!

    Reply
  • 11/12/2014 at 14:42
    Permalink

    Chiar ca mi-ai facut pofta de citit 😀 Inca o data felicitari pentru creativitate!

    Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

* GDPR (obligatoriu)

*

Sunt de acord

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

%d bloggers like this: