La mare, cu bicla şi cortul!

În viața asta obții puține chestii fără să faci nimic, pară mălăiață în gura lui nătăfleață. Chestiile mișto vin după ce te-ai strofocat nițel, după ce te-ai agitat și-ai sacrificat ceva. Partea nasoală e că nu știi decât la final dacă rezultatul e pe măsura efortului depus, că poți să te agiți o grămadă, să te dai peste cap de foarte multe ori… degeaba!

Pe de altă parte, dacă nu faci ceva, sigur obții… nimic! Așa că întotdeauna e bine să te apuci și să faci, cu speranța că o să fie bine, ca să nu fie rău!

Și dacă nu e chiar așa bine la final, sigur o să fie data viitoare. Sau cealaltă!

Ghidându-mă după aceste principii, în creierii nopții de vineri spre sâmbătă, n-am avut ce face și l-am sacrificat. Cu blândețe în ochi și cu tristețe în suflet mi-am lăsat somnul acasă, să doarmă fără mine. Eu am luat-o spre gară, pe biclă, pregătit până-n dinți cu toate cele să petrec o noapte la mare, la bulgari.

Cele două ore minuscule indicate de ceas (care pot fi observate în toată splendoarea detaliilor numai cu ajutorul microscopului electronic) jucau feste multora dintre participanți.

Încețoşarea unor personaje din fotografie demonstrează fără putință de tăgadă că acestea se aflau într-o indubitabilă stare cuantică și erau prezente în două locuri în acelaşi timp: în ademenitorul pat de acasă dar şi în urâtele ore de pe peronul Gării de Nord. La un moment dat, chiar și această oscilație a ajuns să fie restricționată de puhoiul de oameni care se aglomera pe peronul gării ca apa într-un baraj de acumulare.

Când în sfârșit Cucuveau a tras pe linie (desigur cu întârziere, de vreo juma’ de oră, că doar d-aia trăim în România), vagoanele supraetajate de  personal s-au umplut ochi instantaneu. M-am uitat siderat și mă tot întrebăm unde drac’ o să-ncapă 20 și ceva de bicle în vagoanele care dădeau p-afară de câtă lume era.

Dar au încăput, că Albert, organizatorul turei, avea un as în mânecă: o cerere făcută din timp către CFR, care ne-a asigurat un vagon cu spațiu special pentru biciclete.

Insuficient pentru nevoile noastre, după cum demonstrează căpița velo de mai sus dar mult mai bine decât nimic, nu-i așa? Oricum n-au încăput toate acolo, așa că le-am împânzit prin tot trenul.

După ce-am încheiat operațiunea cu maxim succes, mulți dintre participanți au fost loviți definitiv în aripă și-au căzut care pe unde a putut.

Totuși, în ciuda condițiilor propice, pe ici pe colo a fost nevoie de-un cântecel de leagăn.

Iar ăștia, loviții, au dat grațios cu tifla soarelui care nu-și încăpea în piele de bucurie că-i vedea așa de puși pe fapte mari. Dar câţiva l-au privit plini de admiraţie:

Eu,  dacă tot am hotărât că nu dorm, exact asta n-am făcut, până la un moment dat când mi s-a tăiat filmul.

Dar să am eu parte de somn? Nici pomeneală!

Că l-a apucat exact atunci pe ticălosul de Ionuț Rădoi nevoia să-și încerce fluierul. Și nu, nu era fluier d-ăla avea ciobănaşul din “Miorița”, de doinea mai cu jale sau horea mai cu veselie. Era, bineînțeles, fluier de poliție de-ți zburătăceşte creierii de nu mai știi pe ce lume trăiești și bagă-n panică și mama somnului, cu tot neamul.

Cum una duce la alta, Ionuț l-a băgat în priză și pe Albert, care nu s-a lăsat mai prejos cu chitara din dotare.

Așa că, somn?! Ce-i ăla?

Iar ticălosul cu fluierul nu numai că n-a avut nicio remușcare dar și-a luat fața de “i-am făcut pe fraieri!” și a pus-o într-un selfie, să mai râdă și-acasă!

Mi se pare mie sau… hmm… are patru mâini?!?

Norocul lui că mi-e simpatic (chiar şi cu mai multe mâini decât prevede legea), că altfeeel… ! 😀

Oricum, nu numai el a profitat de geamurile deschise la opriri.

Iar alții chiar și-n timpul mersului.

Și nici eu nu m-am lăsat mai prejos.

Una peste alta, ce începe se mai și termină și așa am reușit cu toții să ne dăm jos la Mangalia cu tot harnaşamentul, cu aproape o oră întârziere față de sosirea anunțată. Dar e bine și mai târziu! 🙂

După atâtea ore de zăcut în tren, abia așteptam să ne dezmorțim picioarele și-am luat-o cu toții plini de avânt spre granița cu bulgarii.

Din păcate la unul dintre colegii de tură avântul a fost prea mare și atenția prea mică… Sorin a încercat să pornească Strava (aplicație care înregistrează traseul și parametrii turei cu bicicleta) în timp ce mergea și-a intrat într-o mașină parcată pe marginea drumului. Roata din față  i s-a îndoit de parcă era din plastilină iar el a căzut destul de urât.

O ambulanță l-a dus la spital și între timp am aflat că s-a ales cu un deget rupt, în rest fiind aproximativ în regulă.

Albert și Ionuț au rămas în Vamă să mai povestească cu autoritățile care veneau de la Mangalia și să rezolve cu transportul bicicletei a avariate iar noi restul ne-am continuat drumul. La vamă am schimbat 100 de lei în leva să avem de cheltuială și-am luat la mestecat asfaltul bulgăresc.

Acum câțiva ani am descoperit braga la Constanța și mi-a plăcut tare. Am mai găsit-o de câteva ori și-n alte locuri din țară iar în tura asta am dat pentru prima oară peste ea la bulgari, la prima pauză de aprovizionare.

Noroc cu o colegă de tură care știa despre ce-i vorba, că eu nu m-aș fi prins nici într-o sută de ani ce scrie pe etichetă.

Cum mi-a plăcut, am dat gata sticla de mai sus în câteva minute.

După ce ne-am rezolvat cu toții necesarul de provizii, am luat la pedale drumul care se insinua destul de drept printre aurul de floarea soarelui și de cereale, vegheat pe alocuri de semețe eoliene.

Din fericire am întâlnit numai urcări prietenoase. Zic “din fericire” pentru că a fost prima experiență cu portbagaj, coburi și altă greutate decât a mea pe roata din spate și nu prea știam la ce să mă aștept. Am descoperit că pe drum drept și la coborâri treaba-i cum nu se poate mai bună dar la urcări veselia dispare rapid, direct proportional cu gradul de înclinare al rampei.

Pe drum am crezut un moment dat că vin extratereștrii să ne răpească.

Dar ne-am dat repede seama că erau doar bulgarii care se bucurau așa de tare să ne vadă, că trăgeau cu rachete de semnalizare.

Bineînțeles că le-am făcut și noi cu mâna și ne-am bucurat de bucuria lor. Și bulgarii au mai tras câteva rachete bucurându-se că ne bucurăm de bucuria lor!

Auspiciile bulgărești erau bune!

Cum Albert, care știa exact locul de campare, nu era cu noi când am ajuns, ne-am învârtit un pic până l-am găsit. Dar pentru că am bântuit pe lângă marea cu sclipiri prețioase de smarald și turcoaz, am făcut-o plini de bucurie expansivă.

N-a durat mult până ne-am găsit măslinii de pe faleza de la Shabla, care ne așteptau cu crengile deschise. N-am stat prea mult pe ganduri și ne-am grăbit să ne lăsăm îmbrățișați de umbra lor, cu corturi cu tot.

Cum căldura drumului mai avea un pic și dădea p-afară, ca să nu se-ntâmple cine știe ce nenorocire, mulți dintre cei aflați cu ea la limită s-au dus repede s-o îmbuneze în apele ademenitoare.

Pentru că bicla mea făcea pentru prima dată cunoștință cu marea cea vrăjită și mereu schimbatoare, nu m-am pus în calea fericirii ei și i-am arătat tot.

Iar pentru că nu se mai oprea din scârțâieli de uimire și plăcere, am dus-o la o plimbare mai lungă prin zonă. Imediat a legat o prietenie la cataramă cu o barcă cam lovită de vreme, dar înțeleaptă și trecută prin multe.

La întoarcerea în tabăra de corturi am văzut că și ticăloșii posesori de fluiere care strică somnul altora, mai dorm. Și nu oricum, ci în condiții de lux, ca într-un cocon.

Să zică vreo careva că nu-i bine să fii rău! 😀

M-am mai dat nițel cu bicla pe lângă corturi și toată lumea a sărit repede, că să fiu atent să nu fac vreo pană. Când mi-am luat cauciucurile la verificat, a început  lumea rea să râdă de mine, pe principiul “doar ți-am spus!”.

Și într-adevăr, era o pană.

Numai că nu la mine! Ci la… hai să văd, ghicește careva?

Da, așa-i! La prietenul Rădoi!

A dracu’ karma asta! 😀

Pe seară, am văzut acolo-ntre corturi un grup de termite și nu mi-am dat seama de la început ce fac.

Dar misterul s-a lămurit rapid.

Și aveau dreptate să se-nfingă așa, nu? Căci după atâția zeci de kilometri și după munca de convingere dusă cu valurile, rezervele de energie consumată se impuneau refăcute.

Iar pentru cine n-avea mâncare adusă d-acasă, existau și locuri cu mâncare bulgărească, foarte gustoasă și la prețuri rezonabile.

De exemplu, pentru o ciorba de pește delicioasă și niște pește la grătar cu cartofi, am scos din buzunar 17 leva (cu ciubuc cu tot) adică undeva în jur de 40 de lei.

După ce toată ziua am trăit sub amenințări muzicale de la chitarişti, ukululelişti, fluierişti și percuționişti, abia spre seară s-a rupt norul cu cântări.

Și-a turnat, dom’le!

Și-a fost o desfășurare de mult talent și de și mai mult entuziasm. Adică unii cu talentul și alții  cu entuziasmul. Care-cum, fiecare poate să decidă pentru el după ce-i vede pe artiști în deplină desfășurare, mai jos.

Ar fi fost frumos să fie și-un foc de tabără dar la cât de uscată era toată iarba p-acolo, frontalele și celelalte lămpi au fost mai mult decât perfecte.

După ce repertoriul a fost epuizat, ne-am retras fiecare pe la vastele noastre corturi și ne-am lăsat mângâiați pe gene de simpaticul moș Ene.

N-a durat mult (cel puțin așa a părut) și m-au trezit niște bătăi asurzitoare. Adică erau asurzitoare până să mă trezesc ca lumea din imperiul viselor. Când m-am dezmeticit complet, mi-am dat seama că erau doar picături leneșe care cădeau rar pe cort.

O, futu-i! Ploaie!

Ce neplăcut pentru întoarcerea cu bicicleta!

Dar eram pregătit, aveam tot ce-mi trebuie, așadar nu era panică!

Afară, Remus era deja-n picioare.

E evident că lui Remus îi place verdele. Biclă verde, prosop verde iar cort… n-avea!

Că doar d-aia era-n picioare: doar cu sacul de dormit între el și cer, nu prea avea cum să doarmă în bună  vecinătate cu picăturile.

De fapt… s-ar putea să greșesc.

Cred că sărise din somn ca să admire răsăritul, că nu l-ar fi speriat pe el o ploaie amărâtă. Spun asta pentru că el e Remus “miarul”, cel care a făcut 1000 de kilometri cu bicicleta. Ai putea spune că mă calific și eu pentru “miar”, că doar am și eu am peste 1000 de kilometri pe biclă. Numai că diferența dintre mine și Remus este că eu am făcut mia asta de kilometri de la începutul anului până acum, pe când el i-a făcut într-un calup de 70 și ceva de ore.

O mică-mare diferență, nu?

Și-a pedalat mia de kilometri pe căldura, pe frig și pe ploaie, inclusiv pe Transfăgărăşan și pe Transalpina.

Așa că, da: se trezise să admire răsăritul! 😉

Și-am văzut, ca și el, că soarele era destul de morocănos, ba chiar supărat. Adică în dimineaţa de dinainte a venit către noi cu braţele deschise doar ca unii dintre noi să nu-l bage în seamă. Păi e frumos aşa?! Prin urmare nu prea mai avea chef să iasă la serviciu şi voia şi el o zi liberă.

Când era cât pe ce să se retragă, a venit (neașteptata) salvare.

Habar n-aveam că era o solaro-terapeută printre noi! Ba chiar una pricepută care l-a mângâiat, l-a încurajat, i-a spus că toată lumea-l apreciază şi l-a convins că fără el nu se poate.

Din ursuz ce era, soarele s-a dat de trei ori peste cap şi ne-a oferit un spectacol de zile mari, spre delectarea privirii:

După ce mi-am epuizat toată admiraţia pentru răsărit, am văzut că eram luaţi cu asalt!

E adevărat că şi la venire am dus lupte grele ca să ne câştigăm locul de corturi dar până la urmă căzuserăm la pace cu melcii când au aflat că nu rămânem decât o noapte. Se pare că la lumina lunii au ţinut iar sfat, că s-au sucit şi-au tăbărât pe noi cu tot ce-aveau.

Iar la vedere era  doar avangarda!

Abia când am strâns corturile am văzut adevărata amploare a acţiunilor militare melceşti, cu zeci şi zeci de soldaţi care se infiltraseră pe dedesubt, pregătiţi pentru lovitura finală.

Am scăpat ca prin urechile acului, că am fost harnici şi ne-am strâns corturile de dimineaţă. Dacă am mai fi stat încă o zi, nu ştiu ce-am fi păţit.

Ca orice pui de artist care se respectă, trec şi eu prin diverse perioade ale creaţiei.

Perioada roşie numai ce-a fost mai sus şi, ca să le prind şi pe celelalte, am plecat niţel mai devreme decât grosul găştii, fugărit de frica ploii.

Aşa am ajuns la întoarcere să mă scufund mai întâi în perioada galbenă:

Am tranzitat spre cea galben-albastră:

 

Am continuat cu cea violet:

Şi-am încheiat-o cu cea… vamaiotă! 🙂

Păi puteam eu să-i prezint biclei doar marea bulgarilor?!

Desigur că nu! 🙂

Despre Vama Veche am mai scris AICI, aşa că n-o să mă repet.

Am avut un mare noroc că norii doar s-au încruntat urât la noi de pe cerul bulgăresc şi de pe cel al plaiurile natale. E adevărat că ne-au mai picurat pe ici pe colo, chiar destul de consistent în unele locuri, dar nu şi-au dus ameninţările până la capăt, că altfel n-ar fi fost foarte plăcut.

Dar şi vremea e după sufletul omului şi cum noi am stat foarte bine la capitolul ăsta, n-am avut de suferit! 🙂

Ca să fie treaba rotundă, dacă-am plecat cu trenul, ne-am întors tot cu trenul. La 18.20 am plecat din Mangalia şi la 23.00 eram pe peronul de la Gara de Nord, de unde n-am plecat fără o poză de grup.

A fost o tură frumoasă, plină de soare, de culoare, de mare, de prietenie, de cântece şi veselie care se cere repetată cu prima ocazie!

Iar mulţumirile, felicitările, masa şi dansul, toate să fie trimise pe adresa lui Albert, iniţiatorul şi organizatorul turei!