Sherlockeala mioritică

Trebuie să recunosc că sunt căzut în cap.

Desigur, figurativ vorbind. Şi bineînţeles că nu chiar total şi doar în legătură cu anumite aspecte.

Cum ar fi, de exemplu, poziţia rolei de hârtie igienică în suportul ei. Ştiţi că lumea e împărţită definitiv şi irevocabil în două tabere în privinţa asta, nu? Ei bine, eu intru în categoria (singura  corectă, dealtfel!) a celor care preferă să tragă de capătul rolei departe de perete.

Sau cum trebuie suflat nasul. Şi aici e una singură bucată de modalitate corectă: a mea! 😀

Sau ce cărţi îmi place să citesc.

Şi, că tot am ajuns aici, mi-aduc aminte de şcoală. Că era  generală, liceu sau facultate, e irelevant, pentru că nu contează şcoala în sine, ci exact perioada  de după toate tezele şi examenele, când eram cu toţii storşi, traşi la faţă şi supţi în obraji, cu ochi mari şi roşii ca nişte… tomate. Adică zombilitici, ce mai…

Eu reuşam să rezist la toată tortura profesorilor doar gândindu-mă la perioada de după, în care mergeam şi rupeam biblioteca şi librariile în două, în căutare de romane poliţiste sau SF. Nu exclusiv, dar majoritar.

Şi-n aceste perioade de „detoxifiere”, la câte cărţi mi-au trecut prin venă… pardon, adică prin faţa ochilor, nu aveam cum să nu dau peste monştrii sacri din literatura poliţistă: Sherlock Holmes şi Hercule Poirot.

Cred că prin generală i-am întâlnit pentru prima dată şi a fost dragoste la prima… detectiveală!

Ca orice drogat care se respectă, după primul contact, am vrut mai mult! Şi mai mult, tot mai mult! Am devorat toate cărţile cu ei care mi-au ajuns în mână şi nu numai o dată. Pe unele chiar până aproape de dezintegrare.

Nu mai spun că, de la un moment dat încolo, şi bibliotecarele şi vânzătoarele de la librărie îşi dădeau ochii peste cap imediat ce intram în raza lor vizuală şi nu o dată au încercat să-mi lărgească orizonturile literare.

Dar eu, nu şi nu!

Ce să fac? Atunci aveam, ca şi acum de altfel, idei puţine şi fixe! 😀

Nu mai zic de câte ori mă visam cu ochii deschişi în pielea unuia sau altuia dintre dintre detectivi şi câte cazuri mai mult sau mai puţin celebre am rezolvat noaptea, până să mă trezesc din somn.

Să mai zic că eram aşa de tare prins în mrejele detectivistice încât mă gândeam să dau la Academia de Poliţie?

Totuşi până la urmă o altă chemare a fost mai puternică. Şi nu pot să zic că-mi pare rău.

Dar pasiunea pentru cărţile poliţiste a rămas şi am momente când mă mai întreb: ce-ar fi fost dacă… ?

Aşa că atunci când marele Emil (.el) mi-a spus surescitat că marele Poirot a fost dat dispărut în gară la Bucureşti când nu a fost găsit în Orient Express-ul cu care călătoarea la Istanbul şi m-a întrebat dacă aş fi interesat să fac parte dintr-o echipă formată să descopere ce s-a întâmplat cu celebrul detectiv, care credeţi că a fost răspunsul meu?!

Hai că vă dau trei încercări să nu ziceţi că sunt hain!

Nici n-a fost aşa de greu, nu? 🙂

Eu deja eram în pielea de Sherlock!

Aşa ne-am adunat şase mari, calfe şi zidari… adică nu calfe şi zidari, că intrăm în alt film şi nimeni dintre noi nu răspundea la numele Manole, ci doar la Raluca, Andreea, Ramona, Doru pe lângă numele (consacrate) pe care deja le cunoaşteţi.

Pur şi simplu ne-am adunat şase mari (şi tari sau mai moi, după posibilităţi), mai întâi la sediul Entrapment, unde am fost puşi în temă cu ce putem şi ce nu putem să facem în compartimentul de tren. Ni s-a spus că e o investigaţie care presupune materie cenuşie mai degrabă decât cea musculară şi că, dacă suntem pe punctul să distrugem ceva, mai bine-o lăsăm baltă pentru că soluţia (evident) nu va fi acolo.

După ce-am mai râs şi-am mai glumit niţel între noi fără să părăsim incinta, am intrat în Orient Express-ul de pe strada Sevastopol.

Pentru că tren, nu era cine ştie ce mobilă luxuriantă p-acolo dar contribuia foarte bine la atmosferă. Puteai să dormi, să-ţi aranjezi nişte haine, să măsori diverse, să scrii epistole de dragoste sau muzică de inimă albastră şi aveai şi cu ce acorda primul ajutor. Strictul necesar. Şi câteva lacăte şi lăcăţele, aşa, de sămânţă.

Plus valiza cu efectivele detectivului dispărut fără urmă. Încuiată, normal.

Adică mai de vară, aşa. Şi imediat m-am gândit că n-o să avem nevoie de o oră ca să rezolvăm dispariţia. Într-o oră puteam să răscolim camera aia de zece ori.

Aşa că n-am stat mult la discuţii şi ne-am împânzit care-ncotro, amuşinând fiecare după indicii.

Am descoperit eu unele, ceilalţi altele, dar am ajuns destul de repede într-o fundătură. Ne-am sucit, ne-am învârtit şi-am ieşit doar ca să dăm în alta. Altă fundătură, desigur!

Am făcut cunoştinţă cu atâtea fundături acolo încât pot să zic că nu-mi mai trebuie altele cel puţin câţiva ani! 😀

Asta ca să văd, dacă mai era nevoie, că socoteala de acasă nu se potriveşte cu cea de la târg sau că nu trebuie să judeci o carte după doar după copertă.

Până la urmă nici nu ne-am dat seama ca a trecut o oră, la cât de prinşi am fost cu rezolvatul indiciilor care au variat de la ghicitori, la găsit diverse (ascunse care pe unde), la măsurători, numărători şi explorări.

Dacă privesc acum retrospectiv, în continuare cred că indiciile sunt dificile, dar nu atât de dificile încât să fie imposibil de rezolvat cu ceva mai multă atenţie şi încordare mentală.

Dar, mai dificile sau mai uşoare, indiciile conduc pe cărăruia tematică foarte bine gândită şi care îşi intonează cântecul de lebădă spre final, de-a dreptul spectaculos şi neaşteptat.

Noi n-am reuşit să ajungem acolo prin forţele proprii deşi nu eram prea departe.

De data asta timpul s-a grăbit prea tare pentru noi şi nu ne-a dat satisfacţia rezolvării complete a dispariţiei lui monsieur Poirot.

Asta ca să nu zic c-a fost maliţios şi-a vrut să-mi scoată detectiveala din cap, zicându-mi fără cuvinte:

-Prietene, limitează-te doar la citit! 🙂

Cam ticălos domnul Timp ăsta, dacă stau şi mă gândesc mai bine. Auzi la el, să dorească să sugrume nişte aspiraţii direct din faşa…

Cu puţin ajutor, tot am aflat până la urmă ce s-a întâmplat acolo şi chiar am descoperit că unul dintre noi l-a scurtat de zile pe celebrul monsieur. Strâns cu uşa, până la urmă a recunoscut. Nu spun cine, dar poza ar trebui să fie edificatoare! 🙂

Oricum, mi-am dat seama de ce camera lui Poirot are nivelul de dificultate de nouă din zece iar dacă vreţi într-adevăr o provocare, eu v-o recomand fără doar şi poate.

Chiar dacă nu reuşiţi să ieşiţi în timpul alocat, nu disperaţi, căci veţi fi într-o companie numeroasă. La momentul în care ne-am încercat şi noi puterile de deducţie, erau destui care nu reuşiseră să iasă din cameră într-o singură amărâtă de oră. La care ne-am mai adăugat şi noi.

Dar eu nu mă dau bătut şi mai exersez! Că nimeni, nici măcar Sherlock nu cred c-a fost genial din prima! 😉