Locuri şi emoţii

S-a întamplat de curând să plec cu treburi prin ţări străine. Cu maşina, precizare necesară pentru că e importantă.

După o Românică mai mult sau mai puţin cunoscută, a fost un pic de Bulgaria, urmată de Serbia, unde am petrecut o rămăşiţă de zi, plus o noapte întreagă. Prima parte a zilei de după noapte (curioasă această ciclicitate, n-am reuşit să mi-o explic niciodată…) a fost tot în Serbia, pe drumul care ne purta către ţara vecină şi prietenă, Muntenegru.

Sârbii folosesc alfabetul chirilic dar e bine că nu cred cu tărie ca e alfabetul suprem: indicatoarele au şi inscripţii cu caractere latine. Atunci când există, desigur.

Destul de frecvent (sau e mai corect “în majoritatea covârşitoare a cazurilor”? – încă mai deliberez…) indicatoarele erau nişte miraje vizuale: ni se părea că le zărim. Drumul de multe ori ne insinua printre nişte case care, puţintel mai încolo, era foarte clar că formau o comunitatate, cel puţin sătească. Se pare că lucrurile sunt atât de evidente şi bine definite în Serbia încât toată  lumea ştie în orice moment unde se află. Mai puţin străinii, chiar dacă au impresia că ştiu să citească. De nenumarate ori am văzut semnul de ieşire din localitatea în care habar n-aveam că intrasem, ca să nu mai zic că era o lipsă completă de indicii privitoare la denumirea aşezării respective.

Şi aşa, viaţa devine palpitantă în momentul în care ai două GPS-uri în maşină, dintre care unul nu prinde sateliţii şi celălalt nu are hărţi externe…Prin urmare, doar situarea pe harta clasică, de hârtie, devine o aventură extremă iar conversaţiile cu localnicii, de altfel foarte prietenoşi şi îndatoritori, un izvor de maximă veselie şi epuizare… La propriu. Erau delicioase momentele în care opream lângă vreo maşină (de destule ori Yugo – marca naţională a fostei Yugoslavii) sau lângă vreun preacinstit cetăţean sârb şi începea şoferul nostru să ceară indicaţii in română, să primească informaţiile în sârbă şi să le confirme cu ample şi pline de efuziune mişcări ale membrelor superioare şi ale girofarului. Pardon, ale capului. Asemanările izbitoare au creat confuzia, că girofar n-aveau decât maşinile de “policija” şi de salvare. Şi alea de pompieri, bineînţeles.

Toată lumea din maşina asculta cu maximă ciuleală de ureche şi cu orice factor perturbator de atenţie (gen radio, comentariu enervant, rânjet cretin etc) sugrumat încă din faşă. După care, mai că ne luam la bătaie care, cine, ce-a înţeles. Noroc că maşina are un singur volan!

În Serbia, peisajul seamană izbitor de tare cu ce avem noi între Piteşti şi Rm. Vâlcea, iar pe alocuri aduce niţel cu Valea Oltului. Dealurile împădurite erau uşor pistruiate de toamnă dar verdele era încă atotputernic.

Pe masură ce ne apropiam de Muntenegru, înălţimile de deasupra drumului începeau să-şi umfle tot mai tare pieptul iar adâncimile de sub drum îşi modificau râpozitatea ca să nu fie mai prejos. Legea compensaţiei, observată la lucru, în natură.

La un moment dat, văd cum cele câteva maşini rătăcite din faţa noastră încetinesc destul de abrupt şi nu pot decât să mă gândesc că am dat peste vreun filtru de circulaţie. Nimic neaşteptat într-o ţară în care de la hotel primeşti o hârtie care confirmă faptul că ai fost cazat la ei, în cazul în care vreun poliţist rezonabil de zelos s-ar putea întreba care-i treaba cu feţele boţite din maşină.

Apar pe dreapta şi nişte limitatoare de viteză: 60, 40, 20. În faţă, nişte caşcarabete pe centrul drumului, ca locuinţele provizorii pentru muncitorii în construcţii, dar cumva mai mici şi cu un aer mai neglijent. În pasul melcului grăbit, trecem pe lângă un indicator care anunţă, nu chiar aşa de mare: “Duane”. Adică “vamă”. Abia reuşesc să-mi prind plombele de curând “instalate”…N-am văzut până la acel moment vreo vamă care să arate atât de …special. Şi chiar am călătorit ceva la viaţa mea. Ştiam că Muntenegru e o ţară mică, dar nu mă gândeam că e chiar aşa de săracă…În sfârşit, dăm paşapoartele omului responsabil şi şoferul întreabă dacă e nevoie de vignetă în Muntenegru. Aşa aflăm că, de fapt, suntem încă în Serbia…

Vama Muntenegrului, situată câţiva kilometri mai încolo, arăta conform legii compensaţiei, evidentă niţel mai devreme în geografia zonei. Când am văzut-o, din vreo două guri din maşina s-a auzit, aproape sincronizat: “Star Trek”. Şi pe lângă faptul că friza sf-ul arhitectural, era exact atât de mare pe cât de mică şi insignifiantă era vama sârbilor. Cumva, o bătaie cu pumnul în piept: ” Suntem mici, dar avem cu ce! “.

După vamă, de fapt chiar cu ceva timp înainte de ea, spectaculozitatea zonei a luat-o către cer. La propriu!

Drumul a devenit o scrijelitură pe lateralele munţilor, o jena minoră pe care n-au avut cum s-o evite. Dar timpul nu e pierdut pentru o rectificare. Destul de mică, de altfel…

Furnicuţele de pe el au, surprinzător, o percepţie cumva diferită: în stânga, Maiestăţile lor… în dreapta, Semeţiile lor… în faţă, Preaînălţimile lor… şi uşor în jos…uuuu, Preaadâncimile lor…

Mai bine privesc direct în faţa, căci, cu toate că în mod normal n-am nici un fel de problemă, viteza, ploaia, curbele şi mişcarea constantă a pereţilor de stancă au un efect cam…prea interesant. Aici ponderile s-au modificat: mai multă stâncă golaşă şi mai puţin verde.

Şoseaua se agaţă cu disperare de versanţi şi câteodată poate fi urmarită pe o lungime mai mare de câţiva zeci de metri. Asta nu înseamnă, totuşi, că privirea are loc să-şi ia avânt: când eşti pe punctul de a te obişnui cu rostogolitul ochilor peste meandrele drumului, îţi iese în cale o gură de zmeu, neagră şi fioroasă, care înghite cu poftă panglica firavă a asfaltului.

Tunelurile din munţii aceştia sălbatici şi neîmblanziţi îşi văd anatomia doar în lumina sporadică a farurilor de maşini, pentru că lumină electrică n-au. Banii i-au folosit, probabil, pe toţi la construcţia vămii şi n-au mai rămas pentru altceva. Nici măcar pentru indicatoare rutiere. Şi abia acum îmi dau sema ce lux reprezintă bornele kilometrice din România!

În Muntenegru, ca şi în Serbia de altfel, nu afli prea des ce distanţa mai ai până în următoarea localitate, ca să nu zic ceva despre destinaţia spre care aspiri. Bine măcar ca au “ochi de pisică”… pe alocuri.

Cum se întâmplă de cele mai multe ori la drumurile lungi, perioadele de tăceri regeneratoare (sau nu) alternează cu momente intense de impărtăşit idei, impresii, păreri şi experienţe personale.

În Muntenegru, de la primul dintre acele tuneluri, cineva dintre noi se întreba: “Oare aici a fost?”.

Nu era nevoie de alte precizări, căci toată lumea ştia mai multe sau mai puţine amănunte despre recentul accident întamplat autocarului cu români pe drumurile din Muntenegru.

Numai că Toma Necredinciosul este un sfânt binecunoscut şi are o influenţă puternică. Chiar dacă n-a iniţiat vreun cult religios oficial, are mulţi urmaşi spirituali şi unii dintre ei călatoreau cu mine, în maşină. Nici nu se punea problema, totuşi, că n-ar fi crezut ce s-a întamplat în Muntenegru, mai ales după intensa mediatizare a evenimentului. Dar parcă una e să poţi să pui degetul în rana din coasta Mântuitorului şi altceva e să fii servit cu informaţii la ochiul “al doilea”, văzute şi interpretate mai întâi de alţii.

De fiecare dată cănd aparea combinaţia tunel cu pod, ochii parcă ne erau cuprinşi de streche, cercetând toate direcţiile în acelaşi timp. O dată, de cinci ori, de zece ori. La zece, douăzeci, cincizeci, şaptezeci de kilometri de graniţă.  De fiecare dată, fără nici un rezultat.

Aşa că până la urmă, stimulul menţionat nu mai are nici un fel de efect.

“Suntem cam prea departe de graniţă…”, “Probabil că n-au luat-o pe drumul ăsta…”, “E posibil ca în zonă să nu mai fie nici un semn…” toate sunt presupuneri care trădează dezamăgirea.

Şerpuitor, ne apropiem totuşi de destinaţia noastră, Podgorica.

Orele trec, kilometrii se împuţinează. Spectaculozitatea munţilor devine oarecum repetitivă şi monotonă. Cine zicea că, pâna la urmă, te obişnuieşti cu orice?

Afară plouă mocăneşte de ceva vreme, cerul e gri şi am o senzaţie puternică de seară, deşi e abia trecut de prânz. Cel puţin dacă bag în seamă ceasul.

Aveam câteva ore de drum în spatele nostru şi se cam cere o pauză de dezmorţeală, pentru că deja semănam periculos de tare cu scaunele din maşină. Deschid gura să-mi exprim părerea…

“Aici e!!!” se aude brusc de la cineva din faţă.

Frână, avarii, tras pe dreapta.

Pe partea cealaltă a drumului, la începutul podului, se poate vedea un parapet deformabil nou-nouţ.

În spatele lui, culori vii captivează privirea: un steag mare al  României, flori proaspete(!) divers nuanţate, icoane care îşi pleacă privirile triste peste candele şi lumânări înghesuite una-ntr-alta. Parcă le-ar fi frică să suporte altfel decât împreună povara clipelor de după accident. Lumânările nu sunt consumate complet: mai au şi ceară, mai au şi fitil. Numai flacăra le lipseşte, stinsă de vânturi potrivnice. La fel cum s-a întâmplat şi cu unii dintre pasagerii autocarului…

 

Toate acestea se află pe un postament de beton acoperit pe partea dinspre şosea de un banner pe fundal de  doliu, cu steagurile Muntenegrului şi României, pe care scrie: „Mulţmim, Muntenegru, pentru solidaritate!” atât în româneşte cât şi cu litere chirilice.

Imediat în spatele postamentului de beton e un indicator, în sârbă, către o mănăstire (bănuiesc, datorită crucii de pe el) pe care se poate citi: „D-zeu să-i ierte!!!”; „Respect Crna Gora!” (Crna Gora =Muntenegru în limba sârbă).

E incredibil cum un loc atât de mic, cum e acest postament de beton, poate fi atât de puternic încărcat cu emoţia celor care au fost pe acolo. Aproape ca un ţipăt în liniştea munţilor nepăsători care ne înconjoară…

Mi se face pielea ca de găină!

Mişcător cum, la aproape trei luni de la accident, lumea care trece pe lângă acest loc se opreşte să spună o rugăciune, să aprindă o lumânare, să pună o floare…

Cum marchează un eveniment atât de tragic memoria colectivă…

Eu sunt convins că pe lângă românii care cu siguranţă au oprit şi vor opri, au fost şi vor mai fi şi mulţi muntengreni. E suficient să-mi aduc aminte de cozile făcute de localnici pentru a dona sângele necesar celor care mai puteau fi salvaţi ca să ştiu că am dreptate. Ţară cu suflet mare!

Mă desprind cu greutate din gândurile care m-au năpădit. Fac câţiva paşi peste pod. În stânga, o bună bucată din balustrada podului e proaspăt vopsită cu albastru, spre deosebire de cea veche care are culoarea mai ştearsă şi pete de rugină. După balustradă e o pantă abruptă, acoperită cu arbuşti. În câteva locuri, bucăţi mari din acest lăstăriş sunt culcate la pământ, parcă de o mână de uriaş. Sau de un autocar care se rostogoleşte.

Printre tulpinile arbuştilor, se văd pe pământ şi pe stânci tot felul de resturi: hârtii, bucăţi neidentificabile de diverse plastice, pachete goale de ţigări, sticle de plastic, diverse bucăţi de materiale textile, chiar şi perne întregi. Resturile mari au fost adunate, cele mici au rămas, martori tăcuţi, bucăţele din puzzle-ul poveştii tragice.

Chiar dacă poartă semnele trecerii timpului, balustrada se arată  solidă şi nici parapetul nu pare fragil. Asta mă face să mă gândesc la forţele necesare pentru spulberarea acestor elemente de protecţie… Care să fi fost combinaţia fatală dintre tonele maşinii, viteza lor de deplasare şi manevrele şoferului în acel anume viraj ?

Câţiva paşi mai încolo pe pod mă ia ameţeala: panta abruptă pe care s-a rostogolit autocarul se termină brusc, în buza unei stânci care coboară perpendicular zece-cincisprezece metri până la râul care curge imperturbabil pe fundul râpei. Apa este puţin adâncă, ca la toate râurile de munte, încurcată de diverse bucăţi de stâncă, mai mari şi mai mici. Limpede şi cristalină, pare să nu aibă altă grijă în afara celei de a curge cu consum minim de energie.

Nu e nevoie de cine ştie ce efort de imaginaţie să-mi închipui ce s-ar fi întâmplat dacă autocarul nu s-ar fi oprit în lăstăriş…

O iau un pic şi pe drumul lateral care duce către mănăstire.

De pe el pot să apreciez cumva mai obiectiv, fără senzaţia de gol în stomac, hăul de sub podul rutier.

Ochiul urmăreşte curbele organice ale vegetaţiei care îmblânzesc zimţii dezgoliţi ai stâncilor. Parcă ar încerca să camufleze cu catifea verde lama fierăstrăului stâncos dar nu reuşesc în întregime: colţii hâzi rânjesc în destule locuri. E un amestec care sfidează primele încercări ale minţii de a le găsi o logică. Liniile drepte şi fragile ale podului sunt nişte venetice în acestă sălbăticie, asediate din toate părţile de verdele perseverent al arbuştilor şi de griul dur al pereţilor de stâncă. Dar, pentru moment, rezistă…

Ceaţa încearcă să îmbrăţişeze culmile impasibile, copacii sunt imobili, stâncile rânjesc încremenit.

Doar cerului pare să-i pese: începe să plângă cu lacrimi mărunte şi dese…