Ay, GOnim ca vântul!

Acest text este câştigătorul probei a doua din Superblog 2014, alături de cel al Cristinei Lincu.

-Andrei, mă fericești și pe mine cu cheia franceză din garaj?

E unchiu-miu, scufundat jumate sub mașină, cu tot felu’ de chei pe lângă el. Niciuna franceză, totuși. E patron de service auto și ar putea să-i pună pe alţii, că doar are pe cine. Dar n-o face de nevoie, ci de plăcere. Exclusiv la mașina lui, că altfel ar degenera în muncă, cum ne zice cu o urmă de zâmbet când îl prindem asupra faptului. N-are copii și nu o dată mi-a zis că-i sunt ca un fiu. Recunosc, și pentru mine e ca un al doilea tată. E și ruda preferată a babacilor, așa că-l vizităm des. Avem și de ce. Când ai de ales între betoane de bloc comunist și o supercasă, cu grătar de cărămizi afară, cu boltă de vie, cu foișor, oare ce alegi? Hmm… greu, dom’le greu!

-E pe raft sau în cutie? întreb, că nu e prima dată când fac drumul ăsta.

-Exact! Pe raft sau în cutie! Nu mai știu pe unde-am lăsat-o ultima dată când am umblat cu ea. O găsești tu.

În garaj e întuneric. N-are ferestre și ușa-i închisă. Nu-mi dau seama de ce, că doar mașina-i afară, îl molfăie pe unchiu’ George. Ei, o fi apăsat și el din greșeală pe telecomandă.

Apăs întrerupătorul. Nimic. Apăs încă o dată, până la capăt. Tot nimic!

-Ce dra…

Şi se aprinde lumina. Dar nu din cauza mea.

Poc! Face falca mea, care numa’ ce-a lovit podeaua. Exact când se declanșează un blitz. Maică-mea râde cu tot corpul și mai declanșează o dată. Taică-miu e numai rânjet lângă tabloul de siguranţe.

Şi mie nu-mi vine să cred!

Am în faţă cea mai simpatică gânganie portocalie pe patru roţi! Are o panglică roșie cu fundă pe capotă… pe care scrie numele meu, lângă un „La mulţi ani!”. Dar ziua mea a fost acu’ o saptămână… Şi e o Toyota Aygo, care abia s-a lansat. N-avea cum să ajungă așa repede în România. Şi totuși eu mă holbez bovin la ea!

-LA MULŢI ANI! vine o armonie pe două voci de la corul ad-hoc al babacilor.

Tata o ţine pe mama pe după umeri și amândoi radiază. Eu reușesc să ies din starea de șoc și mă duc și-i iau pe amândoi pe sus. Noroc că-s mititei, că altfel se lăsa cu spitalizare.

-Unchiu’ Geo e principalul vinovat, că noi singuri n-aveam nici o șansă! îmi comunică ai mei din tavanul garajului, unde i-am ridicat cu entuziasm.

Îi depun cu grijă jos și mă întorc către unchi-miu, care aproape nu-și mai încape în piele. Pe el doar îl îmbrăţișez, că pe cântar face cât babacii mei, cu mine cu tot.

-Am fi vrut să ţi-o dăm acu’ o săptămână, dar  e primul lot din astea noi, și mai repede n-aveau cum să ajungă… Şi-așa, noroc că-l cunoșteam pe șeful de la reprezentanţă, că altfel…

Eu îl strâng mai tare în braţe, cu lacrimi în ochi.

Am rămas fără cuvinte, dar nici nu am nevoie de ele. Recunoștinţa îmi ţâșnește prin toţi porii și-i învăluie pe toţi cei trei, care se bucură de bucuria mea.

Ştiau cât de mult îmi doream o mașină la fel cum știam și eu că n-o să mi-o pot permite prea curând. Cu toate astea, unchiul Geo a insistat să dau pentru carnet: „Ia-ţi-l, că-ţi mai dau eu mașina de la service, mă mai ajuţi și tu c-un drum-două…”. Şi-ai mei îi ţineau isonul, desigur.

Abia acum îmi dau seama ce planuri ticăloase aveau!

Norocul meu!

După ce-mi mai revin un pic, scot gângania în curte s-o pot cerceta în toate aspectele. Mă învârt în jurul ei o dată, de două ori, de trei ori, ca un fluture de noapte, vrăjit de un filament incandescent. Tre’ s-o iau mai ușor, că altfel ameţesc.

Arată ca o… buburuză. Mai SF, ca numa’ rotundă nu e! Dacă ar fi să aibă buline, ar fi triunghiulare. Sau romboidale. Are ochii oblici, migdalaţi (doar e japoneză, nu?) încadraţi într-un botic dominat de un mare X negru. Volumele sunt clar demarcate, liniile precise. Culoarea îmi place de mor: e un portocaliu care-mi încinge sângele.

Sunt în faţa ei. Mă uit la ea, se uită la mine. Îmi face cu ochiul…Pe bune??? Cre’ că mi s-a părut, ciudăţenie de lumină! Dar, indubitabil, nu e o buburuză obișnuită! E o… buXburuză! Asta e!

Şi BuXy îi va rămâne numele! Că dacă tot a intrat în familie, tre’ s-o cheme cumva, nu?

Simt că e începutul unei frumoase prietenii!

Intru să-i văd și interiorul la lumina zilei. SF-uri și-aici.

Display-ul de pe consola centrală e primul care-mi sare în ochi. Am văzut la viaţa mea televizoare mai mici ca el. Butoane aerisite pe-acolo, de la aerul condiţionat (doar d-aia-s aerisite, nu?), că celelalte au fost mutate pe volan, de unde bănuiesc că poţi să controlezi aproape tot. Turometru digital, vitezometru analogic cu computer de bord în centru. Pe portiere, la gurile de aerisire și pe consola schimbătorului de viteze e culoarea caroseriei. Siiiiimpatic!

Scaunul șoferului e confortabil. La cei un metru optzeci și-o șchioapă cât am eu, mă simt perfect, am suficient spaţiu. Ergonomia e foarte bună, ajung la tot, dreapta găsește schimbătorul fără să-l caute.

Acum că am mașină, datele problemei sunt cu totul altele. Adio și nu mai am cuvinte pentru: transpiraţie, RATB, înghesuială, damfuri, ghionturi, metrou, parfumuri proaste, gălăgie, mirosuri, manele. Uite-așa am devenit independent și autonom și-am atins o cotă de confort la care doar visam până de curând.

Dar gata cu contemplarea și introspecţia, e momentul să trec la acţiune intensivă.

BuXy toarce plăcut și se mișcă cu talent. Răspunde prompt la comenzi, e vioaie, fără să dea pe-afară. N-o să poată să-și arate vreodată spatele vreunui Porsche sau vreunui Ferrari, oricât s-ar strofoca. Poate doar în parcare. Şi probabil la fel stă treaba și cu majoritatea mașinilor în patru cilindri.

Totuși, la trei câţi are ea, dă tot ce poate fără reţinere. Nu e o fiară fioroasă și feroce, e un gândăcel inimos, extrasimpatic, cu suflet mare. E foarte bine că-i așa, că știu ce berbec pot fi uneori și cine știe ce-aș fi în stare să comit. Aici sigur e mâna lu’ unchiu’ Geo care mă cunoaște ca pe un cal breaz și-a ales ce-a crezut el că mi se potrivește. Şi-a avut dreptate.

Dar, chiar dacă nu macină asfalt, BuXy întoarce capete și sucește minţi. Parcă și văd:

Început publicitate

O firmă cu caractere cârlionţate și fluide „Beautifyingly beautiful”, cu precizarea „exclusively for women” scrisă dedesubt cu litere mai mici . Firma cocoțată pe o clădire de pe strada principală a unui orășel cu clădiri ca în Vestul Sălbatic.

În faţa clădirii stau legaţi doi cai, cel mai mic dintre ei dotat cu o șa cu accesorii… roz. Umbrele sunt mici, încearcă să se ascundă pe sub aparţinători. Soarele așterne peste tot un galben fierbinte. Nu foarte departe de cai, e un tip în negru din cap până-n picioare, de la pălaria cu boruri drepte, până la cizmele cu carâmbi înalţi. Ba chiar  și peste ochi are o bandă neagră, cu găuri ca să poată vedea. Stă într-o poziţie de scrimă și face „Z”-uri  (fâșșș, fâșșș, fâșșș) cu sabia prin aer. Își schimbă greutatea de pe un picior pe altul și la fiecare mișcare norișori mici de praf se ridică sub zornăitul ușor al pintenilor.

Acum, în spatele pintenilor se deplasează ușor o minge uzată, care se și oprește. Mingea e ridicată de două mânuţe care aparţin de puști blond, ciufulit, cu ochi albaștri micșoraţi de soare pe faţa murdară. Are pantaloni scurţi, albaștri, prinși cu bretele peste un tricou de o culoare incertă. Se uită o vreme la omul fâșșș, fâșșș, fâșșș. În afară de ei nu mai e nimeni pe stradă.

-Nenea, se fasi acolo?

Spadasinul nici măcar nu întoarce capul. Nu dă nici un semn că l-ar fi auzit.

Fâșșș, fâșșș, fâșșș.

-Nenea…

-Mă antrenez!

Fâșșș, fâșșș, fâșșș.

-Pentlu se te antlenezi?

Fâșșș, fâșșș, fâșșș.

-Ca să bat oamenii răi și copiii obraznici!

Fâșșș, fâșșș, fâșșș.

Puștiul tace o perioadă și nu scapă din ochi mâna cu sabia.

-Eu sunt Jimmy! Tu sine esti?

Fâșșș, fâșșș, fâșșș.

-Puștiule… știi să citești?

-Păi sunt male nenea! Cum să nu stiu, că doal am tlecut în clasa a doua…

-Bine! Atunci…

Conversaţia e întreruptă de o apariţie pe patru roţi care trece ușor pe lângă ei. Amândoi o urmăresc rotind sincron capetele. Pe spatele ei, în dreapta se poate citi „Aygo”. Intră pe o stradă laterală, dispare și vraja se rupe.

Fâșșș…

-Nenea, nenea! Cum te cheamă?

-A… zice omul în negru. Şi trasează rapid niște semne în praful drumului. Jimmy se duce aproape și se uita cu atenţie. Privirea trece peste semne și buzele i se mișcă fără sunet până ajunge la capătul cuvântului.

-XORRO???

Pe drum e într-adevăr scris „Xorro”. În timp ce alte litere încep să se estompeze, X-ul se mărește și se transformă în partea frontală a mașinii.

În partea de jos a X-ului apare:

Toyota Aygo

”You can’t get it out of your head!”

Sfârșit publicitate

Zâmbesc ușor.

-Şi pe mine mă cheamă Xandrei, zic în timp ce privirea mi se focalizează pe ceasul de pe display.

Cred că lui BuXy i s-ar potrivi perfect o reclamă ca asta, că ce să zic, ce-i al ei, e-al ei. O fluieră lumea pe stradă și-o arată cu degetul, de cele mai multe ori cu colţurile gurii agăţate de urechile care încadrează perechi de ochi strălucitori.

Dar să revin la oile mele.

Gata bacu’, facultatea e undeva departe și eu sunt liber ca pasărea cerului.

Am tot timpul din lume!

TOATE DRUMURILE SĂ VINĂ LA MINE! SĂ ÎNCEAPĂ DIXTRACŢIA!

Nu de alta, dar pot să o duc pe toată și încă ceva pe deasupra.

Afară e vară. Înăuntru e și mai vară, că aerul condiţionat s-a stricat. Am mașină în dotare și prieteni aproape.

Unu’ și cu unu’ fac doi așa că:

LA MARE CU NOI!

Suntem doișpe persoane în trei mașini, jumate băieţi, jumate fete.

Aproape că se lasă cu bătaie la plecare, că toată lumea vrea cu BuXy. Ba unii vor chiar s-o și conducă. Eiiii, până aici! Să-mi trădez gângania???

-Nu iau decât pasageri! declar răspicat, să nu rămână careva cu vreun dubiu.

Chiar și așa aproape se lasă cu vânătai. Dar suntem prieteni de-o viaţă, ne știm de ere și reușim până la urmă să ajungem la un compromis: o să oprim din când în când să schimb pasagerii, să fie toată lumea mulţumită.

Nu mă surprinde că tuturor li s-a pus pata pe BuXy dacă mă gândesc că celelalte două mașini sunt tinere speranţe de…cel puţin zece ani. Lumea e fericită acolo… dacă funcţionează aerul condiţionat. Tehnologia gândăcelului SF exercită asupra minţilor noastre tinere o atracţie mai puternică decât cea gravitaţională. Primul lucru pe care-l face oricine se urcă în mașină e să se joace cu display-ul care-i la fel de mare ca un lot obișnuit de teren agricol. Iar dacă n-ar fi plasat vertical, s-ar putea pune recolte pe el. Exagerez, dar la optșpe’ centimetri cât are diagonala, e cel mai mare ecran pe care l-am văzut eu pe vreo mașina. La fel zic și prietenii mei și același lucru mi l-au comunicat și-ai mei părinţi. Şi unchiu’ Geo, dar mai cu juma’ de gură. Cine știe ce mașini repară pe la el pe la service…

Navigaţia arată incredibil pe ecran. Tot de acolo se controlează și telefonul (se bagă inclusiv la sms-uri!), intră chiar și pe Feisbuc. Când gafez și le arăt gagicilor funcţia de „mirror” care-ţi mută telefonul cu afișaj puchinos pe hectarul de ecran, s-a terminat. Toată lumea vrea să-ncerce și pelerinajul crește exponenţial. E adevărat că ai nevoie de un „smarfon” dar în ziua de azi mai toate telefoanele sunt deștepte. Așa că mănăstirea BuXy suportă cu stoicism toate aceste abuzuri prietenoase și nu lasă vreun credincios dezamăgit. Aleluia!

Numai că multele opriri ne fac să ajungem după-amiază târziu la destinaţia noastră, undeva pe lângă Corbu.  La plaja „aproape virgină” cum ne-a descris-o Radu atunci când ne-a aburit să mergem acolo. Eu n-am înţeles cum e treaba cu „aproape virgină”, dar când văd o plajă fără ţipenie de om pe ea, îmi pică fisa. E de vis. Soarele se pregătește să-și facă baia zilnică în mare, ne lungește umbrele  așa tare, că par să sufere de inaniţie. Valurile se lovesc alene de mal și culoarea generală corespunde cu nuanţa de pe gândăcelul inimos care m-a adus până aici. Şi-mi dau seama că fără mașini nu pupam noi locul asta.

BuXy o ia pâș-pâș. N-a mai văzut nisip până acum și preferă să vadă ușurel ce și cum.

Dar nu durează mult și începe să arunce cu nisipul în toate părţile, să facă opt-uri și alte cifre indescifrabile. Dar e vitează mai pe lângă drum.

Trebuie totuși să ne liniștim, nu de alta, da’ dă noaptea peste noi și ne prinde nepregătiţi.

Ridicăm corturile, punem grătarele, încingem cărbunii. Avem tot ce ne trebuie de pe la casele noastre.

Mâncarea o ungem cu bere, vin sau ceva mai tare, după preferinţe. Am găsit niște tufișuri uscate, iar aproape de malul mării am dat și peste niște vreascuri și lemne mai serioase aduse de apă. Păi cum să nu încingem noi un foc de tabără?

BuXy nu-i departe. Când o văd îi fac cu mâna. Ea îmi face cu ochiul. Iar??? Scutur din cap. Totuși cred că a fost ceva de la foc…

Alex și Ioana n-au plecat fără chitare de-acasă, așa că se lasă cu cântec după cântec. Când obosesc ei, BuXy ne încântă cu sistemul audio.

*

După o săptămână ne luăm jucărelele și plecăm. Suntem mai negri ca dracii. Noaptea trebuie să zâmbim tot timpul, ca să nu ne lovim unii de alţii.

A fost superb. Cer senin , nisip, apă, soare. Fără program, fără restricţii, fără obligaţii. Raiul pe pământ! Aș putea s-o ţin așa o viaţă-ntreagă!

Dar tot ce începe se mai și termină. Doar ca să înceapă altceva.

Eu m-am hotărât să-i arăt lui BuXy că lumea nu e doar și plată și fierbinte: o să înlocuiesc linia plată a orizontului marin cu niște culmi de piatră avântate spre cer.

IUHUUUUU! LA MUNTE CU NOI!

Pentru că m-a păcălit Radu, care merge pe munte de când era mic. Mi-a turnat  atâtea povești și mi-a împuiat atâta capul cu frumuseţea înălţimilor, că n-am avut ce să fac: m-am băgat și eu.

Are o grămadă de prieteni interesanţi, pasionaţi de munte ca și el, care au tot felul de îndeletniciri exotice. Mi-a și încins imaginaţia cu descrieri de zbor cu parapanta și senzaţiile extreme de la „bungee jumping”.  Pe ultimul încă nu-l are trecut la palmares, dar e în program de data asta. Alături de parapantă, chiar dacă nu mai e așa noutate pentru el.

Drept urmare eu cu Radu, plus echipamentul de pe locurile din spate și din portbagaj, o ducem pe BuXy să-i arătăm munţii din jurul Brașovului.

Pe DN1, ne  apropiem de munţi. BuXy îi vede pentru prima oară  și parcă o lasă mai moale, să se dumirească. Înainte să intrăm pe serpentine, facem o oprire.

În timpul ăsta buXburuza părcă măsoară giganţii de piatră de sus în jos și de la stânga la dreapta. Pare și mai mică, prin comparaţie.

Dar când mă sui la volan e pregătită să dea piept cu ei.

Vrum! Vruuuum! Vruuuuuum!

Or fi ei mari și tari, dar ea clocotește de voinţă. Intră cu hotărâre în serpentine și le execută fără ezitare, una după alta. Că doar esenţele tari stau în sticluţe mici, da?

O las să răsufle în voie la baza telescaunului din Bunloc. Merită!

Undeva pe culme ne vom întâlni cu prietenii lui Radu, cei care o să ne ia pe sus cu parapantele.

Radu propune să urcăm pe jos și-mi promite că o s-o luăm ușor.

Şi într-adevăr, am luat-o ușor. Pentru el ușor, că eu când  am ajuns pe culme mai aveam un pic și-mi dădeam sufletul, iar Radu-al meu respira doar un pic mai rapid.

Totuși, după câteva minute de zbor cu parapanta, se șterge toată ura acumulată împotriva lui Radu la urcuș. Acolo sus dispar toate grijile, uiţi de toate problemele. Şi nu c-aș fi avut eu multe. Dar e o liniște nepământeană, subliniată din când în când de scârţâitul harnașamentului și de mișcările din corzi pe care le face pilotul.

Acolo sus suntem doar noi și păsările. Bine, și Radu cu pilotul lui, niţel mai încolo. Să vezi ce vede vulturul, fără vreo mașinărie lângă tine care să-ţi zdruncine timpanele și doar cu vântul între tine și lume, e… divin. Parcă sunt un zeu care veghează peste minusculi supuși pământeni, nevăzut, neauzit. Dar atotputernic.

Suntem aproape de locul de aterizare de la baza telescaunului. Văd o strălucire portocalie. E BuXy, care mă așteaptă cuminte acolo unde am lăsat-o. Îi fac cu mâna. Ea îmi face cu ochiul. Hei! Iar m-a trișat lumina???

În drum spre Cheile Râșnoavei, Radu îmi explică ce ne așteaptă. Instalaţia de „bungee jumping” are două platforme: una de patruzeci de metri și cealaltă de o sută patruzeci. El ar fi de părere s-o luăm treptat și să sărim de la aia de patruzeci. Mie-mi vine în cap urcușul pe Bunloc și, cum nu mai sunt sus și detașat de toate cele, trebuie să-l fac să-și merite iertarea. Așa că-l iau la mișto.

-Bă, Radule! Normal că sunt două instalaţii. Una pentru fete și alta pentru băieţi. Da’ ce nu-nţeleg eu: de ce vrei tu să te dai pe aia pentru fete??? Tu care-ai bătut munţii în lung și-n lat, tu care faci baie iarna într-un râu de munte, tu care te baţi și cu ursu’… Hai mă, Radu, ce dracu’! La aia de o sută patruzeci mergem!

Mormăie el ceva în barbă, dar nu mă contrazice deschis. Așa că o sută patruzeci scrie pe noi.

Da’ pentru că eu am venit cu ideea, sar primul. Mare șmecherie! Îi arăt eu ce-nseamnă să fii tare, chiar dacă n-am mers atâta pe munte.

Dar acolo sus, pe platformă, nu mai sunt chiar așa viteaz. Parcă-s pe staţia spaţială. Când privesc în jos mă ia ameţeala și mă trec toate transpiraţiile. Ştiu că jos e o distanţă de câteva zeci de metri între pereţii de stâncă. Dar de aici, de sus nu pare să încapă un deget între ei. Mi-e așa de frică încât aproape tremur. Noroc că Radu e jos și mă vede doar ca o mogâldeaţă. Dau să mă întorc spre omul din spatele meu și să-i zic, cu toată rușinea, că de data asta nu sar. Dar văd departe, jos, o așchie de bucurie portocalie. Căreia nu i-a fost frică să ia munţii în piept și le-a arătat că mărimea nu contează întotdeauna. Şi mie-mi tremură chiloţii de la o sută și ceva de metri amărâţi?

Întind mâinile în lateral și sar.

Frica-mi dispare imediat ce mă desprind de platformă. Adrenalina îmi inundă sângele, pământul ţâșnește spre mine de parcă suntem dușmani de moarte. Eu n-am niciun fel de greutate. Plutesc.

În timp ce cad, așchia de bucurie portocalie crește și se transformă în BuXy. Zâmbesc, îi fac cu mâna. Şi ea îmi face cu ochiul! De data asta sunt sigur: lumina nu-mi joacă nici o festă.

Deja avem un ritual.

*

La final, e musai să spun că BuXy toarce fericită datorită concursului SuperBlog 2014

Eugen

Îmi place fotografia. Şi filmul. Şi grafica digitală. Şi lectura (în mod deosebit SF-ul și fantasy-ul) și, de dată mai recentă și cumva legate între ele, scrisul. >>mai multe

3 thoughts on “Ay, GOnim ca vântul!

  • 16/10/2014 at 09:51
    Permalink

    “ar degenera in munca” :). Imi place “Dacă ar fi să aibă buline, ar fi triunghiulare.” – nu m-as fi gandit niciodata la asta. Ochiul fotografic, frumos spus – “Soarele așterne peste tot un galben fierbinte.”. Asta e misto “Noaptea trebuie să zâmbim tot timpul, ca să nu ne lovim unii de alţii.” si “bucurie portocalie.”

    Reply
  • Pingback:SuperBlog | Proba 2. Toyota Aygo. Go Fun Yourself

Leave a Reply to Irina Dragos Cancel reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

* GDPR (obligatoriu)

*

Sunt de acord

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

%d bloggers like this: