De ce (mă) joc?

Cum nu toate scrierile mele de până acum sunt într-un singur loc, am zis că-i momentul să remediez această scăpare şi să nu le prelungesc izolarea, mai ales că tot m-am mobilizat (în sfârşit!) să-mi organizez blogul pe categorii, ca să fie mai accesibil.

Acesta este primul pas în direcţia potrivită.

*

Nu mai ştiu dacă am mai zis până acum dar, dacă am mai spus, mă repet: îmi place să (mă) joc. Dar această  categorie a jocurilor e de-a dreptul vastă.  Cuprinde, de exemplu, de la jocul “De-a baba oarba” sau ” De-a v-aţi ascunselea” până la jocuri mai mult sau mai puţin… erotice. Aşa că se impune să precizez la ce mă refer, că să nu existe vreun dubiu de îndoială :).

În cazul meu, când mă refer la jocuri e vorba de jocuri de societate, mult mai bine descrise de vorbitorii de limba engleză ca “boardgames”.

Pasiunea m-a prins de ceva ani şi am investit ceva timp jucând dar şi punându-mi tastatura la lucru pentru diverse texte în legătură cu domeniul. Colegii de pasiune mai vechi sau mai noi mi-au apreciat eforturile şi, la un moment dat mi-au propus un loc în juriul “Jocul anului în România” unde am evaluat cu plăcere diversele jocuri calificate de vreo doi ani încoace.

Pe la începuturi am ajuns să mă întreb de ce m-a acaparat aşa tare această modalitate de relaxare activă şi concluziile s-au condensat în textul de mai jos, scris… mai demult.

Sper să-l găsiţi interesant, mai ales că pentru mine e la fel de actual! 🙂

*

Pot să zic că sunt intrat de (relativ) puţină vreme în lumea jocurilor de societate. De un an şi jumatate ca să fiu foarte precis. Nu ştiu cum se socoteşte vârsta când e vorba de această lume (poate ştie cineva şi, de milă, îmi spune), aşa că încă nu ştiu dacă mai fac pipi în pamperşi sau sunt suficient de mare încât să folosesc singur vasul de toaletă. La un moment dat, probabil că o să aflu şi lucrul ăsta sau o să mă lumineze careva.

Dar, chiar dacă nu-mi ştiu cu precizie gradul de maturitate, asta nu mă împiedică să ma gândesc la faptul că sunt suficient de acaparat de domeniu încât să-mi pun întrebarea: “de ce mă joc?”.

Şi de când mi s-a înfiripat acest gând, am stat şi-am meditat mai mult de trei zile şi trei nopţi (când şi când, să nu-şi închipuie careva c-a fost ceva susţinut şi continuu) ca să găsesc vreo explicaţie.

Mi-aduc aminte de o fază: la un moment dat, îmi povestea cineva că un prieten de-al lui (pe care-l cunoşteam şi eu cât de cât) se întâlneşte o dată pe săptămână cu nişte prieteni şi… JOACĂ JOCURI!

DOAMNE, mi-am zis atunci şi aproape că mi-am făcut cruce (şi pe mine nu mă dă religia afară din casă…): om în toată firea (40 + de ani, cu părul alb) şi…A DAT ȊN MINTEA COPIILOR!!! Ȋi şi vedeam pe toţi oamenii aştia, stâlpii societăţii, cu câte o bere în faţă (sau, hmm, mai degrabă… un “Teddy”???) jucând “Piticot” şi “Nu te supăra frate!”!!! Evident că mai aveam un pic şi mă rostogoleam pe jos de râs! 😀

Şi, ca să vad cum mă ia viaţa la mişto, chiar zilele trecute a venit omul pe la mine şi-am încins o zi de jocuri (“Eclipse”, “Claustrophobia”, “Gosu”) şi…n-am baut nici unul dintre noi “Teddy”!

Povestioara de mai sus are, bineînţeles, un scop (pe lângă evidenţierea graţioasă a ignoranţei mele în domeniu din acea perioadă şi perceperea lumii de lângă mine printr-un filtru gros de prejudecăţi): din fericire jocurile disponibile nu sunt doar cele menţionate mai sus şi gradul lor de dificultate este…mai variat un pic! Da, ACUM ştiu lucrul asta!

Ca o primă concluzie, mie îmi place să mă joc pentru că:

• Oferta de jocuri este foarte variată şi o să găsesc oricând un joc potrivit cu preferinţele mele generale şi cu preferinţele de moment. Culmea, găsesc şi jocuri care nu intră în nici una dintre cele două categorii menţionate mai sus 😉

 

Ca mulţi alţii, am avut şi eu o perioadă de jucat intensiv jocuri pe calculator. De fapt, timpul trecut nu e chiar cel mai potrivit de folosit în propoziţia precedentă, pentru că şi acum am momente, rare, e drept, în care mai joc câte un pic.

Am jucat multe jocuri şi destule am dus până la capat. Dar, ori singur, ori în reţea cu alţii, pentru mine experienţa jocurilor pe calculator e una solitară: interacţiunea e cu tastele, cu un “rozător” de plastic şi cu un ecran inert. Nu vezi feţele partenerilor de joc, nu le poţi observa stările sufleteşti generate de ce se întâmplă în joc, nu-l vezi cum dă mărunt din buze când faci o mutare care-l faultează mai mult sau mai puţin gratuit, nu-i vezi sclipirea malefica din ochiul stâng când îţi dă lovitura de graţie sau căutătura miloagă când poţi să-i “tragi” o mutare cu adevarat diabolică şi…totuşi speră că poate nu!

Aceste jocuri poţi sa le joci şi singur, schizofrenizându-te niţel (sau chiar deloc -de exemplu “Friday” e făcut doar pentru un singur jucător), dar cea mai bună experienţă este atunci când le joci cu alţii. Şi atunci mai apare câte-o glumiţă, câte-o situaţie hilară, mai cunoşti oameni interesanţi, mai afli lucruri noi… Bineînţeles că toate aceste “nu poţi să vezi…”, “nu poţi să observi…” de la jocurile pe calculator, la jocurile de societate apar fără negaţie.

Mi s-a pus la un moment dat o întrebare cu “diferenţă”: ”Care-i diferenţa dintre masturbare şi sexul normal?” “…???” “Păi la sexul normal mai cunoşti lume…” Așa e și „normalitatea” la jocurile de societate!  😀

• Interacţiunea cu oameni în carne şi oase (nu nişte aliasuri fără faţă şi formă) şi factorul de socializare este un alt motiv pentru care îmi place să joc jocuri de societate

Acest aspect m-a făcut să întâlnesc nu numai jucători din (şi în) Bucureşti, dar şi din (şi în) Cluj, Iaşi, Mureş, Oradea şi Timişoara (enumerate în ordine alfabetică). Am petrecut nişte momente foarte plăcute pentru că toţi sunt nişte oameni foarte ”faini”, cum ar spune unii dintre cei întâlniţi.

Chiar mă gândeam la un moment dat că jocurile, ele însele, fac o selecţie a jucătorilor: pe oriunde m-am dus şi se jucau jocuri de societate n-am văzut oameni care să-şi dorească duşmanii morţi, invidioşi etc. sau să le pese de altă duşmănie decât de cea pe care, trecător, o generează jocul; care n-aveau tot aurul extras până acum de la Roşia Montană atârnat de gât, urechi, mâini, picioare; care n-aveau Merţane, BeMVee sau “audi”tive foarte…cu răcnete.

În aceste locuri unde m-am dus, erau (şi sunt în continuare) oameni normali, civilizaţi, care se simţeau foarte bine împreună şi la fel de bine m-am simţit şi eu (cu speranţa că n-am făcut notă discordantă la vreunul sau mai multe capitole ).

 

Ca oricare dintre noi am fost întrebat când eram mic ce vreau să mă fac când o să fiu mare. Aviator, cosmonaut, Brusli, pilot de curse, căpitan de vas, mecanic auto, pensionar, musafir şi câte altele or fi fost răspunsurile mele în diferite etape ale copilăriei şi în funcţie de filmul pe care îl văzusem recent.

Bineînţeles că atunci când mi-am ales drumul în viaţă, toată potenţialitatea pe care o aveau ocupaţiile enumerate mai sus s-a diminuat considerabil. N-aş zice că este imposibil să mai fac vreuna dintre ele (aia de Brusli are mari şanse 😀 ), că nu ştii niciodată ce-ţi rezervă viaţa, dar nu e nici foarte probabil, oricum.

Şezând strâmb și judecând drept știu că șansele sunt destul de mici.

Dar oare cum mi-ar fi stat ca…

Ei, şi aşa pot să devin colonist (şi să produc apă de catan… pardon, colonie! – „Coloniștii din Catan”); pilot de curse („Formula D”- am primit-o n-a fost bună în curba aia…); “şofer” interstelar ( pe cine faci tu, măăăă puștiulică camionagiu galactic??? – „Galaxy Trucker”); stăpân de roboţel (da,da,da,da,da!!! Raliuri cu roboţei! Daaaaaaaa – „Robo Rally”); conducător de civilizaţie galactică (m-au „Eclips(e)”at alţii… Da’ şi eu pe ei!); elf (în ţara elfilor,”decât” elf poţi să fii – „Elfenland”); stăpân luminat de catacombe (Lord, mă! Vorbeşte politicos! – „Dungeon Lord”); crescător de animăluţe fioroase de companie pentru lorzi simpatici (când o să creşti mare, o să ajungi în dungeon…e aşa frumos acolo!!! am fost şi eu o dată…- „Dungeon Petz”); fermier (nu-mi zice tu mie că duhnesc! Că de la mine-ţi vine mâncarea! – „Agricola”) ş.a.m.d.

Şi pentru toate astea de mai sus n-am nevoie decât de o cutie, două de carton, cu alte cartonaşe şi plastice şi bucăţele de lemn divers şi frumos colorate zise şi…jocuri de societate!.

• Pot fi oricine doresc în lumea jocurilor de societate şi, prin realizarea acţiunilor specifice rolului pe care mi-l asum, mă pot “integra” în universul propus de joc

 

Deci, dom’le,deci da! Astea este neşte concluzii la care am ajuns io… 😉

Voi, dacă (vă) jucaţi, de ce-o faceţi?