Creta: privire de vacanţă

Iarna, pe frig şi pe zăpadă, toată lumea aşteaptă vara.

Când vine (în sfârşit) vara, n-ai spune că cineva abia o aştepta la cum aleargă toţi, ca potârnichile speriate, în căutarea unei adieri de aer condiţionat, cât de mici. Căci (mare surpriză!) când apare susnumita vară, vine cu tot cu căldura care, adevărat, e foarte prietenoasă până pe la 25-26 de grade celsius. După pragul ăsta, ei bine… lucrurile se complică peste tot dar mai ales în oraşe, unde tabla încinsă şi asfaltul fierbine o fac să capăte puteri de supererou. Negativ! Căci, cu cât e mare plusul de la gradele celsius, cu atât căldura devine mai negativă. Ce paradox, nu?

Dar toţi ştim asta şi fiecare dintre noi facem faţă (sau spate) cum putem. Unii, după cum spuneam, caută aerul condiţionat ca pe sfântul Graal, alţii… schimbă căldura noastră pe căldura lor!

Care-s ăia care au altfel de căldură decât a noastră?

Ei bine, la fiecare după preferinţe şi după buget.

De ce spun asta? Pentru că vara vine şi concediul şi poţi să pleci la oricare altă căldură, cât te ţine buzunarul!

Cum pe termen lung eu mă-nţeleg şi nu prea cu aerul condiţionat, pentru concediul de anul trecut m-am îndreptat spre o altă căldură, cea cu aromă de tzatziki insular.

Din charter-ul pentru Creta m-am bucurat de peisajele cu o perspectivă pe care doar avionul o poate da. Prin ţară pe la noi şi pe lângă, verdele nu mai ştia câte nuanţe să scoată pentru impresionarea ochilor din văzduh.

 

Cu cât ne apropiam de destinaţia noastră, spre sud, vocea verde era din ce în ce mai subţirică, fiind întrecută de prezenţa tot mai puternică a diverselor nuanţe de maro  şi ocru.

Da, schimbarea tipului de căldură e cât se poate de evidentă de sus!

La ieşirea de pe aeroportul din Heraklion, capitala Cretei, ne-am întâlnit cu reprezentanta agenţiei de turism care ne-a spus că din greșeală, rezervările erau mai multe decât camerele din hotelul “Thalia” unde aveam cazarea și ne-a convins să ne mutăm la altul.

În autocarul care ne ducea spre Hersonissos, după ce Elena a avut o discuție cu o prietenă de la o agenție de turism, am ajuns la concluzia că nu degeaba “Thalia”, renovat de curând, era suprarezervat și-n partea cealaltă mai erau locuri. Aşa că ne-am răzgândit cu al doilea hotel și-am rămas la prima alegere. Pentru că într-adevăr o îmbârligaseră cu rezervările , cei de la “Thalia” ne-au cazat două nopți la un hotel apropiat, “Glaros Beach”, de patru stele și un pic mai aproape de mare.

Concluzia?

Dacă mergi în Grecia, ți-ai căutat și ți-ai găsit o cazare care ți-a plăcut, n-o schimba pentru nimic în lume, că pierzi! Mie mi-a plăcut mult mai mult hotelul “Thalia” de trei stele decât “Glaros Beach”, care avea patru.

Odată rezolvată cazarea, ne-am pus pe explorat împrejurimile, să vedem de ce ne-am mişculat până acolo.

Grecii sunt mândri de țara lor. Altfel nu pot să explic prezența steagului național în multele locuri în care l-am văzut. În destule țări din lumea asta e cumva normal să-l vezi pe stradă, pe la magazine și hoteluri. Dar grecii merg și mai departe!

Acolo am luat primul contact cu Mediterana grecilor și mi se pare definitoriu pentru Creta cu care m-am întâlnit.

De ce?

Pentru că insula trimite în foarte multe locuri pietre, bolovani și stânci la întâlnirea cu diversele nuanțe de albastru și turcoaz ale mării.

Totuși asta nu înseamnă că lumea dă bir cu fugiții și nu se bucură de mare, sare și soare!

Stâncile te vrăjesc iar apa ştie să te ademenească în brațele-i răcoroase cu adâncurile-i de topaz și să te legene lin pe valuri fără să faci nimic.

Da, atât de sărată-i apa!

Eu am stat cu zecile de minute plutind pe spate fără să mișc un deget.

Bine, până să ajungi să plutești fără efort, având în vedere pietrele și stâncile, ar fi foarte indicați niște papucei din aceia speciali de intrat în apă.

Iar dacă e atâta rocă nu înseamnă că nisipul e extraordinar dar lipsește cu desăvârșire. Există, dar numai atât cât să facă notă discordantă.

Și dacă tot e excepție, a reușit să facă și-o excepție la excepție și să se lase și el bronzat!

Sau culoarea asta roșie o fi de la altceva?!

În altă ordine de idei, cine n-a auzit de Ajax? Nu, nu e vorba de soluția de curățat, ci de celebrul războinic grec din războiul Troian. A apărut  în discuție pentru că grecii au ditamai istoria plină cu mărețe fapte de arme. Iar eroii ca Ajax (că nu e singurul) nu s-au născut direct cunoscători într-ale artei războiului. Au fost și ei mici dar s-au antrenat! Iar asta se întâmplă și azi, pe plajele cu nisip.

În zilele noastre, viitorii războinici învață mai întâi tehnici de imobilizare a adversarului:

După care trec la tactică și strategie militară prin cursuri defensiv-intensive, cum ar fi mișcările de trupe și construcția de forturi.

Bineînțeles că nu toți grecii locuiesc în forturi. Și-au construit diverse case, grupate în așezări mai mari sau mai mici iar dintre acestea, așezările care sunt pe lângă mare își trimit de multe ori clădirile până în buza acesteia, fie ele locuințe sau restaurante.

De multe ori sunt petice de plajă amenajată sub privirile locatarilor sau clienților, căci grecii sunt incredibili cu talentul lor de a transforma și cele mai mici suprafețe în locuri de făcut bani.

Tot la capitolul ăsta intră și unele plaje care se dau de trei ori peste cap imediat ce se lasă seara și se transformă în restaurante chiar în buza mării.

Și dacă tot vine seară, străzile explodează de activitate.

Normal, că doar a dispărut căldura vestejitoare de peste zi!

Discotecile și barurile se umplu de turiștii de toate națiile dornici de petrecere, restaurantele devin arhipline parcă la un pocnet de degete, lumea colindă de zor pe străzile de lângă mare și prin port.

Bineînțeles că n-am stat doar în Hersonissos.

Transportul local e bine pus la punct, cu autocare care te duc în toată regiunea fără să cheltuiești o avere, așa că într-una din zile am luat autobuzul pentru cinci euro până la Agios Nikolaos, un oraș tolanit pe coline care ne-a întâmpinat întinzând către noi o mână lichidă.

Apa era plină de pești și avea o culoare și-o limpezime care crea pe alocuri iluzia că bărcile levitează.

Dacă unele ambarcațiuni levitau, altele se îngrămădeau unele în altele de parcă strângeau rândurile pregătindu-se de vreo invazie. Ba unele ieșiseră chiar pe țărm, să vadă mai bine potențialul inamic.

Bineînțeles că nu era vreun dușman p-aproape și toate vasele așteptau cuminți în marină momentul ieșirii în larg, scopul lor în viață. Dar ce să fac, imaginația o mai ia pe mirişte câteodată… 🙂

Tot acolo am văzut cum arată smochinele în afara pachetelor pe care le întâlnesc în supermarket-uri.

Dar vedeta incontestabilă a marinei Agios Nikolaos e asta:

Exact! Cactusul! Mai precis fructele lui.

Și da, cactusul chiar face fructe: chestiile alea mai mici, de pe margine, de altă culoare decât frunzele. Mai văzusem eu la viața mea dar în lădițe, în magazin, când am și cumpărat să văd despre ce-i vorba. Cum știam că sunt comestibile și pentru că mă “costa” doar să întind mâna, exact asta am și făcut!

Mare greșeală!

Câți citiți la vreun contract toate paragrafele scrise atât de mic de ai impresia că ești la un examen oftalmologic? Mda, nici eu nu prea și aşa am facut și aici. Adică am văzut, am luat măsuri dar nu suficiente, din păcate. Spinii cactusului, că despre ei e vorba, sunt de-o perfidie și de-o ticăloșie rară. Am pus eu un tricou peste mâna cu care i-am cules, așa că nu mi-au intrat chiar toți în palmă. Dar spinii care-au reușit să intre au compensat cu vârf și îndesat. Am mai reușit să mai scot unii cu penseta dar sunt atât de fini și se rup atât de ușor că mulți mi-au rămas și mă “curentau” din palmă, pe șira spinării până în creier, de fiecare dată când mișcam ceva în zona în care erau înfipți. Iar ticăloșii m-au tot “curentat” și după ce ne-am întors în România până a reușit organismul să-i azvârle pe ușa afară. Adică… din piele afară.

Dar a meritat cu vârf și îndesat! Dulceața fructelor coapte de cactus care și-au înfipt țepii în mânuțele care le-au cules nu se compară cu nimic altceva!

*

Chiar dacă-i mai aproape de Hersonissos decât Agios Nikolaos, tot cu autobuzul am luat-o în altă zi spre Sissi, oraș așezat hotărât pe un relief destul de zbuciumat. De cum ne-a văzut, a scos imediat o limbă umedă la noi, decorată cu niște bărci.

Tot acolo în zonă e, cică, și-un sat tradițional grecesc. Ne-am zis că musai trebuie să-l vedem. Așa am luat-o la picior câțiva kilometri doar ca să trag vreo două poze care m-au impresionat atât de tare că până la urmă le-am șters. Așadar, dacă ajungeți p-acolo, uitați de “Traditional greek village”. Nu merită!

Cui nu-i e frică de mersul pe jos (mai ales că face piciorul frumos) poate aborda într-o plimbare mai lungă țărmul până în Stalis și Malia. Trăgând cu urechea la conversația valurilor am mai mers, ne-am mai oprit și iar am pornit, până am văzut cum arată cele două stațiuni de pe malul mării.

Acolo am realizat că stâncile și bolovanii, în ciuda aparențelor, pot fi organizate.

Pentru că au turismul în sânge, grecii îți oferă tot felul de posibilități să-ți petreci timpul. În cazul în care uzura propriilor picioare nu face parte din agenda ta cretană, poți să folosești altele:

Sau poți să renunți de tot la picioare și să te lași purtat de vântul care umflă pânzele corabiei piraților. Adicăăă… de motorul diesel care-o propulsează.

Dacă nu vrei să depinzi de vreun orar făcut de altcineva, poți închiria o mașină, un ATV, un scuter sau o bicicletă și să explorezi cum îți dorește suflețelul. Vehiculele pe două roți sunt la ele acasă acolo, la fel și ATV-urile care se mişculează pârâind voioase în stânga și-n dreapta atât de mult încât am văzut în destule locuri semne cu accesul interzis pentru ele. Bănuiesc că devin enervante la un moment dat.

Așa poți străbate p-acolo în lung și-n lat, dar poți s-o iei și de sus în jos.

Ce treabă are biserica cu asta?

Niciuna!

Dar de pe brațul de macara care se vede în spate la “Starbeach”poți face “bunjee jumping” de la 65 de metri pentru vreo 30 de euro. Și nu, eu n-am sărit că prețul era mai mare decât ca aveam prin buzunare.

Sau poți să-ți bagi picioarele în toate activitățile astea exterioare și să treci la interior. Desigur, dacă ai cu cine!

Dacă vrei, ai cu cine și nu ai cu ce, primești ajutor. Ieftin!

Chiar dacă e o insulă, Creta nu e deloc mică cu cei 260 de kilometri lungime de la est la vest și 60 lățime.

Cum am mai spus, stâncile domnesc necontestat  dar plajele compensează prin spectaculozitate. Dintre ele, două sunt atât de celebre că se duce lumea acolo ca la moaște: Elafonisi, cea cu nisip roz și laguna Balos, cea cu nisip alb.

Bineînțeles că amândouă erau în capătul celălalt al insulei, adică la peste 200 de kilometri de noi. Totuși nu puteam pleca din Creta fără să vedem măcar una, așa că, la o agenție de turism dintre nenumăratele peste care dai pe străzile din Hersonissos, am ales Balos și am primit o vizită bonus pe insula piraților, Gramvousa.

Toată tărăşenia a costat vreo 30 de euro de persoană și în banii ăștia am avut asigurat drumul dus-întors cu autocarul până în port la Kisamos și vaporul de acolo până la Balos și Gramavousa, cam trei ore jumătate-patru pentru o direcție.

La laguna Balos, vaporul nu se poate apropia de țărm din cauza apei mici, așa că turiștii ajung la țărm cu bărcile care așteaptă cuminți.

După atâta drum eu n-am mai avut chef să stau la coadă la barcă și, pentru că se umflaseră mușchii pe mine, am luat-o înot catre țărm.

În cele vreo trei ore cât am stat p-acolo, m-am pus pe colindat.

De acolo am plecat spre cetatea venețiană transformată de nişte rebeli spanioli în cetate a piraților ca să nu moară de foame, cândva în istoria Greciei. E cocoțată în vârf de stânci pentru o poziție strategică cât mai bună și în zilele noastre această plasare se traduce în niște imagini spectaculoase, bineînțeles după o urcare gâfâitoare.

Cum se poate vedea în multe din imaginile de până acum, căldura verii cretane îi cam dă în cap verdelui vegetației, care-i destul de ponosit și lipsit de vlagă în multe locuri. Dar acolo unde are cu ce, e de-a dreptul exuberant în culori, nuanțe și saturație. Doar vorbim de vegetație mediteraneană, nu?

Am mai observat că grecii sunt credincioși. Totuși credința lor nu ia forma declamativ-monumentalo-catedralistică cum se întâmplă la noi.

Nu! La ei relația cu Dumnezeu e una care duce cu gândul către intimitate, la apropiere de cele sfinte. Asta mi-a rezultat din bisericuțele pe care le-am tot văzut răspândite pe unde am umblat.

Mie mi se pare că au o dimensiune umană și nu te copleşesc cu monumentale betoane, inutile pentru relația cu divinitatea.

Până și în orașe bisericile sunt prietenoase, chiar dacă mai mari și mai decorate.

După tot romanul și toate imaginile de până acum ați putea spune că m-am plimbat ceva. Și așa e, doar că n-am făcut totul într-o singură zi. Am stat acolo șapte nopți și “amenda” a fost de 320 de euro de persoană pentru avion, transfer la/de la hotel și cazare cu mic dejun inclus.

La banii ăștia s-au adăugat excursiile de care am vorbit și masa de prânz care s-a dus în general către 35-40 de euro pentru două persoane.

Seara ne-am dezmățat la cină doar cu fructe luate de la un magazin apropiat, perfecte pentru refacerea lichidelor pierdute peste zi.

Că tot a venit vorba de mâncare, pot să spun că pentru noi a fost aproape exclusiv din pește și fructe de mare.

Dar bineînțeles că găsești orice tip de meniu în restaurantele care sunt peste tot, de la malul mării până în orașul vechi.

A, am uitat să spun că în Hersonissos e și o parte veche, care-o privește de sus pe cea mai nouă, de lângă mare. Iei pieptiş niște drumuri dar localurile cocoțate pe dealuri parcă au un plus de farmec. Acolo am mâncat cel mai bine, într-o atmosferă care a potențat savoarea mâncării.

Tot acolo este și un muzeu al vieții rurale.

N-am ajuns acolo că domna Foame ne mâna în altă direcție.

Pentru că sunt foarte multe,  restaurantele și barurile caută să vină cu ceva care să le evidențieze ca să atragă turiștii, lucru valabil nu doar în Hersonissos.

În toate locurile unde am mâncat am primit din partea casei câte ceva: ouzo, desert și chiar amândouă, la alegerea lor sau a noastră, după caz.

Oamenii sunt foarte prietenoși, serviciile sunt cum trebuie să fie, așa că n-ai ce face și te simți bine. Ar avea de învățat câte ceva turismul românesc de la greci.

*

După ce trag linie, cu ce-am rămas?

Cu răsăritul care scutură stâncile Cretei de mare…

 

Cu o luptă umedă dar amicală…

 

Cu alb, smarald și turcoaz…

 

Cu orizonturi larg deschise…

 

Cu apusul care e de fiecare dată altfel…

Cu generozitea grecilor când e vorba să te ajute cu informaţii…

Hmmm, oare unde să fie următoarea plecare?