Aventuri la înălțime

Cred că pandemia de COVID a fost o grea încercare pentru toți cei cu suflete călătoare și mâncărimi în tălpi.
Și cum să nu fie când o lume întreagă de bătut și străbătut a fost redusă la cele câteva uși din casă?!
Totuși chemarea depărtărilor e prea puternică în mine ca să mă uit doar la pereții din propria-mi locuință, așa că tot am plecat:

.

.

E adevărat că am ajuns în locurile de mai sus fără să mă mișc din scaunul de la birou, însoțit de Blender, un program de grafică 3D. Nu chiar situația ideală dar e mai bine decât deloc, așa-i? 🙂
Cum e bine să ai o viață echilibrată și să-ți pui la treabă și corpul, nu doar mintea, la un moment dat a fost musai să dau cu tifla COVID-ului și să schimb scaunul de birou cu roțile mașinii și bocancii de munte. Am făcut asta chiar de curând, mai ales că aveam un teanc de tichete de vacanță care plângeau să fie folosite.
Ca să n-amețim dintr-o dată după atâta stat, împreună cu Elena ne-am propus să plecăm mai pe lângă casă. Așa am luat-o către Sinaia, spre…

Cota 1400

Când am pus pe GPS destinația de mai sus, n-aveam idee ce ne așteaptă și-am făcut ochii cât cepele când am dat cu ochii de drumul care urca într-acolo:

De poveste, adevărat?
Și tot de poveste a fost și coada de mașini nemișcate în care ne-am înfipt la vreo doi kilometri distanță de destinația noastră. Până să caut vreo explicație pentru nemișcare, am profitat de prilej să imortalizez viteaza noastră mașinuță:

Elefanțica pe numele ei, era superîncântată de schimbarea peisajului dar nu prea se dădea în vânt după statul pe loc. Așa că m-am dus să aflu ce se-ntâmplă.
Explicația era simpla și deloc surprinzătoare: la o curbă mai nărăvașă, zăpada înghețată de pe jos nu voia neam să se împrietenească cu cauciucurile unei Skode! Oricât a încercat șoferul, chiar și împins de mâinile nerăbdătoare ale celor din spate, n-a reușit să treacă de curba buclucașă. N-a avut ce face și-a întors până la urmă, cu coada-ntre picioare. Cu el s-au cam stins și speranțele noastre de a urca cu mașina până la Cotă și ne-am resemnat cu gândul întoarcerii. Ca să executăm această operațiune, tot trebuia să ajungem la curbă . Zis și făcut!
Și acolo am văzut cu surprindere că Elefanțica nu se lasă intimidată de nimeni, oricât de mare și puternic s-ar da. Cu un pic ajutor la împins a reușit să-i râdă-n nas acelei curbe obrăznicite!

Na, încă un exemplu ca esențele tari stau în sticluțe mici! 😉
După ce-am găsit un locșor unde s-o lăsăm, n-am scăpat de gura aparatelor foto cărate după mine până nu le-am pus față în față cu superbul peisaj:

.

.

Cum dorința de explorare era mare, n-am stat mai mult decât era nevoie la miniședința foto cu brazii înzăpeziți, căci cota 2000 ne aștepta nerăbdătoare!
Pentru că la telegondolă coada schiorilor era lungă cât o zi de post, ne-am orientat către telecabină. Cu 25 de lei ne-am luat câte un bilet dus-întors și…

… duși am fost!

Cota 2000

Recunosc, sunt un mare fan a orice mă duce pe cele mai înalte culmi, mai ales atunci când pot să mai “fur” câte o fotografie în timpul urcării. Desigur că telecabina nu m-a dezamăgit și-am privit cu fascinație defilarea pe deasupra brazilor, a zăpezii, și a pantelor amețitoare cucerite de schiori:

Nici nu m-am obișnuit bine cu gândul că mă dau cu telecabina, c-am și ajuns la Cota 2000 unde am fost întâmpinați cu aplomb de zăpada cu valențe sculpturale:

 

Dar sculpturile nu erau toate complet abstracte:

.

După ceva timp dedicat admirației operelor din zăpadă înghețată, ne-am aruncat ochii și primprejur. Și iar am dat-o-n admirație în fața spectacolului care ni se înfățișa:

.

.

Am avut o senzație specială de împlinire acolo, pe acoperișul lumii, lăsându-mi privirea să rătăcească printre albastrul adânc al cerului, moliciunea norilor, înălțimile amețitoare și strălucirea prețioasă a zăpezii…
Bineînțeles că nu eram singurul cu asemenea înclinații contemplative:

.

 

Iar noi, profesioniștii sau amatorii într-ale exercițiilor de admirație, eram absolut copleșiți de profesioniștii sau amatorii sporturilor de iarnă:

 

Daaa, se afișa lumea pe schiuri, plăci de snowboard și sănii într-o veselie p-acolo.

.

Cei mai mulți se lăsau purtați de zăpada amenajată a pistelor.

.

Câțiva căutau zăpada neumblată, dornici de senzații mai intense:

Schiorul de mai sus a plecat chiar de lângă mine. Până să pornească eram convins că doar admiră și el peisajul, că în realitate panta de aici e mai abruptă decât apare în imagine. Se vede că nu mă dau cu schiurile și nici nu-i cunosc așa de bine pe schiori, așa-i? 😀
După ce-am terminat de umplut sufletele cu măreția munților, strălucirea zăpezii și alunecările grațioase ale schiorilor, am folosit și partea de “întors” de pe biletul telecabinei.
Dar după atâta stat prin casă și pe lângă ea, desigur că n-aveam cum să ne mulțumim doar cu cotele. A doua zi am luat-o plin de nerăbdarea descoperirilor către un alt loc foarte lăudat:

Măgura – Brașov

Chiar dacă ziua nu mai era la fel de strălucitoare ca cea dinainte, tot am avut parte de spectacol, din partea norilor și a ceții de această dată:

 

Eu sunt întotdeauna fascinat de aceste peisaje care lasă văile să se transforme în dealuri care apoi cresc în munți semeți. Plăcerea privitului este amplificată când relieful ce curge fluid dintr-o formă în alta este îmbrățișat de moliciunea manifestărilor atmosferice pomenite mai sus.
Iar dacă la Cote era furnicar de practicanți ai sporturilor de iarnă, la Măgura majoritatea celor de pe afară făceau parte din categoria contemplativă… și nu erau întotdeauna dintre cei cu două picioare:

.

Am ajuns de două ori pe drumurile care urcă și coboară de la Măgura: o dată străbătându-le cătinel și admirativ cu Elefanțica iar a doua oară, mai adrenalitic și mai zgomotos, cu ATV-ul:

Și-am văzut destule case care furau privirile, iar dintre ele una s-a detașat cu ușurință:

Da, mi-ar plăcea și mie un asemenea locșor, perfect pentru practica exercițiilor de admirație! 😀
Desigur că n-am plecat de acolo fără să ne hotărâm să revenim mai spre toamnă ca să ne delectăm cu spectacolul de culori specific anotimpului.

În drumul spre Moieciul de Sus, de unde am închiriat ATV-ul, am dat ochii cu o altă sculptură înghețată: cascada Chișătoarea!

.

Înainte să o luăm spre casă am condus-o pe Elefanțica spre un alt loc foarte lăudat:

Plaiul Foii

Munții Piatra Craiului sunt cei care domnesc cu înțelepciune peste niște locuri de poveste.

Dacă ți se pare că vezi în imagine niște construcții neobișnuite… ei bine, nu ți se pare! La poalele Craiului sunt două case construite în formă de dom geodezic:

 

Cam tare, nu-i așa? 🙂
Pentru că era ziua de întors către casă, n-am stat prea mult pe acolo ca să nu ne prindă încântătoarea coadă de mașini care umple Valea Prahovei.
Dar tot n-am plecat fără să mai fac câteva fotografii:

.

Tot cu gândul la epica coada auto și ca să mai schimbăm peisajul, am pus în practică recomandarea GPS-ului și ne-am întors pe drumul Cheia-Văleni. Bine am făcut, căci am avut ce vedea:

La final

Recunosc că mi-a prins tare bine ieșirea asta căci mi-a încărcat bateriile cum nu se poate mai bine.
Când vine vorba despre activități, eu m-am mulțumit doar cu aruncatul cu privirea și datul cu ATV-ul, dar de-ți plac sporturile de iarnă, Cotele de la Sinaia îți oferă tot ce ai nevoie pentru bucurii de sezon.

*

De ți-a plăcut sau te-a inspirat articolul, un like la pagina de Facebook a blogului e foarte binevenit și te va ține la curent cu următoarele articole.