Călătoria, cea mai bună alegere pentru dezvoltare personală

Călătoria – începuturile epice

Pe faţă i se citea disperarea. Ochii  îi erau roşii de la atâta plâns.

Cinci minute a avut treabă în altă cameră iar când s-a uitat pe geamul de la bucătărie, nu mai era.Dispăruse de parcă-l înghiţise pământul.

Soţul împreună cu vecinii îl căutau tot mai departe, pe străzile pline cu bălţile lăsate de furtuna violentă de vară.

Între timp sunase şi la miliţie.

În două ore nimeni nu reuşise să dea peste el. Îşi frângea mâinile, nu-i plăcea că rămânea repede fără opţiuni.

Ce dracu s-a întâmplat? Cât de departe ar fi putut ajunge un copil de patru anişori?

 

Până la urmă m-au găsit după vreo trei ore de căutări.

Eram într-o curte interioară a unor blocuri, nu foarte departe de casă dar mai departe decât fusesem vreodată. Stăteam în fund în mijlocul celei mai mari bălţi din spaţiul de joacă pentru copii. Cu o lopăţică de plastic luam apă cu nisip şi mi-o turnam în cap, în timp ce alt copil pedala de zor pe tricicleta mea nouă, cu care reuşisem să ajung până acolo.

Concluzia?(Adică în afară de “săraca maică-mea”)

Dorul de ducă era în mine încă de mic!

*

Întotdeauna mi-a plăcut să explorez, să descopăr locuri noi.

Prichindel fiind, mergeam cât mă ţineau picioarele sau cât de departe mă ducea tricicleta. Până pe la 15 ani mai mult pe jos, că tricicleta mi-a rămas repede mică şi s-a transformat în bicicletă abia când eram la liceu.

Împreună cu prietenii de pe scara blocului dar şi singur, am luat de multe ori la picior cei opt kilometri din oraş până la satul bunicilor.

Sau, în vacanţele petrecute la mătuşă-mea, am urcat pe jos din Braşov până-n Poiană.

Nu la foarte mult timp după ce bicicleta a intrat în viaţa mea, am pedalat de câteva ori cei 44 de kilometri de pe şoseaua dintre Roman şi Bacău. La cei 15-16 ani pe care-i aveam, a fost o mare realizare, mai ales că am mers de fiecare dată singur.

 

Călătoria – tuşele finale

 

Multă vreme am vrut să mă fac şofer.

În capul meu şoferii făceau parte dintr-o castă privilegiată, care nu numai că mergeau într-o grămadă de locuri şi vedeau o grămadă de chestii dar mai erau şi plătiţi pentru asta.

Uau! Ce poţi să-ţi doreşti mai mult de la viaţă?!

Până la urmă, soarta a ştiut mai bine şi m-a împins uşurel pe calea creativ-vizuală.

Şi n-am zis degeaba “a ştiut mai bine”!

Nu se potrivesc mănuşă călătoriile şi captarea de imagini?!

Oricât de precis ai pune în vorbe un loc, imaginea din mintea ascultătorului s-ar putea contura altfel decât a văzut-o ochiul tău la faţa locului. Pe de altă parte, o imagine îţi protejează corzile vocale (dacă vorbeşti despre) sau îţi menajează articulaţille de la mâini (dacă scrii despre).

Cum aşa?

Păi nu valorează ea cât 1000 de cuvinte?! 🙂

Dacă tot am făcut o şcoala de artă în paralel cu şcoala generală iar liceula fost tot cu profil de artă plastică, capturam imaginile cu ce aveam atunci la îndemână: creioane, peniţe, pensule.

Am rătăcit majoritatea lucrărilor de atunci dar una dintre ele s-a ţinut de mine de când a fost făcută, de printr-a VI-a.

Călătoria, fotografia şi dezvoltarea personală

 

Fotografia m-a prins şi nu mi-a mai dat drumul de pe la sfârşitul liceului. Bine, aveam nevoie de ea pentru admiterea la Facultatea de film de la UNATC. Dar îmi şi plăcea.

De când am dat unul peste celălalt, am devenit inseparabili: n-am mai plecat niciodată în vreo delegaţie sau în vreun concediu fără cel puţin un aparat foto.

Iar dacă tot a venit vorba de “delegaţie”, e momentul să spun că lucrez în televiziune ca director de imagine. Pe principiul “ai grijă ce-ţi doreşti”, am călătorit cu munca într-o grămadă de locuri. Şi da, am şi fost plătit pentru asta! 😉

Cine-şi închipuia că există şi alte slujbe în afară de cea de şofer cu care poţi să călătoreşti în interes de serviciu?!

Cu televiziunea am bătut ţara în lung şi-n lat.

Şi nu m-am plimbat numai prin România în deplasări sau concedii, am fost plecat destul şi-n afara graniţelor.

Am cunoscut o grămadă de oameni din toate straturile sociale, de la politicieni cu mai multă sau mai puţină grijă pentru ţară până la ţaranul care trudeşte din greu pe bucata lui de ogor sau aurolacul care şi-a găsit casa în canal.

Ca să-i cunosc pe toţi, am ajuns într-o grămadă de locuri, printre care şi multe în care accesul e restricţionat sau de-a dreptul interzis pentru omul obişnuit.

Aşa am privit din farul de la Sulina cum se varsă Dunărea în mare şi i-am explorat de mai multe ori canalele.

Sau am participat la exerciţii militare pe puntea fregatei Ferdinand.

M-am dat cu balonul la Timişoara, pentru un documentar despre deportaţi.

Am privit ţara de sus, din vârful muntelui.

Iar ca să am o imagine cât mai completă, am văzut-o şi de jos, din măruntaiele pământului, din peşteri sau… din crame! 😀

Şi-n afară ţarii am făcut la fel. Mi-am plimbat privirea de jos sau de sus, din stânga sau din dreapta, drept sau pe diagonală, ca să mă impregnez cu tot ce aveau oamenii şi locurile de oferit.

Iar dacă deja aţi ajuns la concluzia “Oau, ce viaţă are omul ăsta! Ce noroc pe capul lui!”… să ştiţi că aşa e. Am şi eu destule momente în care-mi place munca pe care-o fac.

 

Dar, ca peste tot, există şi reversul medaliei chiar dacă nu e aşa evident. De exemplu, când plec în delegaţii cu serviciul, nu de puţine ori muncesc 10-12 ore pe zi sau chiar mai mult, iar orele peste program sunt regulă la plecările “afară”.

Poate că nu pare cine ştie ce, că doar ajung în locuri interesante sau de-a dreptul mişto pe alţi bani decât ai mei. Dar, atunci când cari după tine multe kile de aparatură (cameră, trepied, lumină, sunet) de multe ori cu cârca, că televiziunea e foarte zgârcită cu banii de transport la deplasările externe, treaba nu mai e aşa de roz.

Ţin minte şi acum o deplasare de vreo 10 zile-n Franţa în care am mers atât de mult pe jos şi cu aparatura-n spate, încât spre final mă usturau tălpile de nu-mi mai venea să le pun în pământ. N-am mai păţit-o chiar aşa până atunci şi nici de atunci încoace, recunosc.

Unde mai pui c-am fost plecat de mai multe ori chiar şi trei săptămâni de acasă. Când se întămplă o dată la ceva vreme, e chiar în regulă. Dar când stai acasă în câteva luni mai puţine săptămâni decât în deplasări, la un moment dat ţi se cam ia. Aşa am ajuns să-mi fac câteva concedii… exact acasă, că nu mai aveam niciun chef de plecat nicăieri.

Ca peste tot, există plusuri şi minusuri. Dar pentru că-mi place să călătoresc, să văd, să cunosc, trec întodeauna peste ultima parte! 🙂

 

De ce dezvoltare personală prin călătorie?

 

Călătoritul este pentru mine cea mai bună metodă de dezvoltare personală, pe mai multe planuri. Mi-a lărgit orizonturile, mi-a deschis mintea şi m-a şlefuit pe dinăuntru. M-a făcut să realizez că “lumea” mea nu e singura de pe planeta asta. Sunt o grămadă de alte lumi, unele cu conţinut similar dar şi altele, diferite, cu alte valori decât ale mele. Iar asta m-a făcut mai tolerant.

Tot călătoriile m-au învăţat şi despre umilinţă.

Nu, nu e vorba de acea umilinţă înjositoare. E vorba de momentele în care mi-am plecat umil capul în faţa măreţiei naturii sau mi-am coborît ochii în semn de respect în faţa unei opere care-a reuşit să străpungă negura veacurilor până la mine, fie ea pictură, sculptură sau catedrală. Oricât de mari şi tari ne-am crede, nu suntem decât un fir de praf la scară cosmică iar când te întâlneşti cu semeţia munţilor, cu adâncurile mărilor şi oceanelor sau măreţia istoriei, ai ocazia să-ţi pui propria existenţa într-o perspectivă corectă.

Tot plecatul în lumea largă m-a învăţat ce-i aia planificare şi organizare.

Când te paşte o plecare de mai multe zile, e bine să ştii unde te duci, ce iei cu tine, unde o să stai, pe ce drumuri o apuci şi cu ce. Asta e bine pentru liniştea sufletească şi te ajută să-ţi faci o ideea despre banii de care ai nevoie, ca să nu rămâi fără “mălai” când ţi-e lumea mai dragă.

De asemenea, călătoria m-a făcut mai încrezător în propriile-mi forţe, mi-a demonstrat că sunt în stare să fac o grămadă de chestii la care nu m-aş fi gândit.

Tot aşa am căpătat o mai mare încredere în oameni, am văzut că dacă ajungi în vreo nevoie pe vreundeva, mai totdeauna se găseşte cineva care să te ajute să scoţi basma curată.

Trebuie să recunosc că şi “Eugenisme”, blogul pe care-l citeşti acum, a apărut datorită călătoriilor: într-o deplasare de trei săptămâni prin Serbia, Muntenegru şi Croaţia am simţit un impuls să-mi materializez cumva trăirile. Aşa a apărut un text, care e chiar primul articol de pe blog. Am abordat şi alte subiecte în afara călătoriilor dar până la urmă cele în care povestesc pe unde-am fost şi ce-am făcut au devenit majoritare.

La început, pentru că voiam să văd dacă-s în stare să scriu, m-am concentrat mai mult pe text.

Când am văzut după mai multe articole că mă ţine scrisul, am început să împletesc textul cu fotografiile. Iar dacă înainte de blog declanşam aparatul foto doar acolo unde consideram eu că e rost de o fotografie reuşită, după blog am început să fac fotografii şi pentru povestea care urma să apară. Aşa am trecut de la pozele cu povestea prin viu grai spusă prietenilor în sufragerie, la textul completat de imagini de pe blog.

Călătoria… autopropulsată 😉

În ultimii câţiva ani am început să călătoresc şi cu altceva în afară de maşini, trenuri şi avioane. Din 2016 până acum am făcut peste 3000 de kilometri… cu bicla! Iar miile astea s-au adunat din ieşiri de la 20-30 la 150 de kilometri, pe lângă Bucureşti, pe la munte sau pe la mare.

Iar bicla n-avea cum să nu se întâlnească cu fotografia şi cu scrisul.

Aşa a apărut ciclul de “biclografii”, adică al fotografiilor pe care le fac în ieşirile cu două roţi. Dintre aceste ieşiri, cele mai moţate au căpătat articole pe blog iar celelalte nişte prezentări mai scurte pe Facebook.

Iar pentru că de curând am descoperit caiacul, au apărut şi “caiacografiile”.

Kilometrii în caiac sunt mult în spatele celor făcuţi cu bicla dar nu-i bai: au timp să recupereze! 🙂

Călătoria trage concluzia!

Aşadar treaba-i clară pentru mine: oriunde-aş fi şi orice-aş face, voi bântui prin lume căci am călătoria-n vene.

Ne naştem goi şi la fel plecăm de pe lumea asta dar la plecare putem fi mai bogaţi decât Mecena. Evident, nu mă refer la bani. Toţi oamenii cu care interacţionezi, toate locurile prin care treci devin o parte din tine şi te formează. Cu cât sunt mai multe, cu atât ai şansa să devii un om mai complet, mai bun, mai tolerant, mai iertător mai deschis la minte.

Ăsta-i motivul pentru care eu o să investesc în experienţe şi vă sfătuiesc şi pe voi să faceţi la fel!

Călătorii bogate să aveţi! 😉