Joaca de ziua națională

 

Stau câteodată și mă gândesc că viața e nedreaptă.

Cum adică să muncești tot anul și doar într-o singură lună să te relaxezi?! De fapt, de multe ori, concediul nici nu înseamnă relaxare, că-l folosești ca să rezolvi probleme greu de abordat (dacă nu chiar imposibil) atunci când trebuie să mergi la muncă.

Noroc că pe lângă concediu, românii mai primesc nişte zile libere din motive religioase sau politice de la generoșii noștri parlamentari, care muncesc pe rupte pentru binele poporului şi-al ţării. Iar atunci când două sau mai multe asemenea zile ajung să se înlănțuiască cu sambata și duminica, bucuria nu poate să fie altfel decât maximă pentru că îți poți planifica o minivacanță în altă parte decât între betoanele, tablele, asfaltul și poluarea orașului.

Cum a fost anul trecut de 1 Decembrie, zi cu însemnătate specială pentru România, care a picat într-o minunată zi de marți, legată foarte frumos de ziua de luni a sfântului Andrei, venită cu avânt după zilele de sâmbătă și duminică.

Bineînțeles că mulți și-au facut planuri și, mai mult decât atât, le-au și pus în practică. Dacă e să mă iau dupa câte mașini am văzut pe stradă la începutul și la sfârșitul perioadei respective, aș zice că a fost vorba chiar de toată populaţia Bucureştiului! Dar e foarte probabil că greșesc: sigur au mai rămas unii și p-acasă să facă audiență scandalurilor deja consacrate de la televiziunile binecunoscute.

Cum nu mă  interesa distracția  tv și  eram deja familiarizat cu mai toate blocurile gri de pe lângă  mine, mi s-a părut o idee foarte bună să schimb peisajul. Și ce peisaj poate fi mai frumos decât cel de lângă o întâlnire națională jucătorilor de boardgames, organizată la Gura Râului, lângă Sibiu?! Dacă se gândeşte careva că sunt o grămadă de alte locuri mai frumoase şi mai devreme acasă (gen Bermude, Belize, Bahamas, Bawai…pardon, Hawai) ei bine… au dreptate! Doar că Gura Râului e cel mai frumos loc pe care am decis eu să-l văd în respectiva perioadă.

O dată ales locul de poveste, trebuia să văd cum ajung acolo. Cum negurile de pe programul meu de la serviciu s-au ridicat destul de târziu, mai toate maşinile care ştiam că merg încolo erau deja ocupte. Totuşi am dat sfoară-n ţară în spaţiul virtual al pasionaţilor (forumboardgames.ro) în speranţa că poate mai dau, totuşi, peste vreun bun samaritean.

Şi ce să văd? Am dat de respectivul samaritean în persoana lui VickdaReaper, figură extrabinecunoscută în comunitate, cu care şi sunt cam vecin. De unde se poate vedea că e suficient doar să-ţi doreşti ceva ca să se întâmple! 😉

Şi acum e un moment oportun pentru nişte precizări.

Pentru că această minunată comunitate naţională a jucătorilor de boardgames s-a format în jurul site-ului mai sus menţionat, primele contacte dintre noi au fost virtuale. Iar pentru că on-line fiecare poate să fie chiar el sau chiar altcineva, mulţi dintre membrii forumişti şi-au luat diverse alte nume de scenă, care de care mai fistichii, gen Scarface, AngelEye, Keyser, ProfessorChaos, Chuckila, Omucu ş.a.m.d. După ce ne-am întâlnit şi-n persoană, toate aceste aliasuri au căpatat şi un Andrei, Mihai, Radu, Alex, Luci şi iar Mihai dar în majoritatea covârşitoare a timpului, cine se referă la un membru al forumului, foloseşte aliasul. Ca să nu existe niciun fir de îndoială despre cine-i vorba.

Aşa am stabilit toate datele cu Vick Spintecătorul. Între noi fie vorba (şi cred că cine-l cunoaşte e de acord cu mine) nu cred că Vick a spintecat vreodată în viaţa reală ceva mai mult de o problemă de mate sau de fizică. Desigur, când e vorba de jocuri, lucrurile stau un pic altfel. Acolo se dezlănţuie şi atunci să te ţii! 😀

Şi aşa am luat-o cap-compas spre distracţie pe la trei dupămasa, vineri pe 27 noiembrie. Am pornit-o spre Piteşti-Valea Oltului şi după socotelile noastre, pe la şapte-opt seara trebuia să ajungem. Cine n-a auzit de “Socoteala de acasă nu se potriveşte cu cea de la târg”? Ei bine, eu mă încadrez între cei care-au auzit dar preferă să-şi facă socotelile astfel încât să se potrivească cât mai bine. De-a lungul vieţii mi s-a mai întâmplat să am momente în care-am stat prost la calcule dar ca în după-amiaza acelei zile de noiembrie, niciodată. După trei ore de la plecare, adică pe la şase, încă nu ieşisem din Bucureşti.

Tare, nu? De aceea şi spuneam mai sus că atunci a fost momentul ales de mai toţi bucureştenii să plece din capitală…

După ce-am ajuns într-un final apoteotic pe autostradă, treburile s-au mai fluentizat un pic şi ne-am mai oprit pe ici pe colo. Dacă tot eram obişnuiți să stăm la cozi, nu se făcea să renunţăm dintr-o dată şi irevocabil la ele, nu?

La un moment dat m-a umflat pe drum aşa o plictiseală de-am dat-o-n abstract.

Aşa am suportat mai uşor curgerea… adică târâtul timpului şi-am reuşit să ajung într-o singură piesă la destinaţia finală. Pe la 11 jumate seara. Ca să vă daţi seama cum a stat de fapt treaba cu calculelele… sau calculili… sau calculele. 🙂

La una dintre cele două pensiuni care-au primit cu braţele deschise amatorii de distracţie ludică… aaa, staţi olecuţică că n-am zis! Pentru că la Marea Adunare Naţională Virtuală a membrilor forumului s-a decis destul de târziu să se înfăptuiască întâlnirea, nu s-a mai găsit o singură pensiune care să-i cuprindă pe toţi doritorii aşa că s-a optat până la urmă pentru două, apropiate între ele. Acum c-am lămurit problema, să reiau.

La una dintre cele două pensiuni care-au primit cu braţele deschise amatorii de distracţie ludică, atmosfera era deja încinsă: unii se conversau înfocat alţii jucau de zor.

Eu eram aşa de strivit și aplatizat de giganticul timp petrecut pe drum, că nu aveam nicio dispoziţie de joc. Dar am asistat cu mare plăcere la o partidă de “Robin Hood”. M-am distrat maxim când i-am văzut pe toţi cum mint de-ngheaţă apele, cu zâmbetul pe buze. Fazele cele mai tari au fost când minciunile cele mai gogonate se dovedeau a fi… adevăr! Şi unora le facea “poc” falca când se izbea cu zgomot de podea iar alţii se rostogoleau pe lângă falca respectivă… de râs! 😀

După aşa un drum, trebuie să recunosc c-a fost leacul perfect!

La un moment dat, am început cu toţii să ne retragem spre paturile desemnate. Dintre cele două locuri de cazare, eu mi-am găsit patul… în al treilea :-). Adică la AngelEye acasă, care s-a transformat de relativ puțină vreme din mitic de Voluntari, în exilat voluntar la Gura Râului unde s-a dus cu cățel și cu purcel. Adică a trecut voluntar cu toate armele și bagajele în cealaltă tabără, a celor care se uită de la înălțimea munților la amărâții mitici de câmpie. Nu mai zic că i se şi tărăgănase vorba şi-l luase pe “no” sau “no, bine”-n braţe de parcă era de cel puţin 200 de ani în zonă. Dar indiferent cum a ajuns să privească oamenii din diversele regiuni ale țării, el a fost cel care s-a ocupat de organizarea întâlnirii şi a facut-o cu mare succes dacă e să mă iau după ce spunea lumea la final şi după ce-a văzut ochiul meu. Iar după ce s-a reobişnuit cu noi, parcă mai uitase greutatea celor două veacuri de trai la Gura Râului. Eu am naufragiat la el tot din cauza faptului că n-am știut decât foarte târziu că o să fiu apt să ajung la întâlnire iar toate camerele din pensiuni erau ocupate. Dar totul e bine când se aranjează cu bine, nu? 🙂

A doua zi, ca de altfel în mai toate zilele de acolo, dimineața mea a fost… pe la prânz. Nicio surpriză având în vedere ora retragerii din noaptea dinainte. Plus că am avut nevoie de timp să-mi fac o strategie în ce privește jocurile. Și, după ce m-am foit și m-am învârtit, după răsuceli și răzgândeli, am scos-o la liman. Am hotărât să nu joc decât jocuri în absolută premieră pentru mine, care nu mi-au încântat ochii și nici nu mi-au încâlcit neuronii până atunci.

Simțindu-mă mult mai ușor cu decizia luată, am purces s-o duc la înfăptuire. Dar până să intru în mrejele malefice ale mutărilor ticăloase, trebuia să mă uit și după candidați pentru ele, să-i văd dacă mai erau într-o singură piesă cum îi lăsasem ultima dată.

Ei bine… erau! Și bucureștenii și clujenii și timișorenii și târgumureșenii și orădenii, toți erau entuziaști c-au reușit să ajungă la întâlnire și toți erau puși pe fapte, mărețe pentru ei și ticăloase pentru restul lumii. După ce ne-am îmbrățișat, ne-am bătut pe  spate și am epuizat miştoul de rigoare şi ultimele glume, am purces la treabă.

Acum trebuie să vă zic ceva important când e vorba de întâlnirile astea de sectanți într-ale boardgame-urilor. După ce jucătorii se așează la masa de joc, dacă te uiți la ei așa direct, cu ochiul liber,  vezi fete și băieți sau femei și bărbați. Ca mai jos.

Dar în momentul în care-ți focalizezi privirea-n altă parte iar masa de joc ajunge la periferia câmpului vizual, se produce o transformare incredibilă! (Cei cu inima slabă pot să-și abată privirea doar cu acordul medicului sau farmacistului) Jucătorii, toți normali cu o fracțiune de secundă mai înainte, devin păsări, insecte, maimuțe, reptile sau păianjeni (pentru cine se încumetă să lupte pentru supremație în “Dominant Species”); pitici, uriași, magi, nomazi sau vrăjitoare (pentru cine se încumetă în “Terra Mystica”); Mechanema, Draco, Orion, Planta (adică diverse rase extraterestre, în “Eclipse”); furnici hărnicuțe (dacă se joacă “Myrmes”); lemingși săltăreți (pentru cine are curaj să sară-n “Leaping Lemmings”); pirați fioroşi  (care bagă-n boale negustorii cinstiți în “Merchants&Maruders”)… și lista poate continua o bună bucată de vreme.

Din păcate, aparatul foto nu are vedere periferică, ca să exemplific cu imagini. Trebuie să mă credeți pe cuvânt. 😉

Pe de altă parte, cine se așează la masa de joc, suferă transformarea specifică fără doar și poate chiar dacă sunt unii atât de prinși în maşinațiunile strategiei, ale tacticii sau a implorării norocului, încât nu-şi dau seama de ea. Cum e cu legea? Dacă n-o cunoști, nu înseamnă că ești scutit de pedeapsă. Așa și la jocuri: dacă nu vezi transformarea, nu înseamnă că nu se întâmplă! Sunt momente suprarealiste care te solicită la maximum, cum ar fi acela în care vezi ditamai fioroşenia de pirat sau un monstru cât toate zilele care… pe de-o parte leagănă liniştit un cărucior de copii mici (evident, cu copilul în el) în timp ce taie şi spânzură diverşi oponenţi în febra jocului.

Parcă dă cu virgulă nu? Şi da, au fost şi cupluri care au venit cu copii după ei, mai mari sau mai mici iar exemplul de mai sus nu e din imaginaţia mea care e destul de bogată câteodată, ci din realitatea de acolo: Omucu a făcut exact asta!

(fotografiile de mai sus il prezintă pe Omucu mic, cunoscut și ca Ștefan și sunt din arhiva personală a lui… cine ghicește?! 😀  Desigur, Omucu )

În cazul meu nu e niciun dubiu: știu că o pățesc de fiecare dată! Ba mai mult decât atât, îmi și place să încerc și alte piei pe lângă a mea! Așa am intrat la această întâlnire în costumul hi-tech și printre hologramele de comandă ale unei flote stelare în “Quantum”, m-am cocoșat sub echipamentul unui căutător de aur în “Gold West”, m-am transformat în turist fricos la bordul navei “Celestia”, am devenit un pirat nemilos și feroce în “Dark Seas”, am luat asupra-mi grijile nautice ale negustorului-armator în “Hansa”, a trebuit să devin luminat când am ajuns conducătorul unui oraș antic în “7 Wonders-Duel”, mi-am gândit (nu chiar așa bine) planul pentru investiții în acțiuni în “Mombassa”, mi-am făcut curaj să explorez complexe subterane de peșteri în “Above and below”, am văzut cum e să fii un viking sălbatic în “Champions of Midgard”, am luat o matură între picioare și-am facut un Uber vrăjitoresc în “Broom service”. După cum mi-am propus, toate jocuri nemaivazute și nemaîncercate de mine până atunci, dintre care s-au ridicat în preferințele mele, de departe, “Gold West” și “Above and below”.

Chiar dacă cuvintele de ordine ale întâlnirii au fost “jocuri, jocuri și iar jocuri”, poți să-ţi ţii fundul nemişcat doar o bucată de vreme pe scaun. La un moment dat, te mai ridici pentru variaţie și mai faci și altceva, tot pentru varietate.

De exemplu o vizită prin Gura Râului să vedem cum se prezintă pe dinafară satul şi pensiunile prietenoase cu boardgame-urile.

După ce ne-am lămurit cu zona imediat înconjurătoare, am luat-o spre mai mare, adică spre Sibiu. Prima grijă acolo a fost să oferim liniște sufletească burților din dotare și-am făcut asta într-un loc care mustea de istorie.

Dacă reușeai să prinzi niște momente de liniște, parcă-parcă prindeai zarva glasurilor din gura boierilor și jupâneselor de odinioară și, dacă te concentrai un pic mai tare, parcă și vedeai niște umbre bogat înveşmântate, care ciocneau, mâncau și se veseleau.

După ce-am terminat ce era cel mai important (că doar toate trec prin stomac, nu?!) am ieșit să vedem Sibiul, gătit deja în haine de sărbătoare.

Bineînțeles că am dat cu toții iama-n tarabele cu vin fiert și-n acelea cu delicioase deserturi (mai ales fetele ;)). După mai multe ture de căscat ochii şi diverse cumpărături, ne-am luat picioarele-n spinare spre jocurile care ne aşteptau, tremurând de nerăbdare.

Tot într-una din pauzele ludice l-am pus pe AngelEye (pentru pământenii obișnuiți cunoscut și ca Mihai) să-mi explice și mie ce face el acolo, cu lupii și cu urșii. Nu numai că mi-a zis, dar mi-a și arătat.

Dacă nu e chiar aşa clar din imagini, pot sa și explic, c-am înțeles când mi-a explicat :). Pentru că zona e raiul fructelor și legumelor, s-a apucat să facă tot felul de dulcețuri, gemuri, siropuri și zacuscă. De unele a auzit mai toată lumea (dulceata de cireșe sau măceșe) altele sunt doar pentru cunoscători (dulceața de lapte, pe care-o face în vreo trei variante). Până la el, eu nici n-am auzit și nici n-am gustat dulceața de lapte. Dar mai bine mai târziu, că e foarte interesantă.

De fapt, e cam impropriu să zic că el le face. Le face împreună cu Cosmina, consoarta care-l susține în mai toate nebuniile. Cine se aseamană, se adună, nu? Dacă stau să mă gândesc și mai bine, cred că de fapt e Cosmina cea care se ocupă majoritar de felia asta de activitate și consortul se ocupă de altecele. În fine, ei știu mai bine cum își împart sarcinile p-acolo. Cert e că fac niște produse deosebite, din fructele şi legumele crescute acolo, la munte, iar unele chiar fără niciun pic de zahăr adăugat. Mie mi-a mers la suflet și dulceața de măceşe și siropul de ghimbir, dar unele-s mai bune ca altele în funcţie de gusturile fiecăruia.

Și nu fac doar pentru ei. Au și pentru alții. Puteți să vă uitați după borcanele cu delicatese AICI, ca să vedeți exact ce și cum.

Până la urmă, ca toate lucrurile de pe lumea asta, fie ele frumoase sau urâte, ce începe se mai şi termină. Ne-am jucat, ne-am distrat, am râs, am călătorit, am întărit prieteniile vechi şi-am infiripat altele noi… dar până când?

Până la plecare, bineînţeles! Are vreo importanţă că toţi ne-am fi dorit s-o mai ducem aşa cel puţin o săptămână? Din păcate nu!

Pentru că am fost cazaţi în locuri diferite, n-am reuşit să ne mobilizăm pentru o poză cu toată lumea prezentă. Dar cam aşa a arătat prezenţa la o întâlnire anterioră, când am fost toţi cazaţi într-un singur loc:

Chiar dacă mai în reluare, cu mişcări de condamnat care merge spre eşafod, exact pe 1 Decembrie ne-am făcut bagajele ca s-o luăm spre casele noastre. Chiar dacă ne-am bumbăcit bine pe la jocuri, bineînţeles că s-a lăsat cu plânset şi bocete, suspine, promisiuni solemne de revedere şi prietenie veşnică… că nu se putea altfel!

Cu feţele boţite de plâns şi sufletul plin de răni deschise, am reuşit într-un final să ne rupem de ce ne era drag pe la orele 14.00. Am luat-o spre Bucureşti cu avânt, pentru că dacă o luam uşor, exista pericolul să ne-ntoarcem fără să ne dăm seama. Şi-ar fi fost grav! Aşa, am încercat să fim duri şi să ne smulgem! Ceea ce am şi reuşit… la început. N-a durat foarte mult până să ne poticnim într-un şarpe metalic de maşini. Am mai stat, am mai plecat iar ne-am poticnit. Şi prin zona Sibiului şi pe valea Oltului. Deh, toată lumea voia acasă, nu?

Când mai aveam vreo 30 de kilometri până la Vâlcea, ne-am trezit cu un telefon de la AngelEye. Aşa repede i se făcuse dor de noi?!

Dar nu, ne-a sunat să ne zică că au căzut nişte bolovani care blochează toată şoseaua şi că n-ar fi rău să fie bine să ne-ntoarcem. Toţi din maşină am dat ochii peste cap, ne-am rugat fierbinte să greşească dar… avea dreptate! Când am văzut fotografia de pe net, am făcut repejor stânga-mprejur şi-am luat-o cu elan către Braşov.

(fotografia de mai sus este luată de pe www.turnulsfatului.ro)

Care elan ni s-a poticnit destul de repede în coada celor care aflaseră înaintea noastră… Dar tot răul spre bine pană la urmă, că altfel nu reuseam să fac fotografia de mai jos.

Aşa se face c-am avut o încheiere de distracţie care-a completat cercul început la venire. Eu, în acelaşi spirit, am dat-o şi la întoarcere pe abstract. Ca să fie un rotund perfect!

Să spun c-am ajuns acasă la 12 noaptea?! Nu mai zic!

Important e c-am ajuns.

Mai târziu dar mai bogat! 🙂