Valea Iazurilor: relaxare cu imagini… orgasmice!

De vreo doi ani de când am început să mă dau mai intens cu bicla, am făcut ce-am făcut şi de cele mai multe ori am ajuns pe la… ia să văd, cine ghiceşteee… da, aşa-i: Valea Iazurilor!!!

Iuhuuu! 😀

De ce?

Pentru că-mi place de mor să mă dau pe coclauri, pe drumuri fără asfalt şi fără traficul auto cu noxele de rigoare. Îmi place nespus să fiu înconjurat de diverse nuanţe de verde, de roşu-portocaliu, ocru sau galben, care să fie pregătite cu dragoste doar de minunata natură, fără aditivi şi amelioratori.

Aşa că atunci când vreau să scap de tumultul oraşului cu zgomotele-i grăbite şi metalice, mă retrag pe două roţi prin păduri, prin dealuri şi văi, uneori mai departe, alteori mai aproape la… Valea Iazurilor!

Sunt vreo 25 de kilometri până acolo şi atâtea iazuri că eu nici până acum n-am reuşit să le cunosc pe toate, ceea ce mă bucură foarte tare! 🙂

Cum de fiecare dată când am fost acolo, m-am întors cu poveşti şi cu imagini, mi-am spus că nu-i rău să fie bine şi să le adun pe toate sub acelaşi acoperiş, pentru o imagine de ansamblu.

Mai jos sunt momentele ilustrate din istoria mea cu coclaurii frumoşi şi nebuni ai locului, precum şi cu vieţuitoarele cu două sau mai multe picioare care au venit p-acolo ca să ne întâlnim.

*

Iunie 2016

Pasionații de două roți învârtite de picioare proprii se înmulțesc pe zi ce trece şi e suficient să te uiți pe stradă pentru evidența acestei afirmații.

Dacă bicicliştii sunt tot mai mulți, a crescut și numărul evenimentelor care le sunt dedicate şi, cu ajutorul netului (deja!) atotstăpânitor, aceste ture velo ajung la tot mai mulți potențiali interesați. Principiul “cu cât mai multe, cu atât mai bine” funcţionează perfect pentru mine, pentru că așa pot să găsesc evenimentul velo perfect.
Sâmbătă m-au cam mâncat pedalele, aşa că mi-am aruncat ochii pe Facebook la evenimentele biciclistice. Erau șase în calendar: două concursuri și patru ture fără miză competitivă.
Cum eu nu sunt d-ăla de uimific drumurile cu viteza mea de pedalat, am dat cu mare ușurință pas la concursuri și m-am hotărât la o tură de la “Biciclişti cu diacritice” pentru că-mi convenea programul, destinația și viteza de rulare propusă.
Când am ajuns la locul de întâlnire, aproape că n-am avut loc. Adică pe banca unde erau așezați cei care veniseră pentru tură, în număr de… (tobele vă rog)… doi!

Dar ciclişti de soi, nu niște mototoi! Și cu mine trei, fuga după ei!
Acolo unde-i mai mult de unul, deja se cheamă că e grup, nu-i aşa?

Prin urmare noi, cei trei mari și lați (și valoroși pe deasupra) n-am stat mult pe gânduri până am luat bitumul la mestecat.
Am împărțit pașnic asfaltul cu vâjul hergheliilor de sub capotele mașinilor până în Belciugatele unde, după ce am părăsit DN-ul, am scăpat de grija păstrării marginii drumului. Am pedalat pătrunși de relaxare până la popasul pe care l-am făcut la Valea Iazurilor într-un chioșc pe malul lacului și abia acolo am reușit să scăpăm de atenția domnului Soare, cam prea insistentă pe la orele 12.00. La fel ne-am lipsit și de prezența doamnei Transpirații, care facuse ce făcuse și se lipise de noi. Oare din cauză că-i căzusem cu tronc?!
În sfârşit, după ce ne-am tras sufletul și am ras niște sticle cu apă, am luat-o la explorat împrejurimile, pe drumuri de pământ. Alin, care avea o cursieră, ne-a pus martori la distrugerea mitului care zice că rasa asta, a cursieriştilor, se dă numai pe asfalt. Eu cu MTB-ul și Mircea cu trekking-ul oricum mestecăm pământ la micul dejun, la prânz şi la cină, aşa că atât ne-a trebuit!

După ce l-am asigurat că nu facem parte din categoria celor cu astfel de gânduri necurate, l-am încurajat pe bravul cursierist din toate puterile şi aşa am devenit… majorete!

-Hai Alin! Hai Aliiin! Hai Aliiiin!

Și trebuie să recunosc, nu ne-a făcut de rușine!

Doar aproape de ieșirea de pe drumul de pământ, când niște urme de tractor s-au împrietenit prea tare cu pietrele lui de la rinichi, și-a zis că-i momentul să mai care și el nițel bicla în spate, că s-o fi plictisit de cât l-a cărat ea pe el.
Acolo, pe drumurile de pământ și pietriș, a fost apogeul turei din punctul meu de vedere.

Departe de zgomotul orașului şi de zumzetul atotprezent al motoarelor ambalate în toate direcțiile, fără gazele de eșapament care îmbâcsesc atmosfera, ajungi la o liniște interioară, la o stare de zen aproape imposibil de atins în jungla urbană. Ochii se îmbată cu verdele bogat al ierbii și al copacilor, cu galbenul copt al lanurilor de grâu și cu albastrul adânc al cerului și-al apei. Urechile nu se lasă mai prejos şi se desfată cu orăcăitul păsărelelor, ciripitul broaştelor, zumzetul greierilor și scârțâitul albinelor.

Ăăă, pardon!

Adică cu ciripitul păsărelelor, orăcăitul broaştelor etc.

Cred că de la prea multă relaxare mi se trage, cu siguranță! 🙂
Ca să nu ne relaxăm exagerat, la un moment dat niște câini de la o stână ne-au întrebat câte ceva despre biciclete. Adică așa cred, că nu văd alt subiect mai bun de conversație cu unii care dau la pedale prin faţa ta.

Totuşi limba s-a dovedit a fi o barieră de netrecut, că n-am reușit să ne-nțelegem și pe final distinșii dulăi începuseră să se cam răstească la noi.

De asta e bine să meargă toată lumea la școală, că degeaba știam noi engleza şi franceza dacă nu le știau și ei.
Alin, GPS-ul nostru cu două picioare, că tot a văzut că ne plac drumurile cu puțin trafic, ne-a aburit să ne-ntoarcem spre casă pe niște direcţii mai necirculate pe care le știa el, printre câmpuri. Când eu și Mircea am zis “da”, traseul s-a transfomat din lat în lung și tura a crescut de la estimații 50 de kilometri la… 77!

Cum spunea și Mircea în comentariul de pe Runtastic-ul lui, “a fost o tură cu țeapă”.
Dar așa țepe să tot iau deoarece şi pentru că mersul pe drumul pe care eram doar noi, înconjurați de câmp, pădure și cer, face toți banii!

Și tura asta nu s-a rămas fără urmări. Adică în afară de arsurile de pe mâini și picioare care m-au făcut să mă împrietenesc cu un simpatic iaurt de câteva ori.
Cât de curând o să merg să explorez mai pe îndelete drumurile neasfaltate de pe lângă Valea Iazurilor.
E cineva interesat? 🙂

*

Iulie 2016

Săptămâna trecută mi-am învârtit un pic pedalele pe drumurile de pământ de lângă Valea Iazurilor. Dar picul a fost prea mic, așa că aseară am fost încă o dată, ca să fac picul mai mare.

Am zdruncinat vreo 9 kilometri pe drumurile de pământ din câmp și încă alți vreo patru mai în viteză, de la pensiune până la DN. Bicla a fost în exact elementul ei și s-a descurcat mirific și pe urcări și pe coborâri, care s-au adunat câteva.
Mi se pare un traseu perfect pentru Mtb, nu foarte dificil, cu pante și mai line și mai abrupte, numai bun de explorat până la capăt.
Orele înaintate au pus punct traseului mai devreme decât intenționam dar întotdeauna mai există o altă zi, nu? 🙂

Diferența de la 13 la cei 25 de kilometri înregistrați pe Strava vine de la faptul că… am uitat să opresc aplicația când m-am urcat în mașină! Așa că următorii 12 kilometri n-o să intre la contorizare. 🙂

*

Tot iulie 2016

Anul 2016 e anul de grație în care bicla s-a lipit bine de mine. Sau eu de ea. Oricum nu e așa relevant cine de care s-a lipit, contează că s-a produs operațiunea! 🙂
Săptămânile cu vreme propice în care n-am ieșit în cel puțin o tură velo, sunt atât de multe încât le număr pe degete.

Pe degetele de la o singură mână!

Hai, poate și de la un picior, treacă de la mine… 🙂
În cei peste o mie de kilometri pedalați de la începutul anului și până acum, mi-am dat seama că-mi place să biciclesc.

Ce surpriză-surprinzătoare! 🙂
Dar asta n-a fost singura revelație pe care-am avut-o.

În cele 30 și ceva de ieșiri s-au cristalizat și niște preferințe. Adică îmi place să pedalez oricum, oriunde și (aproape) cu oricine dar ochii încep să-mi sticlească mai tare decât de obicei atunci când știu că merg cu 15-20 de oameni sau mai puțini, prin locuri în care nu sunt nevoit să cedez mai tot timpul drumul zeului Automobilul.
Dintre turele făcute până acum care se înscriu în preferințele proclamate mai sus (nu chiar așa multe), strălucirea cea mai intensă aparține… tobele vă rog… ieșirilor la Valea Iazurilor!
Am ajuns acolo de trei ori anul ăsta, în grup de minim doi și maxim… trei. Cum nu se poate mai bine! O dată am biciclit din București până acolo dar de ultimele două ori am săltat biclele pe suporții auto și ne-am destrăbălat plenar doar pe dealurile ce împrejmuiesc iazurile.
Ultima incursiune a fost chiar în vinerea care abia a trecut și-a fost de-a dreptul belea!
Nici n-ar fi putut fi altfel în condițiile în care doar roțile biclelor și-au lăsat urmele în praful drumului care mărginește lanuri de floarea soarelui, de porumb sau de cereale abia secerate și se lasă acoperit de generozitatea albastrului boltei cerești.

Bicicletele noastre au stăpânit zona în timpul celor trei-patru ore cât am bântuit pe acolo, cu câteva (mici) excepții: două mașini și… un avion! 🙂
N-am avut așa mulți kilometri la final pentru că am facut multe… opriri.

Și nu pentru că ne-am fi solicitat biclele din cale-afară, ci pentru că stăpâna Fotografie ne striga “stop” la câțiva metri.

Oricum, cu mine nici nu trebuia să insiste prea mult și la fel s-a-ntâmplat și cu Lucică, poate chiar mai mult decât la mine, că l-am văzut cum îmi privea telefonul cu care captam imagini cu superioritate de-a lungul obiectivelor atașate la DSLR-ul din dotare.
Oricum, după cum se și poate vedea, am inundat cu căldură, ritmuri și culoare lentilele foto mai mici sau mai mari.
La o regrupare cu biclele după o ședință foto cu vedetele florilor soarelui, am dat nas în nas cu viitorul apiculturii românești, care ne aștepta cu un borcan de miere în mână . Numele lui e Mihnea, deja proprietar a doi stupi și a vrut să ne dăruiască borcanul cu miere pentru că-i plac oamenii pasionați de fotografie.

Cine spunea că nu se poate trăi din fotografiat?! 😉
Din vorbă-n vorbă ne-am împrietenit cu el și cu cei care-i vegheau viitorul: Ninel și Iulian Ciauşu, împreună cu Mihai Popescu, toți din Câmpulung Muscel.

După ce soarele s-a ascuns în spatele dealurilor și-am făcut toate fotografiile pe care le-a vrut suflețelul nostru, am stat la povești apiculturale până în noapte, fiecare pe lângă un pahar de pălincă.
Așa am aflat că niciunul dintre ei nu se ocupă exclusiv cu albinele și fiecare are un serviciu pe lângă. Din aprilie și până-n iunie-iulie vin cu rândul la stupină și se plimbă prin țară cu ea în funcție de ce plante sunt în sezon. Mi-au mărturisit că anul ăsta a fost unul prost pentru apicultură din cauza ploilor abundente ce-au spălat florile, în special pe cele de salcâm și d-aia s-a făcut puțină miere.

Dar în anii buni fac cam o tonă de nectar care le aduce cam 25.000 de lei, din care rămân cu vreo 20.000 după ce scad toate cheltuielile.

În patru luni de albinărit scot mai mult decât câștigă toți împreună din salarii!
Nici nu mai spun că cine stă la camionul cu stupi are parte de terapia cu zumzet de albine, cum ne-a spus radiind de încântare nea Iulian, unul din principalii beneficiari.
Am mai fi stat și-am mai fi povestit dar frigul care se lasă noaptea peste dealuri câștiga bătălia cu echipamentul nostru ciclist, potrivit mai mult pentru transpirație și temperaturi ceva mai ridicate. Așa că ne-am luat la revedere, fiecare un pic mai bogat decât înainte!

 

*

August 2016

O grămadă dintre noi o ardem pe la oraş.
Între multe betoane dormim şi muncim, printre table ne încingem, pe asfaltul fierbinte ţopăim. Şi rezistăm oră de oră, zi de zi, an de an, cum putem…

Dar “bateriile” noastre sunt consumate de ticsita civilizaţie şi, dacă vrem să animăm în continuare înghesuiala urbană, trebuie să le încărcăm undeva.
Eu fac asta luând-o cu bicla pe coclauri. Cu cât mai pustii, cu atât mai bine iar dacă-s şi aproape de casă, se ating cu idealul.
Pe lângă Bucureşti sunt multe locuri mişto şi relativ accesibile dar dintre toate pe care le ştiu, cel mai des mă trage aţa la Valea Iazurilor. De prima dată locul m-a întâmpinat cu drumuri de pământ sau cu piatră, cocoţate pe dealuri care se unduiesc prietenos, învelite cu pături zâmbăreţe de flori ale soarelui sau de graţia grâului mângâiat de vânt, toate în bună vecinătate cu verdele de smarald al ierbii. Iar drumurile îmbrăţişează ochiuri şturlubatice de apă şi chiar se conversează prieteşte cu o pădure aflată nu departe.
Aşa că am la dispoziţie pentru explorare orice combinaţie de două luate câte trei, sau de trei luate câte una, de una luată câte una sau de trei luate câte două sau… multe alte combinaţii! 😉
În incursiunea de săptămâna trecută am ales varianta de trei, luate câte una: adică apă, câmpuri şi pădure.

Şi-a meritat cu vârf şi îndesat, ca de fiecare dată când am ajuns p-acolo!

Iar dacă în oraş nu poţi să te întorci fără să dai peste cineva, acolo am pedalat ore pe câmpuri fără să vedem ţipenie. Adică ţipenie pe două picioare, căci la un moment dat mi s-a părut că se mişcă miriştea. Evident că nu de la ierburi era mişcarea, ci de la patru picioare care-au zbughit-o cum numai o căprioară poate să o facă.

Până la finalul turei am văzut vreo şapte în total iar două dintre ele aproape că ne-au sărit în faţă când au ţâşnit năluci la nici cinşpe metri de noi.
Am pedalat pe acolo până ce bezna ne-a băgat cu neruşinare degetele în ochi şi-am încheiat tura pe malul apei, unde-am plătit obol de sânge ţânţarilor ca sa putem să tragem câteva fotografii.

*

Noiembrie 2016

În general bicla-mi şi cu mine suntem într-o relaţie în care tragem amândoi în aceeaşi direcţie. De principiu eu aleg drumul şi-l urmăm împreună, unul peste cealaltă (conotaţiile porno sunt pur întâmplătoare 😉 ).
Doar că, din când în când, bicla mai are nişte puseuri de iniţiativă şi dacă nu le dau curs hmmm… e de rău!

Aşa că, îmi convine sau nu, mai fac şi eu ce zice ea.
Acu vreo două săptămâni n-am înţeles prea bine de ce mă tot trăgea în direcţia Pantelimonului. Numai că am ajuns în Pantelimon şi… ne-am continuat drumul, când am văzut-o că nu vrea să se dea jos de pe suportul de biclă.
Şi-am mers şi-am tot mers, că dacă n-ar fi, nu s-ar mai povesti, până-am ajuns la… (surprizăăăă!!!)… deja consacrata Vale a Iazurilor! 😉
Am văzut-o eu în celelalte dăţi că-şi învârtea mai repede roţile pe acolo dar credeam că mi s-a părut. În niciun caz nu mi-am închipuit că i-a plăcut aşa de tare încât să vrea ea să revenim aşa, de capul ei.
O dată ajunşi, mi-am dat seama şi de ce a insistat atât.
Soarele de toamnă târzie ne-a întâmpinat c-o temperatură de primăvară timpurie, numai bună de ameţit pedalele. Culorile nu numai că nu lipseau cu desăvârşire cum mă temeam, dar unele chiar se destrăbălau lascive fără nicio neruşinare în toată deplinătatea pigmentului iar dealurile se întreţineau cu o grămadă de vizitatori cu două sau patru picioare. Ba chiar unii nu aveau picioare deloc şi nu din cauză de vreun accident, ci pentru că în mediul lor de desfăşurare, înotătoarele sunt ideale.
Dar dacă aerul se manifesta de-a dreptul prietenos cu vizitatorii locurilor, apa sclipea vesel… dintr-o inimă rece. Vreo două-trei grade, a apreciat nu prea amuzat unul dintre pescarii care mi-a oferit o pereche de cizme de cauciuc s-o încerc dacă nu-l cred.

Cum eu sunt destul de credul aşa, de principiu, n-am avut niciun motiv să-i pun la îndoială termometrul, mai ales că pe acolo eu ajung să le arăt roţilor drumurile mai mult sau mai puţin bătătorite, nu să înot.
Zis şi făcut!
Dar cum socoteala de acasă nu se potriveşte mai niciodată cu cea de la târg, am ajuns şi să ne bălăcim niţel, chiar dacă activitatea nu era trecută-n fişa sâmbetei respective.
Şi nu era trecută în respectiva fişă nici pana de cauciuc pe care-a făcut-o Agnes, din prima ei ieşire cu noi.
Când ies pe coclauri, am grijă să fiu pregătit. Îmi iau cameră de rezervă, petice, pompă şi scule ca să pot să rezolv o situaţie de genul celei de mai sus.
La fel i-am povestit şi lui Agnes, numai că, după ce m-am uitat cu atenţie, mi-am dat seama că roţile ei se desfăceau doar cu cheie şi nu erau cu “fluture” cum le aveam noi restul.
Bineînţeles că n-aveam la mine o cheie potrivită, aşa că Agnes, pentru că tot voia să-şi schimbe cauciucurile, a fost nevoită să meargă pe jantă câţiva kilmetri p

 

ână unde ne lăsasem maşinile.
Dar totul e bine când se termină cu bine şi-am ajuns cu toţii acasă atât de încărcaţi pozitiv încât ne-am încins până târziu în noapte cu nişte boardgameuri dintre cele mai simpatice, fără Lucică care avea întâlnire cu opera, dar cu Mihai, care n-avea.

*

Aprilie 2017

Primăvara e ca un buton de Pornit/Oprit: până să vină, nu se mişcă pe afară decât frigul şi fulgii de zăpadă.

Cum apare, cum răsar peste noapte flori îndrăzneţe şi verdeaţă cu tupeu iar soarele îşi întinde mâinile cu raze calde să te îndemne să ieşi din casă.
Eu m-aş fi dat dus şi nu prea, dar nu aveam linişte-n casă de la bicla care tropăia nerăbdătoare să muşte pofticioasă din primăvară. Aşa că n-am avut ce face şi m-am lăsat convins s-o zburătăcim la (de mult) consacrata Vale a Iazurilor!
Acolo am întâlnit nişte mici năvalnici, foarte prietenoşi şi patrupezi care savurau de zor prospeţimea fragedă a primăverii şi-am văzut că gena de biciclist nu e doar pentru bipezi!

*

Tot aprilie 2017

Lumea de azi înseamnă mobilitate.
Laptopuri, telefoane mobile, tablete, aparate foto, MP3 playere, radiouri, maşini electrice pentru pitici sau pentru oameni mari şi o grămadă de alte gadgeturi electrice şi electronice.
Dar niciun milimetru de mobilitate n-ar fi posibil fără ele.
Care ele?!

Bateriile!

Bateriile ne lasă să ne facem treaba de pe malul mării şi până-n vârful muntelui, indiferent că sunt dintre cele pe care le dai la reciclat după ce s-au consumat sau acumulatori reîncărcabili.
Dar pe lângă bateriile care se văd sunt cele care nu se văd şi din astea avem noi, oamenii. Ai noştri sunt cei mai performanţi acumulatori care pot fi îmbuibaţi de energie, ţin o grămadă şi mulţi au reuşit să facă lucruri incredibile cu ei. Paginile istoriei sunt pline cu exemple dar cu siguranţă găseşti ceva remarcabil şi-n istoria personală.
Totuşi, oricât de şmecheri ar fi, acumulatorii noştri trebuie reîncărcaţi la un moment dat. Somnul se ocupă de asta de la o zi la alta dar la un moment dat nu mai e suficient şi simţi nevoia de un alt fel de conectare, la un alt fel de “curent”. Partea interesantă e că acestă supra-încărcare nu-i aceeaşi pentru toată lumea.
Pentru mine înseamnă de multe ori coclaurii cu care mă împrietenesc cu ajutorul biclei şi printre cei mai vizitaţi sunt cei de la Valea Iazurilor.
Verdele ierbii, albastrul cristalin al cerului (cu sau fără urme de “vată”), vântul mai domol sau mai obraznic, florile exuberante ale copacilor bucuroşi de primăvară, ronţăitul silitor al caprelor şi oilor, behăitul mieilor, lenea dolofană a unor căţeluşi în soare, sclipirile valurilor… toate pun umărul la săltatul energiei mele până la un nivel mulţumitor.
Fotografiile păstrează o parte din multitudinea de energii de p-acolo dar bineînţeles că nimic nu se compară cu prezenţa la faţa locului.
Desigur, nu pe ploaia de acum, ci pe soarele de atunci şi cel care cu siguranţă va urma!

 

 

*

Octombrie 2017

Aici deja vorbesc de istoria foarte recentă şi bucata asta a căpătat un articol separat AICI.

 

*

Tot octombrie 2017, mai târziu

Asta înseamană exact ultima tură, de chiar sâmbăta care-a trecut.

Cum toamna s-a dat peste cap să fie extrasurprinzător de caldă şi cum şi-a dat pe faţa-i cu machiajul de la prietena primăvară, era de-a dreptul exclus să ratez ocazia.

Iar de data asta a pus la foc mic nişte culori delicioase chiar dinainte de Brăneşti:

Şi pentru că deja s-au adunat o grămadă de cuvinte în articolul ăsta, n-o să le înmulţesc şi mai tare şi-o să las doar fotografiile să povestească. Că doar era vorba de imagini… orgasmice, nu-i aşa? 😉

Cam aşa-i la Valea Iazurilor, locul unde fac ce fac şi ajung cel mai des atunci când am chef de relaxare activă şi imagini frumoase.

Dacă ce ai văzut şi ce-am povestit rezonează cu tine, dă-mi un semn. Cine ştie, poate ajungem data viitoare împreună p-acolo! 🙂

 

P.S

Ca să ştii, la turele bicla e o regulă: kilometri mulţi înseamnă fotografii puţine. Şi invers! 😀

În general media de distanţă pe la Valea Iazurilor e undeva în jur de 20 de kilometri într-o tură. De destule ori am făcut între 12 şi 16 şi de puţine ori am sărit de 30 de kilometri.

Aşa că dacă ai chef de mulţi kilometri dintr-o dată, s-ar putea să nu fie pentru tine. Dar dacă vrei să petreci nişte ore frumoase în natură relaxându-te activ şi cu momente foto pe ici pe colo, te aştept cu drag!

N-ai nimic de pierdut, numai de câştigat!

Şi… e moca, fără taxe şi impozite! 😉