Avânt peste dealuri

Apar tot mai des pe trotuar şi pe stradă. Se înmulţesc de la o zi la alta, ignorând cu încăpăţânare cele nouă luni regulamentare. De fapt, dacă stau şi mă gândesc bine, intră şi ei, alături de pensionari, în categoria celor care se înmulţesc fără să facă sex.
Dacă e să te iei după comportamentul unora, ai putea crede că tot asfaltul de pe trotuare sau şosele a fost turnat, dacă nu de ei, cel puţin de părinţii din dotarea personală. Prin urmare, ceilalţi trebuie să caşte gurile plini de uimire şi să degajeze făcând mătănii când respectivii îşi arată lumii ilustra persoană. Altfel, cine ignoră regula asta de bun simţ o face punându-şi propria piele la bătaie.
Ai mai putea crede că sunt daltonişti ori că au alergie la culoarea roşie la cum o evită cu talent în majoritatea cazurilor. Iar cei care fac asta, procedează aşa pentru că sunt făcuţi (desigur!) din ultimul răcnet din lumea materialelor, un aliaj de titan şi kevlar. Adică sunt (aproape) indestructibili, în afara legilor fizice care se aplică muritorilor obişnuiţi.
Din fericire, nu toţi cei care sunt în categoria asta sunt aşa. Doar cei mai primitivi, cu accente neanderthaliene. Şi nici pentru ei nu e pierdută orice speranţă!
Dar despre ce categorie e vorba?
Hainele mulate pe care le poartă mulţi dintre masculi i-ar putea încadra într-o minoritate foarte mediatizată în ultima vreme. Sau ar putea fi cel puţin manelişti aspiranţi dacă e să te iei după culorile ţipătoare cu care se afişează. Podoabele capilare cu linii SF ale multora dintre ei, le-ar putea trăda afilierea la vreun cult dedicat slăvirii extratereştrilor sau poate a unui zeu mai fistichiu.
Şi poate că puţini dintre ei chiar intră într-o categorie sau alta, dar nu asta e cel mai important.
Ceea ce contează într-adevăr, e că toţi folosesc pentru a se deplasa o mişcare circulară a picioarelor. Care picioare sunt instalate pe nişte suporţi, la capătul unor braţe metalice cuplate la nişte roţi dinţate ce angrenează printr-un lanţ alte roţi dinţate, prinse de o roată care… se învârte! Mare minune!
Şi e adevărat că unii sunt în stare să mergă doar pe o roată şi chiar fac asta… ca să se dea în spectacol. Dar majoritatea o “comit” pe două roţi, din motive practice de echilibru.
Iar dacă n-ai ghicit până acum despre ce categorie e vorba în rândurile de mai sus, n-o să prelungesc inutil agonia şi-o să zic răspicat:
BICICLIŞTII! 🙂
Era şi greu să-ţi dai seama nu? 😉
Ca şi în cazul fotbalului sau politicii şi când e vorba despre biciclişti toată lumea are o părere clar conturată:
-Nenorociţii!!! Auzi, să dea peste mine!!! Pe trotuar! Ce dacă eram pe pista de biciclete?! Să mă bage în spital, să mă omoare?!
-În mine a şi intrat un prost pe două roţi! Noroc că n-am avut decât nişte julituri…
-Bicicliştii? Pericol pe şosea! Donatori de organe! Aştia se cred ninja: umblă noaptea în negru, fără cască şi fără nimic reflectorizant! Şi bagă în belele şoferi nevinovaţi!
-Nu respectă nicio regulă!
-Cei mai tari! Nu poluează şi dau jos şi şuncile de birou!
-Cel mai mişto mijloc de deplasare, bicicleta! Păcat că nu prea contăm în trafic!
Partea cea mai tare e că toată lumea are dreptate. Şi cei care se plâng şi cei care-i apreciază.
E adevărat că sunt destui berbeci pe bicicletă (că doar de aia i-am pomenit încă de la început) dar d-ăştia găseşti şi mai mulţi cu un volan în braţe. Numai că patru roţi te protejează mai bine decât două şi cine e berbec ciclist are şanse s-o păţească rău, mai devreme sau mai târziu.
Dar nu despre consorţii oilor e vorba aici, indiferent de numărul de roţi pe care se deplasează, cu toate că ăştia-s cei care sar în ochi.
E vorba despre cei care pedalează responsabil, printre care îmi place să cred că mă încadrez şi eu. Nu chiar în vârf, între cei mai tari dintre cei mai tari, dar undeva la margine, printre entuziaştii care învârt câţiva kilometri destul de frecvent.
Ca mai peste tot, şi bicicleta are parte de lupii ei singuratici. Am avut şi eu momentele mele, cumva mai mult impuse decât căutate.
Dar toată lumea ştie că omul e o fiinţă socială, nu? Şi putem afirma că cei mai mulţi dintre biciclişti sunt oameni. Aşadar putem spune, fără să greşim prea mult, că bicicliştii sunt fiinţe sociale.
Această concluzie (ştiinţifică) e susţinută de numeroasele asociaţii de profil care există peste tot în lume, cu sedii fizice şi/sau virtuale.
Şi cum eu sunt câteodată om, altădată ciclist şi din când în când amândouă, pentru momentele când am nevoie de companie m-am inscris şi eu în asemenea grupuri.
Să nu se înţeleagă că de acum încolo pedalez cu şanse de participare în turul Franţei, că nu e cazul. Eu vorbesc despre diversele grupuri de Facebook care-i adună într-un loc pe cei mai mult sau mai puţin pasionaţi de cele două roţi învârtite de la pedale.
Şi-n cadrul acestor grupuri apar diverse evenimente velo, mai scurte sau mai lungi, ba pe şosele, ba pe drumuri de ţară sau de munte, mai pe lângă casa omului sau mai departe. Multe dintre ele sunt de agrement şi deschise mai tuturor cicliştilor, altele sunt mai exclusiviste şi cer ceva experienţă. Partea şi mai frumoasă e că aceste evenimente, atunci când nu sunt concursuri cu taxă de participare, au costuri minime sau chiar zero. Iar cheltuielile sunt în majoritatea cazurilor legate de ce bea şi ce înfulecă gura personală cât participi la tură.
Avantajul acestor ture e că nu trebuie să-ţi baţi capul cu nimic. Trebuie să ajungi doar la locul de întâlnire prestabilit şi acolo dai peste un organizator (sau mai mulţi), care a stabilit un traseu şi ştie cam tot ce trebuie despre el. Tu trebuie doar să laşi plăcerea pedalatului să te împresoare, fără alte revolte ale neuronilor.
Înainte de descoperirea grupurilor, eu pedalam pe lângă casă sau prin parcuri 12-15 kilometri de două-trei ori pe săptămână.
Prima ieşire cu un grup a fost cam de 50 de kilometri pe care i-am parcurs fără mari eforturi şi, pentru că am crescut în ochii mei, la a doua m-am aruncat direct la 125. Şi nu bătăi de inimă pe minut…Tot kilometri!
Bine, până să mă arunc, am stat destul strâmb ca să pot să cuget drept. 125 de kilometri graşi şi frumoşi n-aveau cum să nu-mi dea de gândit, mai ales având în vedere parcursul meu ciclist anterior. Dar, după îndelungi deliberări cu mine însumi, după multe foieli când pe o parte, când pe cealată şi după ce am frământat de enşpe ori toate argumentele pro şi contra, am ajuns într-un final la o decizie.
Există şi un banc care ilustrează perfect procesul ăsta:

Era odată un bărbat care avea trei iubite, dar nu știa cu care să se însoare.
Așa că a decis să-i dea fiecareia câte 5000 de euro ca să vadă cum îi cheltuie fiecare.
Prima iese în oraș și sparge toți banii. Își ia haine noi, își schimbă coafura, își face manichiura, pedichiura, tot tacâmul și-i zice bărbatului:
“Am cheltuit banii ca să fiu frumoasă pentru tine, pentru că te iubesc așa de mult.”
A doua a ieșit în oraș și a cumpărat crose noi de golf, un CD player, un televizor și o combină și i le-a dat bărbatului, spunându-i:
“Am cumpărat aceste cadouri pentru tine, cu banii pe care mi i-ai dat, pentru că te iubesc așa de mult.”
Cea de-a treia ia cei 5000 de euro și-i investește în acțiuni, dublează suma, returnează cei 5000 de euro bărbatului și reinvestește restul.
Ea i-a zis: “Investesc restul banilor pentru viitorul nostru, pentru că te iubesc atât de mult.”

S-a gândit el mult, s-a gândit bine, apoi a decis să se însoare cu cea care avea țâțele cele mai mari!

Aşa şi eu! M-am privit în oglindă, am văzut o faţă care părea să valoreze mai mult decât kilometrii în discuţie şi-am zis:
-Futu-i! De ce nu?!
Pe de altă parte, ce farmec ar avea viaţa dacă n-aş ieşi din zona de confort?!
La fel ca multe chestii care se dau serioase şi tura peste dealuri trebuia să înceapă dimineaţa. Şi nu pe la nişte ore aproximativ simpatice, gen opt-nouă. Nuuuu! Ar fi fost prea de tot şi lumea ar fi putut să creadă că e o glumă. Aşa că Albert, organizatorul turei, a zis că-i musai să fie cel puţin la fel de serios ca un interviu de angajare pentru o multinaţională şi-a stabilit Marea Adunare Ciclistă la… 5.50 A.M. Arbitrar, desigur, că ora 6.20 de plecare a trenului care ne ducea la Ploieşti n-avea absolut nicio legătură cu ora de întâlnire.
Dar, ce să fac?! Am înghiţit în sec, am strâns din dinţi şi-am zis că mă sacrific, deşi eu mă dau în vânt după atmosfera mai glumeaţă şi mai relaxată de pe la zece-unşpe. P.M dacă se poate.
Oricum mi-am propus să rup patul până-n ultima secundă posibilă. Mi-am convins (cu greu) telefonul să sune la 5.10 şi m-am trezit la… 3.30! Şoc şi groază! La propriu, c-am sărit din pat din cauza unui bubuit grozav: tuna afară! Şi ploua cu găleata.
Am rupt-o-n fericire, mi-a trecut instantaneu prin cap. E mişto să mergi cu bicicleta, dar nu pe ploaie. Mai ales că eu nu aveam decât o amărâtă de aripă pe spate şi ploaia îmi garanta că mă fac, dacă nu chiar muci total, cel puţin semimuci cu apa şi mizeria aruncate de roata din faţă. Perspectivele turei nu se prezentau deloc vesel…
M-am băgat eu iar în pat şi-am încercat să-l conving cu binişorul pe domnul Somn să-mi mai facă o vizită. Fără succes! Fugise mâncând pământul, speriat de zgomot, de ploaie şi de perspectiva mucificării!
Când am ieşit din casă înţolit impermeabil, ploaia se oprise dar pe jos era la fel de ud. După câteva pedale mi-am dat seama că procesul de hidratare a bicicletei şi a călăreţului ei se desfăşura conform planului de semimucificare: de jos în sus. Dar tot era mai bine c-o aripă pe spate decât fără nimic.
Când m-am întâlnit cu Ionuţ Cărpătoarea, coorganizator şi (aproximativ) vecin cu mine, şi am văzut că roţile de la cursiera lui făceau striptease la cauciucul gol, m-am liniştit definitiv. Dacă el aşa a mers tot timpul şi nu s-a topit până atunci (aproape) sigur nici eu n-aveam să păţesc nimic.
Ajunşi la gară, Albert ne-a direcţionat către primul vagon să ne îmbarcăm cu arme şi bagaje.
Când am intrat în tren, ce mi-au văzut ochii?!
Orgie cu bicle, dom’le şi nimic mai puţin! Încolăcite lasciv unele peste altele şi încălecate vârtos între ele grupuri-grupuri, scârţâiau de plăceri cauciucate şi frecuşuri metalice.

Câtă lipsă de decenţă, zău aşa!
Orgie şi dezmăţ, n-am nimic împotrivă! Dar aşa, în văzul public?! Dacă trecea vreun paparazzi p-acolo şi apăreau poze compromiţătore în presa de scandal?!
Cumva e şi vina C.F.R-ului, care avea maximum zece locuri dedicate bicicletelor în tot trenul şi noi eram peste 30.
Cum bicla mea începuse să necheze de plăcere încă de la uşa vagonului, n-am avut nicio şansă s-o împiedic să se alăture perechilor de roţi perverse care se desfăşurau în vagon fără jenă. Am lasat-o-n voia ei şi mi-am căutat repede un loc din care să nu văd ce-i pot… cauciucurile.
În vagon am descoperit cu surprindere că nu eram singurul certat cu orele minuscule şi meschine.

Întotdeauna e mai bine când poţi să împarţi o povară! 🙂 Şi când mai şi vezi că alţii-s loviţi mai rău în aripă, parcă-ţi mai creşte inima. Ce dracu’, dacă moare şi capra vecinului, viaţa e mult mai frumoasă! Nu? 😀
Când a venit controlorul să ne întrebe de sănătate s-a uitat un pic câş la noi. Nici replica unui coleg de tură nu l-a ajutat prea tare:
-Noi ăştia, mulaţii, suntem un grup!
Dar măcar l-a îndreptat către Albert, care era stăpânul tuturor inele… adică biletelor.
La Ploieşti am reuşit cu chiu cu vai să descâlcim roţile, ghidoanele, frânele, pedalele, lanţurile şi să coborâm toate biclele într-o piesă pe peron.

La început nu prea s-au dat ele duse, dar, odată încheiată operaţiunea de extragere, se făceau că nu s-au văzut vreodată şi nu se cunosc şi parcă nu se-ncălecaseră niţel mai înainte.
Câtă ipocrizie! 🙂
După ce le-am dat jos am putut să-mi dau seama exact ce adunătură pe două roţi erau: cursiere zvelte ca o părere, pregătite să înfulece tot asfaltul, mergeau dezinvolte printre MTB-uri (mountain bike) ţepene şi solide care se entuziasmează la stânci şi drumuri forestiere şi printre ele, pe ici pe colo, ca nişte condimente, câte o bicicletă de trekking. Pentru cine nu ştie, acestă ultimă categorie nu e nici cal, nici măgar, e un fel de catâr al lumii bicicletelor: o împerechere între cursieră şi MTB. Poate să facă un pic din toate, dar nu excelează în mod deosebit la nimic.
Erau şi mai vechi şi mai noi, cu cauciucuri de munte sau de şosea, cu roţile de 26, 28 sau 29 de inch, cu suspensii sau fără, cu frâne pe disc sau pe jantă… După cum spuneam: o adunătură, care-cine ce-a avut p-acasă.
Iar stăpânii completau perfect tabloul: şi fete şi băieţi (ba chiar şi-un copil), şi mai treji şi mai adormiţi, şi mai înalţi şi mai scunzi, şi mai tineri şi mai bătrâni, şi mai graşi şi mai slabi, toţi mai cu experienţă sau… (ca mine) mai fără.

Dar indiferent de semnalmente şi aspectul organic sau anorganic, toţi aveam ceva în comun: tremuram de nerăbdare să ne băgăm picioarele… în pedale sau cauciucurile în asfaltul apetisant.
Ne ajuta şi ziua care ne-a întâmpinat în Ploieşti cu umezeală şi bălţi pe drum dar cu un soare zâmbăreţ, care promitea printre nori pufoşi să aibă grijă de noi. Bineînţeles că l-am crezut, mai ales că era o diferenţă ca de la cer la pământ între cum începuse dimineaţa devreme şi cum se prezenta aceeaşi dimineaţă niţel mai târziu.
Am luat-o prin Ploieşti într-un şir (aproximativ) indian.

Dar a fost mai mult frustrant decât satisfăcător până la ieşirea din oraş pentru că dădeam de câteva ori din pedale şi trebuia să ne oprim. La semafor, desigur. Pentru că aşa-i frumos şi pentru că plecaserăm cu toţii setaţi să respectăm toate regulile de circulaţie.
Aşa arătau nişte călăreţi cu frâiele trase de o neprietenoasă culoare roşie.

Dar cum toate lucrurile care încep se mai şi termină, aşa am reuşit să ieşim şi noi din oraş şi-am început să ne consumăm energia în reprize mai lungi de pedalat.
Soarele se juca “de-a v-aţi ascunselea” cu norii şi, datorită ploii, ziua era departe de temperaturile caniculare dinaintea precipitaţiilor, perfectă pentru biciclit.
Mergeam toţi pe marginea drumului, înşiraţi ca nişte mărgele pe un colier de asfalt şi, pentru că eram mulţi, maşinile vâjâiau cu grijă pe lângă noi. Dacă n-ai mers până acum într-un grup organizat de biciclişti, n-ai de unde să ştii că acolo se găseşte cea mai bună implementare a “telefonului fără fir”. Dacă apare ceva care ar putea jena cumva mersul cicliştilor, cine observă primul strigă ( de exemplu):
-GROAPĂ!
Următorul strigă mai departe şi avertismentul e dus până la coada şirului, aşa cum se propagă o undă într-un lac, adică:
-GROAPĂ! Groapă! Groapă-groapăgroapăgroapăgroapă…
Sau:
-FRÂNĂ! Frână! Frână-frânăfrânăfrânăfrânăfrână…
Şi crede-mă, e un sistem foarte eficient şi bine implementat. Atât de bine, încât la un moment dat când cel din faţa mea a încetinit un pic, mie mi s-a părut c-a păţit ceva şi se opreşte de tot. Şi-am strigat:
-FRÂNĂ!
S-a transmis pe tot şirul şi n-a durat mult până cineva din spate a întrebat:
-Da’ de ce-a fost frână? Că nu s-a întâmplat nimic!
-Nu ştiu! Aşa a venit din faţă! i-a replicat imediat cineva.
Cum ştiam că suntem în siguranţă, am învârtit pe roţi un calup de câţiva kilometri de încălzire. Şi după ce mergi cât mergi, te mai şi opreşti.

Desigur, la peeeeeeepeni! După care eu sunt mort şi întotdeauna când iau unul, rad un sfert spre jumătate din el într-o clipită! Ca să nu mai vorbesc de faptul că biciclitul scoate tone de transpiraţie din tine, pe care trebuie să le înlocuieşti cu alte lichide. Şi care fruct e mai plin de lichid decât un pepene?!
Cred că şi vânzătorii, când ne-au văzut că oprim grămadă peste ei, au zis că l-au prins pe Dumnezeu de un picior şi că fac vânzare cât pentru o săptămână.
Ei bine, nu cred că a fost unul din grupul cicliştilor veseli care să fi cumpărat măcar un pepene, cât de mic. Oricât mi s-au scurs mie ochii după desfătarea zemoasă pe care-o promiteau, m-am abţinut (cu greu) pentru că, atunci când ai în plan 100+ de kilometri făcuţi exclusiv prin propulsia gladiolelor din dotare, contează orice gram în plus pe bicicletă. Plus că mai nimeni nu avea unde să-i pună dacă-i cumpăra iar până la pauza de prânz mai erau muuuuulţi kilometri de bătut.
Toată lumea a fost uşor nesatisfăcută la plecare, şi cicliştii şi vânzătorii. Dar noi măcar am plecat hidrataţi cu lichidele sticlelor din dotare.
Până la această primă oprire am mers destul de grupaţi. Dar, pentru că tura era pentru “avansaţi”, în grup erau mulţi din categoria asta, care abia aşteptau să-şi încordeze muşchii şi să-şi dezlănţuie pedalele. Ceea ce au şi avut ocazia să facă până la prima regrupare la Vălenii de Munte, după cam 40 de km de la începutul turei.
Ei şi ăsta a fost momentul în care unii cursierişti şi-au dat arama pe faţă.
Eu, cu acei mulţi kilometri lipsă în spate, cu MTB-ul cu roţi de 26 de inch încălţate cu caucioace pentru off-road deloc potrivite pentru şosea, am stat cuminte în pluton şi nici prin cap nu mi-a trecut să fac vreo “evadare”. Dar când şi când trecea câte ceva pe lângă mine şi, până să apuc să gândesc “cursierist”, deja era un punct mic şi negru-n depărtare. Să dea dracu’, ăştia parcă aveau pistoane în loc de picioare. E adevărat că-i ajuta şi bicicleta cu poziţia mai aerodinamică, cadrul uşor şi roţile subţiri care tăiau aerul şi abia atingeau asfaltul dar toate astea nu te duc departe fără picioare capabile. Şi că tot a venit vorba de picioare capabile, erau şi MTB-işti care le suflau în ceafă cursieriştilor. Mai mult efort dar aceeaşi viteză. Pentru că… picioare tari!
La regruparea de la Văleni, în timp ce-mi trăgeam sufletul am tras şi cu urechea la o discuţie între băieţi.
-Bă, păi nu era vorba că asta-i tură pentru avansaţi şi mergem cu o medie de 27-28 de kilometri la oră?
-Păi oricum am mers până acum cu 22-23 de kilometri pe oră, ceea ce e destul de bine… Aş duce şi eu mai mult, dar la grupul pe care-l avem e foarte bine aşa.
-Da mă, dar eu mă simt bine pe la 28-30. Aşa, pe la 22, parcă stau pe loc…
Hard-core băieţii! Oameni hotărâţi, ca şi mine de altfel, că şi eu eram hotărât să nu-mi promovez picioarele în categoria motoarelor cu combustie internă.
De la Văleni drumul a început să trădeze simpatii accentuate cu apa: a început să unduiască, mai uşurel la început. Confruntată cu valurile de asfalt, lumea a început să mestece la viteze. Mai ales eu.
Bună treabă cu vitezele astea! Să-i dea Dumnezeu sănătate cui le-a inventat!
Numărul de viteze nu e fix, diferă de la o bicicletă la alta. Pot fi şi biciclete cu o singură viteză, dar în general au de la 7-8 viteze până la 30, în funcţie de numărul de foi (roţile dinţate de la pedale) şi pinioane (roţile dinţate de la roata din spate, angrenate de lanţ). De exemplu, o combinaţie de trei foi cu opt pinioane are 24 de viteze.
Iar vitezele astea minunate sunt foarte bune ca să-ţi adaptezi efortul la condiţiile de drum, adică să-ţi păstrezi cam acelaşi ritm de pedalat indiferent dacă mergi pe teren drept sau urci o pantă abruptă.
Combinaţia foaie mare cu pinion mic se foloseşte pentru a concura cu Superman la viteză (o tură completă de pedale învârte roata din spate de trei-patru ori) iar foaia mică se foloseşte cu pinionul mare atunci când o rampă ticăloasă face mişto de tine şi zice că nu poţi s-o urci călare pe biclă. În această ultimă situaţie, foaia mică învârte roata din spate o singură dată sau chiar şi mai puţin, ca să ai posibilitatea să faci tu mişto de rampă.
Şi aşa am început şi noi să unduim după valurile drumului, scrâşnind fiecare din viteze, după nevoi. Cu cât ne îndepărtam de Văleni, cu atât drumurile erau mai puţin circulate.
Următoarea pauză de hidratare am făcut-o la un magazin din Nucşoara de Sus.
Aici am văzut că cicliştii nu sunt nişte inculţi care doar dau din pedale şi… atât. Nimic mai greşit! Ba chiar sunt nişte oamenii care citesc destul de mult şi chiar din marii noştri scriitori clasici. Şi nu numai că citesc, dar şi pun în practică învăţăturile din aceste scrieri.
Toată lumea a auzit despre Ion Creangă, nu? Îşi mai aduce cineva aminte ce-i spunea mama lui după vreo furtună? Nu-i problemă, împrospătez eu memoria:
“Ieși, copile cu părul bălan, afară și râde la soare, doar s-a îndrepta vremea şi vremea se îndrepta după râsul meu…”
Oare ce face colegul de tură în imaginea de mai jos , hmm ?

E mai puţin important că semnalmentle nu prea corespund, că nu-l văd nici bălai şi nici copil, dar ceea ce contează e că râde la soare şi-o face cu un maxim succes!
Tot aici am fost înconjurat de cocalari. Adică de colegii de tură care se desfătau cu Cola, normal. Despre cine altcineva să fie vorba?!?
Eu mă feresc de Cola ca dracul de tămâie. Adică de cele mai multe ori, că mai am rare momente în care mă spurc. Când i-am văzut pe toţi cu câtă poftă beau, mi-am adus aminte că-s în picioare de la 3.30 A.M şi că am pedalat 50 şi ceva de kilometri care au scos untul… pardon, zahărul din mine. Iar cofeina şi zahărul din cola ar fi putut duce la o îmbunătăţire a stării mele generale.
Aşa că mi-am luat şi eu o doză de cola, am băut-o dintr-o suflare, şi-am pus-o goală pe şa până să găsesc unde s-o arunc. Cum m-am învârtit eu p-acolo, am dat cu cotul pestea ea şi, când m-am aplecat s-o ridic, să-mi sară basca… de fapt casca, atunci când am citit ce scria pe ea.

După capul meu, erau două intrepretări ale acestei întâmplări întâmplătoare. Ori Bărbosul Atoateştiutor îmi spunea că apreciază sforţările mele scriitoriceşti, ori îmi spunea că trebuie să scriu un articol despre tură. Pentru prima variantă îi eram recunoscător iar în privinţa celei de-a doua trebuia să mă execut, că-i mai bine să te iubească cineva, acolo sus, decât altfel.
În concluzie, eu am fost singurul care a plecat de acolo cu temă pentru acasă.
Pauza de înlocuit lichide, drumurile aproape pustii şi liniştea zgomotoasă a satelor prin care treceam ne-a ridicat nivelul de fericire. Căci ce poate să fie mai frumos decât să te laşi purtat de două roţi pe un drum care-ţi aparţine doar ţie şi fraţilor de pasiune, fără ca vreun zgomot generat de copiii petrolului să strice în vreun fel feng-shui-ul?!
E o senzaţie foarte plăcută să auzi doar susurul cauciucurilor pe şosea, să te conversezi mai tare sau mai încet cu vântul care-ţi mângâie faţa şi explorează curios decupajele de aerisire ale căştii, să absorbi prin toţi porii peisajul cu verdele rural şi diversele dialoguri dintre orătăniile curţilor de oameni gospodari pe lângă care treceam.

Aşa am descoperit că pedalatul îţi apropie locurile într-un fel în care nicio maşină nu poate să o facă. Devii parte integrantă a zonei pe care o străbaţi şi nu mai eşti doar un străin care trece pe acolo zgomotos, urât mirositor, detaşat şi neimplicat, protejat de bariere de metal şi sticlă.

Cam aşa meditam eu pe rampele prietenoase şi pantele seducătoare ale dealurilor liniştite de după Văleni.
Dar orice gând transcedental a dispărut ca un abur suflat de o tornadă în momentul în care m-am trezit faţă-n faţă cu mama rampelor.
Am tresărit surprinşi amândoi. Mai ales eu, că ea nu prea avea de ce, că doar fumase grămezi ca mine. Şi nu m-a impresionat chiar de la poale, unde semnele măreţiei erau ascunse după nişte încolăciri ale drumului. Dar, după vreo sută de metri, în cap mi se încleştaseră într-o luptă pe viaţă şi pe moarte două gânduri. Decât!
-Mă dau jos şi urc dealul ăsta nenorocit pe lângă biclă!!!
-Ce mă, aşa fraier eşti? Te face o amărâtă de urcare???
Şi-n funcţie de gândul care era la putere, îmi luam avânt sau dădeam să mă opresc. Demult eram pe foaie unu, pinion unu, cel mai mare din dotarea mea de 24 de viteze, dar simţeam un dor nespus pentru pinioane şi mai mari. Acolo am avut revelaţia utilităţii transmisiilor cu 27 sau 30 de viteze.

Dealul ăsta a făcut transpiraţia să ţâşnească din mine ca apa dintr-o fântână arteziană, mi-a bulbucat ochii din cap ca la melc şi-a scos sufletul din mine. Pe la baza urcării, sufletul ieşea cu picătura, la fel ca transpiraţia. Mai spre vârf, relaţia de directă proporţionalitate s-a păstrat şi jeturile de transpiraţie erau însoţite de torentele sufletului care ţâşneau prin toţi porii, în toate direcţiile. Am avut o epifanie mai spre vârful urcării, când mi-am dat seama ce suflet mare deţineam fără să am habar.
Totuşi, oricât de mare, tot se termină la un moment dat şi eu cheltuiam din săracul suflet de parcă venea sfârşitul lumii. Dacă rămâneam de tot fără el? Oare cum ar fi fost? Aş fi căzut lat în mijlocul drumului, ca secerat? Sau aş fi trecut printr-un proces de îmbătrânire accelerată şi n-aş mai fi avut forţă să mişc nici măcar degetul mic de la piciorul stâng?
N-am apucat să-mi mai dau şi cu alte presupuneri că am văzut luminiţa de la capătul tunelului… adică creasta de la capătul urcării. Şi cum nici nu eram rastignit pe jos în mijlocul şoselei, nici nu mă simţeam mai bătrân, nu puteam decât să cred că mai rămăsesem cu ceva resturi de suflet prin ungherele cele mai ascunse. Norocul meu!
Toţi ştim că ciclicitatea (oare cuvântul ăsta vine de la ciclism?!) ne controlează vieţile: după noapte vine ziua, după vară vine toamna, te culci dar te mai şi trezeşti. Tot aşa, e limpede ca apa dintr-un izvor de munte că după urcare urmează şi-o coborâre.
Şi ce coborâre!
A fost coborârea în care am realizat că nişte frâne bune sunt esenţiale dacă nu-ţi doreşti o întâlnire amoroasă cu decorul. Sau cu vreo maşină. Am avut mare noroc să nu urce niciuna pe coborârea mea căci, până m-am prins ce trebuie să fac, în primele curbe am intrat vijelios pe sensul opus de mers.
Dar viteza! Uuuuuuu! Viteza pe care-am prins-o mi-a dat nişte senzaţii… de senzaţie, de-a dreptul adrenalitice şi m-a făcut să mă simt cel puţin Fittipaldi (putea să fie Senna sau Schumacher, dar nu sună la fel de bine când îi pronunţi 🙂 ). Sar peste detaliul insignifiant că aceeaşi viteză era să mă îmbrăţişeze cu şanţul atunci când o decolorare în asfalt s-a dovedit a fi ditamai pragul, care m-a făcut să dansez ca apucat de streche şi mi-a dat viziuni erotice cu mine şi copacii de pe marginea drumului. Nici acum nu ştiu ce-am făcut de-am recăpătat controlul ghidonului, dar la primul popas după această coborâre buclucaşă am aflat că doi dintre colegii de tură n-au fost la fel de norocoşi şi-au avut parte de un sex surpriză cu asfaltul din cauza respectivei denivelări. Din fericire a fost vorba numai despre nişte vânătai şi julituri, nimic grav şi oamenii au putut continua tura pe două roţi.
După o bucată de drum am văzut toată trupa veloveselă cum a descălecat într-un loc care nu se arăta deloc potrivit pentru o oprire. După ce am oprit şi eu, motivul mi s-a dezvăluit în toată splendoarea sa.
Toată lumea ştie că românul e creativ şi inventiv, dar nu se aşteaptă nimeni să vadă rezultatele acestor calităţi expuse pe marginea drumului dintr-un sat aflat departe de lumea dezlănţuită.
Şi ce rezultate!!!
Designul de cea mai înaltă clasă şi execuţia de mare precizie a făcut respectivul motiv de oprire singurul candidat de luat în seamă pentru poziţia de… MASCOTĂ a Drumului peste Dealuri!
Hip-hip, uraaaaaa!!!

Ca şi în cazul pozelor cu maimuţa, toată lumea voia în poză cu mascota. Şi niciun alt pretext nu era mai bun pentru o poză de grup.

Să văd, oare ghiceşte careva cine sunt eu?
Hai să dau un indiciu: de principiu cei mai fraieri de oriunde-n lumea asta se umflă cel mai mult în pene. Acum sunt sigur că e clar despre ce personaj vorbim, nu? 😀
După cum se vede, toată lumea e aproximativ liniştită şi normală, numai unul îşi întinde aripile. De altfel e şi normal: pentru el tura asta e o realizare, prima făcută pe o distanţă aşa consistentă, în timp ce pentru ceilalţi, e una dintre multele ture la fel de lungi sau chiar mai lungi pe care le-au mestecat sub pedale.
Până să luăm masa de prânz am mai făcut o oprire pentru aprovizionare. Cum eu deja aveam “di tăti”, a fost ocazia perfectă s-o iau în faţa grupului ca să pot să execut şi nişte poze în mişcare şi nu doar la popasuri.

Locul pentru luat masa a fost o surpriză foarte plăcută pentru mine, dar mai ales pentru Cubuleţul meu, care e MTB pursânge. Când am ieşit de pe şosea şi-am dat de drumul denivelat de pământ, “armăsarul” meu a început să necheze de bucurie şi imediat a luat-o spre fruntea plutonului.

Am fost printre primii trei ajunşi pe malul Cricovului Sărat şi mi-a spus în şoaptă la ureche că el, după atâta asfalt, simte nevoia să se răcorească niţel la cauciucuri. Bineînţeles că i-am făcut pe plac şi l-am călărit până pe malul celălalt, unde nişte desişuri promiteau o umbră perfectă pentru luat masa. Am văzut că mai toate ţoaclele, indiferent de rasă, vârstă şi aspiraţii, au avut acelaşi gând, căci mai toate au căutat răcoarea apei pentru cauciucurile încinse.

Desigur, au fost şi excepţii, dar sunt convins că nu din lipsă de solidaritate, ci din nevoia unei picături de solitudine în sânul naturii, mai ales că apa n-a topit niciodată pe nimeni.

Pentru unii bucuria c-au ajuns în sfârşit lângă masa de prânz a fost atât de mare încât s-au apucat să danseze. Ce, n-ai mai văzut oameni care dansează singuri pentru motive mai puţin însemnate?

Alţii au văzut la viaţa lor multe film cu cowboy şi-au învăţat că mai întâi ai grijă de cine te poartă în spate fără să crâcneasă kilometri după kilometri şi abia după aia vine şi timpul pentru tine.

Ca un parteneriat să funcţioneze, membrii parteneri trebuie să pună fiecare umărul la rezolvarea greutăţilor şi să se completeze în funcţie de punctele tari ale fiecăruia. Câteodată, sensibilităţile unuia trebuie menajate de celălalt. Ca să fie bine şi să nu se ajungă la discuţii.

Sunt şi momente în care partenerii vor să împărtăşească aceeşi plăcere.

Până la urmă, cu mic cu mare ne-am aruncat cu toţii în (sau pe lângă) braţele umbroase ale vegetaţiei ca să ne refacem rezervele de energie.

Tot aici am văzut că mecanismele unora au nevoie de mai multă “ungere” decât ale altora şi, pentru că ştiu asta, se aprovizionează în consecinţă. Cu cisterna!

Pentru mine pauza de prânz a fost şi momentul perfect să-mi pun în lumina cea mai bună Cubuleţul credincios.

La plecare, roţile tuturor s-au bucurat de încă o porţie de răcoreală. Si nu numai roţile.

La un moment dat l-am întrebat pe Ionuţ Cărpătorea, cursierist, cum e pe drumuri neasfaltate fără pic de suspensie şi cu cauciucurile la fel de subţiri ca o adolescentă anorexică. Mi-a zis că simte orice pietricică în sistemul nervos, din posterior, de-a lungul coloanei vertebrale şi până la ultimul neuron. Dar şi printre cursierişti sunt unii mai sensibili că pe Ionuţ nu l-am văzut să facă aşa:

După încă o porţie sănătoasă de kilometri, am ajuns în locul care demonstrează fără putinţă de tăgadă că şi cicliştii merg cu… gaz. Altfel ce rol are un rastel de biciclete în creierii coclaurilor, la dracu-n praznic?!

Dacă nu prea le vezi prin Bucureşti sau prin oraşele mari, când dai peste ele în pustietate, e evident c-au apărut din necesitate, nu? Iar rastelul respectiv, fiind peste şanţul de scurgere a apei, putea acomoda orice mărime de roată. Şi-o mai şi “tuna” gratis pe la butuci.
Cum alimentarea cu gaz ne-a refăcut şi trupeşte şi sufleteşte, am abordat cu entuziasm renăscut următoarea porţiune de traseu cu dealuri prietenoase. Care entuziasm a dispărut ca un scuipat într-un deşert atunci când pe drum mi-a ieşit în faţă, rânjind drăceşte, mama primei urcări cu bucluc. Şi aproape de finalul traseului, când eu funcţionam pe resturi de suflet aflat în avarie.
Dar deja aveam ceva experienţă şi ştiam ce să fac. În timp ce mă apropiam cu greu în vârf, cu o limbă care mătura asfaltul şi cu o viteză de melc campion la 100 de metri garduri, am auzit un ţipăt prelung. Era un coleg de tură, care cobora îmbătat de endorfinele vitezei.
E nebun la cap, mi-am zis. Nu mai vreu să urc pe aici încă o dată, nici să mă baţi.
Bineînţeles c-am ajuns printre ultimii în vârf şi m-am prăvălit ca un bolovan pe marginea drumului.

Şi-n timp ce încercam să-mi dau seama dacă mai sunt sau nu în viaţă, unii iar au mai executat o coborâre, pentru o porţie de viteză în venă.
Dacă nu era urcarea aia nenorocită, aş fi coborât şi eu de 100 de ori. Aşa, doar am pufăit ca o locomotivă cu aburi şi m-am uitat la colegii care se lăudau c-au prins şi 70 de kilometri pe coborâre.
Unul dintre ai chiar a coborât de patru ori şi eu, plin de curiozitate ştiinţifică, l-am întrebat cu ce viteză a urcat.
-Păi… 4-5 kilometri, a zis el.
-Nu, n-ai înţeles. Cu ce foaie, cu ce pinion?
-Aaaa. Pai cu foaie unu, pinion unu, normal! a venit replica.
Ăla a fost momentul să le arăt unde se află valoarea.
-Eu am urcat cu foaia trei şi pinionul şapte… am zis şi-am văzut cum lumea de lângă mine cască ochii şi pierde controlul fălcilor.
-…pe lângă bicicletă! am terminat, mândru nevoie mare. Mândru pentru că am reuşit să-i induc în eroare şi că i-am făcut să râdă, bineînţeles, că urcatul pe lângă bicicletă nu-i un motiv de glorie. Ce dacă eram singurul care a urcat pe lângă biclă? Atâta puteam, atâta făceam, n-aveam de gând să mă ascund după deget.
Dar acasă, când am văzut pozele de pe grup, am avut o surpriză foarte plăcută.

Am mai spus-o şi-o repet: nenorocirea e mai suportabilă când o împarţi cu alţii! 😀
Asta a fost cântecul de lebădă al turei, care nu ne-a mai solicitat cu mai nimic până-n Ploieşti.
Cum vremea era frumoasă şi nu exagerat e călduroasă, oamenii ieşiseră pe băncile din faţa caselor.
-Uite-l! Ultimul! Puturosul!
A strigat tremurat de la o poartă un moş care abia-şi târâia ciolanele.
Despre mine era vorba, că întâmplător eram cel care încheia plutonul. M-a umflat un râs de era să cad de pe bicicletă. De-ar fi ştiut moşul ăla ce epopee a fost pentru mine tura…
Pentru c-am ajuns cu o oră şi ceva înainte de plecarea trenului către Bucureşti, s-a lăsat cu o sesiune de împrietenire, cu toate ingredientele necesare.

În timp ce lipăiam cu abnegaţie la ceaiul meu de hamei, mi-a fost adresată o întrebarea de-a dreptul indecentă:
-Vii şi tu în turul Munteniei?
-Câţi kilometri?
-250!
Cele două gladiole din dotarea personala abia reuşiseră să se liniştească cât de cât, dar cifra aruncată pe masă cu dezinvoltură le-a teleportat instantaneu şi fără niciun mijloc de protecţie direct la Polul Nord. Au început să tremure atât de tare încât nu mai erau deloc clare, arătau ca pozele în mişcare, făcute cu timp lung de expunere. Noroc că erau sub masă şi nu le vedea nimeni!
După ce am explicat cum stă treaba cu kilometrii mei de sub centură, omul a făcut ochii mari.
-Păi tura asta e pentru tine ca şi când ai fi câştigat de cinci ori turul Franţei!
Afirmaţia mi-a mai îmbunat niţel cele două flori de sprijin şi de pedalat şi m-a uns la suflet, fiind dovada măcar a unei mutre competente, chiar dacă fără susţinere practică.
La gară, trenul cred c-a aflat cumva de faptele mele de vitejie velo, că mi-a făcut cu ochiul.

După ce-am înghesuit iar biclele prin vagoane pe unde-am putut, mulţi dintre noi ne-am împrietenit repede cu cel mai apropiat scaun.

Dar nu toţi erau aşa praf pe cât eram eu. Şi-am înţeles că nici o întoarcerea din vreo tură peste dealuri nu s-a încheiat fără imnul oficial: “Tangoul CFR”!

Evident că acolo, în tren, nu suna absolut deloc ca în varianta oficială, din mai multe motive. În primul rând, acompaniamentul era asigurat exclusiv de rularea roţilor de tren peste şine: teduc-teduc, teduc-teduc. După care, partea vocală era interpretată nu de un singur solist, ci de un adevărat cor, din care interpreţii individuali compensau priceperea sau talentul prin puterea vocilor şi entuziasm.

Din motivele enumerate mai sus melodia a căpătat o plusvaloare cu accente comice care nu se regăseşte în original, care e trist prin comparaţie dupa cum se poate vedea.

Oricum, interpretarea magistrală ne-a dus pe toţi, teferi şi nevătămăţi la destinaţie, unde nu se putea să ne despărţim fără o ultimă poză de grup.

Acasă am trecut un pic şi peste cifrele personale ale acestei ture velovesele.

Aşadar, distanţa totală, cu tot cu drumurile acasă-gară-acasă, a ajuns cam pe la 145-150 de kilometri, viteza maximă de 53.9 kilometri la oră, viteza medie de 21.4 Kilometri, timpul total de călărit în şa cu bicla în mişcare de vreo şapte ore  şi toate astea pe traseul de mai jos.

A fost o experienţă de-a dreptul intensă pentru mine şi plăcută, în ciuda gladiolelor care mi s-au răsculat pe ultimii kilometri.
Vreme frumoasă, oameni mişto, mişcare, drumuri întinse… Ce poţi să-ţi doreşti mai mult de la o tură ciclistă?
Unde mai pun c-am învăţat la prima mână cum să recunosc colegii de pasiune.
Cicliştii, chiar şi atunci când sunt dezbrăcaţi, sunt de fapt îmbrăcaţi.
Cu mănuşi. Albe.

Cu pantaloni scurţi. Tot albi. Şi de lungimi diferite.

Cu tricou. Desigur alb. Dar aici s-ar putea la fel de bine spune că e vorba de un tractorist.

Şi cu nas. De data asta roşu! 😉

Cineva astfel echipat, cu certitudine face senzaţie pe orice plajă şi în oricare ştrand.
Iar dacă eşti în locurile menţionate şi ai vreo dilemă velo (veselă sau chiar şi tristă), poţi să apelezi cu încredere la cei care posedă acest echipament alb-roşu, căci sigur nu te vor lăsa cu ochii-n soare! 😉

P.S E posibil ca urcările pe care le-am apreciat la maximum în această tură să-mi fi afectat simţul cronologiei, aşa că s-ar putea ca ordinea locurilor din text să nu corespundă 100% cu succesiunea locurilor din tură.
Altfel, am spus adevărul şi numai adevărul. Jur pe… roşu! 🙂