Caminito del Rey: spectacol cu adrenalină sigură

Prima oară când am auzit despre Caminito del Rey, contextul era foarte dramatic, cu câteva morți care și-au adus contribuția la denumirea de “Cel mai periculos drum din lume”.

Acest prim contact a fost undeva în 2014, când prietenul Andrei, mare pasionat de munți și de cărări înguste, m-a pus în fața unui video filmat de un dependent de adrenalină care-și risca viața cu fiecare pas pe care-l făcea pe un drum de beton de câțiva zeci de centimetri lățime, cu multe găuri și porțiuni lipsă, agățat la sute de metri înălțime pe niște pereți verticali de stâncă.

Pe canapea fiind, imaginile mi-au băgat un gol în stomac, mi-au albit încheieturile degetelor strânse în pumn și mi-au declanșat o transpirație rece pe șira spinării. Îmi place adrenalina dar există totuși o limită peste care nu trec și nici chiar frumusețea sălbatică a locurilor mustind de potențial foto nu m-a făcut dornic să încerc pe pielea mea o asemenea experiență.

Hotărârea m-a ținut până am aflat că niște milioane de euro au făcut lumină peste  celebritatea întunecată a canionului.

Cum?

Uite așa:

Da, drumul nou agățat de verticalele stâncilor reduce emoțiile legate de siguranță dar… nu și pe cele legate de înălțime!

Dacă știi că te trec fiori reci, închizi ochii, te rogi lui Dumnezeu și tuturor sfinților să te scape cu viață când ești nevoit să privești în ochi zeci și sute de metri de hău, atunci… n-ai ce căuta acolo! 🙂

Dar mai exact, ce înseamnă “acolo” și…

Ce e acest “Caminito”?

“El Caminito del Rey” (Drumeagul regelui) este o pasarelă agățată de verticalele amețitoare ale defileului din El Chorro de lângă orașul Ardales din provincia spaniolă Malaga.

Și poate te întrebi: de ce-i spune “El Caminito del Rey”?

Pentru că în 1920 regele Alfonso al VIII-lea l-a străbătut de la un cap la altul minunându-se de priveliştile spectaculoase și atunci și-a căpătat numele sub care ni se prezintă astăzi.

Chiar dacă în zilele noastre e una dintre cele mai căutate atracții turistice din Spania, originile drumului sunt utilitare. A fost construit între 1901 și 1905 pentru transportul materialelor și al oamenilor între cele două baraje ridicate la capetele defileului, Chorro şi Gaitanejo.

În 2000 a fost închis din cauza gradului avansat de degradare care a provocat câteva morți dar asta n-a făcut decât să-i sporească faima printre amatorii de senzații tari.

Din fericire pentru noi restul, cei pasionaţi de privelişti spectaculoase, din 2015 putem să ne preumblăm în deplină siguranţă pe noul drum necălcat de regele Alfonso, care a primit, printre multe altele, premiul “Europa Nostra” pentru conservarea patrimoniului.

Şi gata cu istoria!

Acum hai să vezi cum e…

 

Pe drumul regelui

Ca să poţi călca pe el, trebuie să te naşti a doua oară, zămislit de stâncile muntelui:

Dacă nu-ţi place întunericul, nicio problemă: există şi un drum pe deasupra muntelui, niţel mai lung.

Noi am luat-o prin tunel şi, după ce-am ieşit din măruntaiele stâncoase, spre surpriza mea… n-am ajuns la intrarea în Caminito. Am mai mers vreun kilometru jumate până la zona de control, dar a fost o plimbare frumoasă în care apele râului Guadalhorce ne-au încântat privirile:

Zona de control e aproape de intrarea în canion şi, după verificarea biletului, primeşti o cască pe care n-ai voie s-o scoţi de pe cap pe tot parcursul canionului.

Dacă te întrebi de ce căştile sunt de două culori, există o explicaţie. Căştile albe sunt pentru cei care vor să străbată canionul în ritmul lor, fără vreo constrângere, iar cele verzi sunt pentru grupurile care doresc să meargă cu un ghid care să le explice ce şi cum. Dacă preferi această ultimă variantă, primeşti şi un fel de walkie-talkie prin care vor ajung la tine poveştile ghidului. Iniţial ne-am băgat şi noi la căştile verzi dar când am auzit că tre’ să stăm mai tot timpul la maxim câţiva metri de ghid, ca puişorii după găină, am dat instantaneu verdele pe alb.

Nu mi-a plăcut deloc ideea să fiu grăbit sau să fiu constrâns în vreun fel, mai ales într-un asemenea loc!

Am luat defileul la explorat în ritmul celui care cască ochii după fotografii şi aşa ne-a întâmpinat:

Stâncile s-au înălţat dintr-o dată să privească semeţ până-n depărtări şi nu s-au dat duse prea departe una de cealaltă, în ciuda eforturilor încăpâţânate ale apei, depuse de-a lungul secolelor. Dar din împotrivirea pietrei şi din îndârjirea apei, aceasta din urmă şi-a dat seama că are o genă de sculptor şi-a reuşit să facă piatra să “curgă”, asemeni ei:

Proporţiile gargantueşti ale muntelui copleşesc fără drept de apel micimea nevolnică a oamenilor:

Numai că aceste nimicnicii bipede au reuşit, cu o încăpâţânare demnă de cea a apei, să îmblânzească urieşeştile stânci:

Doar că în această primă parte a traseului sunt destule locuri în care este evident că stăpânul munte nu e deloc împăcat cu această stare de lucruri şi-şi apropie pereţii, sperând să-i sperie pe cei care-au îndrăznit asemenea fapte:

Câteodată mai uită… apoi iar îşi aduce aminte!

Cei mai claustrofobi s-ar putea să aibă ceva probleme dar… noi nu ne încadrăm printre ei, din fericire! 😀

Totuşi, oricât de încrâncenat ar fi domnul munte, la un moment dat mai are nevoie şi de un respiro şi îşi încetează asalturile verticale:

Cândva, unii au fost aşa de încântaţi de această retragere, încât au hotărât să se stabilească acolo, în Valea Portocalei, numită aşa datorită portocalilor care cresc lângă râul Guadalhorce:

Mă gândesc că poate au făcut această alegere pentru că au fost la fel de încântaţi ca şi mine de anumite zone, cum ar fi…

Zi-mi şi mie, când vezi o aşa imagine, aşa-i că nu-ţi mai vine să pleci?! 🙂

Mai departe am văzut că stâncile s-au retras cu un motiv: să-şi refacă forţele! Iar când au revenit, au făcut-o cu un aplomb pe măsură:

Iar muntele îşi apropie pereţii aşa de ameninţător, supărat tot pe amestecul nevolnicilor bipezi în treburile lui stânceşti:

Încrâncenarea muntelui a măcinat peste ani vechiul drum, dar am dat şi-n această ultimă porţiune a traseului peste locuri unde vechea cale se arată ochilor curioşi.

Porţiunea de final culminează aici, la “Balconcillo de los Gaitanes”:

Şi nu-mi dau seama exact dacă acest pod, suspendat la peste 100 de metri, e făcut că să treacă oamenii dintr-o parte în cealaltă sau… să ţină sigur pereţii departe unul de celălalt! 😀

Pe pod vântul sufla mânios nevoie mare peste toţi cei care îndrăzneau să i se pună în cale şi să-i conteste domnia asupra canionului. A fost nevoie să ne prindem bine toate cele ca să nu fim dezbrăcaţi forţat şi ne-am ţinut cu toate forţele de balustradă că nu cumva să vedem din cădere apele de la baza stâncilor.

Şi-am avut noroc că vântul n-a ţinut să ne arate chiar tot ce poate că altfel, la viteze de peste 35 de kilometri pe oră, Caminito e închis publicului vizitator.

Finalul canionului vine brusc, ca retezat de-o sabie mânuită de un colos:

Odată ieşit dintre coastele stâncoase, pasarela văzută de departe pare un accident liniar în desenul abstract al stâncilor. Aşa-i că pare firavă, nesemnificativă şi e incredibil cum de-a ajuns să fie agăţată acolo?

Aşa ni s-a prezentat nouă “El Caminito del Rey” iar dacă a intrat şi la tine pe lista locurilor unde-i musai să ajungi atunci poate te întrebi…

 

Ce trebuie să ştii şi cum ajungi la Caminito

Plimbarea prin defileu are 7.7 kilometri şi se întâmplă într-un singur sens: pleci din Ardales, din nord şi ajungi până în Álora, în sud (zona roşie de pe hartă). La aceşti kilometri se adaugă alţi vreo patru, adică distanţele pe care le parcurgi până şi de la staţiile de control la intrarea şi ieşirea din Caminito (zonele galbene de pe hartă).

Durează între trei şi cinci ore să-l parcurgi dintr-un capăt în celălalt, în funcţie de cât de repede mergi şi de cât de des te opreşti să faci fotografii. 😉

 

Biletul pentru intrare costă 10 euro şi e bine să-l achiziţionezi on-line.

 

Fără bilet, la faţa locului s-ar putea să nu poţi intra pentru că există un număr maxim de 1100 de turişti care pot explora canionul în fiecare zi şi nu mai mult de 400 pot fi în acelaşi timp pe traseu.

 

Cel mai apropiat aeroport este la Malaga iar de acolo ai mai multe opţiuni ca să ajungi la “Drumeagul regelui”.

 

Dacă închiriezi o maşină, faci cei 60 de kilometri până la intrarea pe drumul spre defileu din Ardales cam în 50 de minute.

Dacă-ţi place cu trenul, biletul costă 6 euro de la Malaga până la El Chorro, staţia de la ieşirea din Caminito.

Pentru că parcursul canionului se face doar de la nord la sud iar staţia de tren e la ieşire, trebuie să faci cumva să ajungi la intrarea din nord. Pentru asta ori o iei la picior vreo trei ore jumate (drumul albastru de pe hartă) ori mergi vreo 25 de minute cu autobuzul special care te costă 1.55 euro.

Şi-n cazul în care eşti cu maşina şi te-ai hotărât s-o laşi la El Chorro, ai exact aceleaşi două opţiuni ca să ajungi la intrare.

 

Mai există şi-o a treia variantă, cu autobuzul. Noi am fost nevoiţi s-o alegem pe aceasta pentru c-am prins bilete cu oră de intrare dimineaţa devreme, când nu era niciun tren către destinaţia noastră.

Aşa c-am dat 5.70 de euro de căciulă pe autobuzul până în Álora şi de acolo am plătit 25 de euro pe taxiul care ne-a dus până aproape de intrare pe drumul spre Caminito.

Scump, dom’le, scump dar, după cum spuneam, am fost condiţionaţi de ora matinală de pe biletele de intrare cumpărate on-line.

 

La final

“El Caminito del Ray” este un loc în care e musai să ajungi când eşti pe meleaguri spaniole.

Desigur, dacă nu eşti claustrofob, n-ai o teamă exagerată de înălţimi şi poţi să iei la picior vreo 10 kilometri prin locuri de-o frumuseţe care-ţi taie respiraţia!

Caminito mi-a făcut ochii să strălucească de uimire şi de încântare în faţa tumultului încremenit al stâncilor sau al celui fluid al apei încăpăţânate. Inima mi-a pompat adrenalina cu putere când am furişat privirea pe lângă sute de metri de hău, chiar dacă ştiam că sunt în perfectă siguranţă pe pasarela nouă.

Una peste alta, dacă nu cumva îţi interzice medicul, eu îţi recomand din toată inima o vizită în Caminito cât poţi de repede!