Provocare la Vidraru
Cred că la mine la serviciu s-a dus vestea că-mi place să mă dau cu bicla, că un coleg mi-a făcut la un moment dat o propunere de-a dreptul indecentă: vrei să vii să faci fotografii la “Vidraru MTB Challange”?
Pentru că mi-e simpatic colegul care mi-a facut propunerea, pentru că-mi place fotografia și pentru că într-adevăr îmi place să mă dau cu bicla, răspunsul meu a fost afirmativ. Bineînțeles, după ce-am verificat să văd dacă n-am altceva deja programat în perioada concursului, pe 23 și 24 iunie. Şi… n-aveam!
Dar nunta la care trebuia să merg pe 23 iunie se ținea în continuare, chiar dacă eu uitasem s-o trec în calendar.
Așa a început bâlciul, când mi-am dat seama că datele celor două evenimente la care am răspuns afirmativ se cam băteau cap în cap.
Noroc că am lângă mine o persoană minunată care, după ce m-a văzut sucindu-mă pe toate părțile să găsesc o rezolvare mulțumitoare, mi-a oferit soluția perfectă: du-te tu la Vidraru în funcție de cum ai mașină, că te voi reprezenta eu la nuntă cum trebuie!
Doar așa a fost posibil ca sâmbătă dimineața să-mi pot instala bicla în suportul de pe mașina lui Tibi, care mă trăsese la sorți pentru transport. Că doar nu puteam să ajung la Vidraru fără să fac și eu o tură, cât de mică, cu MTB-ul meu, nu-i așa?!
După ce i-am recuperat pe Andi (și el cu biclă) și pe Costin, responsabili și ei cu părți organizatorice, am purces cu voioșie la drum. Și aventura noastră a început mult mai devreme decât a celorlalți, atunci când pe autostrada spre Pitești am auzit un “fâssss”.
-Ia să vedem, cui i s-a spart roata la biclă? a întrebat Tibi
Numai că toate cauciucurile biclelor erau în perfectă stare. Și la fel erau și cauciucurile mașinii.
Dar după ce-am luat-o din loc, am văzut că motorul nu mai avea putere. N-a trecut mult și a început să ne zdruncine iar luminițele din bord au crezut c-a venit Craciunul și că ele sunt parte dintr-o instalație de brad, la cum au început să lumineze.
Hai să vedem ce s-a întâmplat!
Ei bine, nu ne-am dat seama!
Am fi putut să disperăm și să ne frustrăm. Noroc că nu era în firea niciunuia dintre noi și, în afară de asta, nici numărul mașinii nu ne dădea voie! 😀
Până la urmă, cu chiu, cu vai, ne-am târât la turație de (aproape) ralanti până după podul de la Topoloveni unde ne-am pus pe așteptat platforma.
Între timp, Tibi și Costin au rezolvat din telefoane cum să ajungem la destinația noastră.
Eu am fost preluat de Corina și Rudi (mulțumesc mult!) și-am încăput cu tot cu biclă în spatele mașinii. Bicicleta demontată, desigur, și pusă peste bancheta pliată, că ei n-aveau suporți exteriori.
Am ajuns fără alte incidente la Căpățâneni, baza operațiunilor organizatorice, unde înscrierile erau în toi și concurenții se perindau în flux continuu.
După ce m-am lămurit unde aveam cazarea, m-a apucat dorul de ducă și-am încălecat pe bidiviul meu MTB, cu direcția…
Spre barajul Vidraru
S-a dovedit a fi cea mai bună alegere, pentru că peisajul e de-a dreptul spectaculos, cu de toate pe drum: apă, serpentine, viaducte, tuneluri.
Cam frumușel drumul ăla de jos, așa-i?
Seara deja începea să-și accelereze prezența dar tot am mai prins un loc cu nițel soare, numai bun pentru o ședință foto cu arome ușor abstracte.
După şedinţa foto am văzut că nu sunt singurul cu gânduri de bicicleală pe traseu:
A fost foarte bine c-am tot găsit prilejuri de opriri fotografice pe drum căci, spre deosebire de anii trecuți, anul asta nu am făcut mulți kilometri pe biclă. I-am dat pe cei făcuți cu caiacul, ceea ce a însemnat niște picioare nu foarte antrenate. Iar urcarea la Vidraru… chiar are ceva înclinație, și a scos ceva transpirație din mine. Și gâfâială, desigur!
Iar acolo sus, barajul mi s-a înfățişat în toată splendoarea, sub un cer pictat de culorile apusului:
N-am rămas foarte mult, căci noaptea deja fugărea seara.
Totuşi, odată ajuns jos, n-am rezistat chemării drumului de pietriș… și iar s-a lăsat c-o ședință foto:
Și s-a lăsat și cu o băiță la picioare când am luat-o peste pietre înapoi pe mal, dar n-am avut ce să fac și-am trecut peste.
Dar n-am trecut peste somn, de care aveam nevoie ca de aer, ca să nu-mi tremure mâna la fotografiatul concurenților în…
Ziua de concurs
De cu seară vorbisem cu Florin, organizatorul cursei, să mă lipească de o mașină care ajungea în vârful traseului, la golul alpin, unde înțelesesem eu că era rost de fotografii spectaculoase.
Dimineața, când l-am sunat pe omul cu care trebuia să merg, s-au răsturnat socotelile și până la urmă m-a dus chiar Florin într-un alt loc, undeva mai spre finalul cursei.
De acolo am început să bântui în sus pe traseu, ca să găsesc cele mai talentate locuri pentru fotografii.
M-am oprit la un moment dat după ceva kilometri, când transpirația-mi curgea şiroaie și-am crezut eu c-am adăugat suficient la febra musculară de la urcarea din ziua anterioară.
Și pentru că nu se vedea și nici nu se auzea vreun concurent, mi-am zis că-i bine să fructific așteptarea:
După vreo oră de lectură au început să apară vijelios și concurenții:
Primii au venit destul de tare, așa că nu știu dacă-au văzut și altceva pe lângă drum. Dar pentru asta eram eu acolo, pe traseu, nu-i așa?
Băieți și fete, așa arată locurile prin care ați trecut în vâjul coborârilor:
Și chiar dacă a fost concurs, concurenții MTB-işti n-au avut exclusivitate pe traseu:
Unde?!?
Dar nu toată lumea mânca coborârile pe munte dimineața, la prânz și seara. Erau și concurenți care-au luat-o cătinel, de relaxare, cu tura de 30 de kilometri.
În afară de asta, a mai fost una medie, de 55 și alta lungă, de 90 de kilometri. La un moment dat, concurenții de la tura medie au început să-i ajungă pe cei de la tura scurtă, iar cei de la tura lungă pe toți cei dinainte.
Cine care venea tare din urmă, venea mâncând pământul:
Mulți dintre ei țipau de departe la cei mai lenți, din față:
-Dreapta, vin pe dreapta!
La o faza d-asta, un concurent care mergea drept până atunci, a început să meargă ca pişatul boului, strigând și el disperat:
-Pe unde?!? Pe unde?!?
-Dreaptaaaaa, vin pe dreaptaaa! Dă-te-n stânga! Noooo! Cealaltă stângă! Stai acolooo!!!
Și-a reușit să treacă vijelios cel din spate, dar la mustață, băgând toată spaima în săracul concurent cu intenții de relaxare.
Probleme în paradis
Multora le auzeam de departe roțile care înfulecau hulpav pământul și pietrişul, înainte să-i văd. Dar au fost și excepții.
La un moment dat am auzit doar niște voci, una de femeie, cealaltă de bărbat.
-Da’ du-te dragă!
-Uită-te la ea! Se dă jos de pe bicicletă la o coborâre ușoară…
Și au apărut de după curbă ei doi, superechipați dar mergând agale pe lângă biciclete: un bărbat masiv, cu ceva volume și o femeie mărunțică, dar foarte ofticată.
– Tu-nțelegi că nu mă mai urc pe bicicletă?!?
-Dacă nu stăteam după tine, acuma’ eram la finish…
-Bă, tu ești turc, sau te faci?!? Du-te și lasă-mă dracu’n pace că pot să ajung și singură. Nu-mi rup eu gâtu’ pentru prostiile tale…
Și duși au fost, tot pe lângă biciclete! 😀
Cu stângu’n dreptu’. Sau invers!
Multora le-a mers ca pe roate. Dar nu tuturor.
Unii s-au împiedicat de probleme tehnice:
Dar ajutorul nu s-a lăsat prea mult aşteptat:
De ce s-a-ntâmplat aşa? Pentru că e o comunitate mişto de la care primeşti ajutor de la ceilalţi participanţi, chiar şi-n condiţii de concurs!
La alţii, roțile s-au încurcat doar puțin:
Alteori puțin… mai mult.
La el a fost foarte interesant că m-a văzut și-a scos limba (nu știu dacă la mine sau la aparat) iar eu am fost așa surprins că n-am reușit să imortalizez momentul. Și n-am reușit să surprind nici secunda doi, când s-a-ntâmplat prin aer.
Dar mi-am revenit în timp util ca să-l surprind aşa:
Și nu, n-a pățit nimic:
Nu-mi dau seama nici acum dacă a pățit-o din cauză c-a scos limba sau mai degrabă pentru că că porțiunea era abruptă, cu şleauri, cu pietricele rostogolitoare pe ea și nu trebuia prea mult ca să pierzi aderența. Având în vedere că era spre finalul traseului, probabil şi oboseala (chiar epuizarea pentru unii) acumulată la toate urcările şi coborârile de până acolo a avut un rol important.
Oricum, unii concurenți și-au dat seama că e ceva dubios p-acolo și-au ales varianta sigură:
Până la urmă, important e să termini cursa şi să ajungi la “sosire”, corect?
După ce-au terminat ei, am terminat şi eu cu fotografiile, c-o foame de lup.
Florin a venit să mă recupereze, şi-n maşină, în drum spre tocăniţa din care speram să mai fi rămas ceva, mi-am dat seama ce înseamnă să fii organizator la un asemenea eveniment. În cele 15 minute cât ne-a luat să ajungem la “sosire”, cred c-am reuşit să ne conversăm vreun minut. În rest, i-a sunat telefonul ca la balamuc.
Mai încolo niţel, într-o incredibilă fereastră de linişte, mi-a spus că aşa o ţine de cel puţin o săptămână, cu o listă nesfârşită de probleme legate de: sponsori, voluntari, concurenţi, salvamont, jandarmerie, asistenţă tehnică, trasee, punctele de hidratare, maşini, pachetele pentru concurs, cazari, mâncare, instalaţe de sunet, corturi ş.a.m.d
Da, nu e puţin lucru să organizezi o cursă MTB cu peste 500 de ciclişti, cu puncte care contează atât în campionatul intern cât şi în cele internaţionale.
Acum cred că s-a liniştit. Sper, pentru binele lui! 🙂
Concluzie
Cu siguranţă astrele au conspirat ca eu să ajung la Vidraru MTB Challange.
Mi-a placut tare să mă dau p-acolo cu bicla, mi-a plăcut şi zona pe care-am bătut-o la picior cu aparatura foto în cârcă.
N-am fost singurul şi mai jos am dovada incontestabilă:
Ce crezi, i-a plăcut? 😀
Eu am de gând să ajung la un moment dat p-acolo şi iau la explorat traseele fără presiunea vreunui concurs în spate.
La fel poţi să faci şi tu şi, dacă te atrage ideea de concurs, pregăteşte-te pentru la anul, că trasee sunt pentru puterile fiecăruia.
Dacă tot am pomenit mai sus de stresul în care a trăit Florin, capul organizatorilor, mai trebuie să-ţi spun c-a şi meritat. Din mai multe guri am auzit c-a fost cea mai bine organizată ediţie a competiţiei!
Şi la anu’ o să fie cu siguranţă cel puţin la fel!
