Frică şi senzaţii tari!

Recunosc, mi-e frică!

Nu, nu e vorba de-o frică d-aia difuză, de tot şi de toate, ci de una cât se poate de aplicată.

Mi-e frică de motoare!

Adică… nu, n-am coşmaruri cu pistoane scoase din minţi de guvernarea PSD-ALDE, de bujii supraîncinse de minciunile politice, gata să sară pe mine să mă înfiereze, nici de radiatoare clocotind, cu lamele de răcire tremurând de furie că nu pot rezolva nimic fără să dea şpagă, pregătite să mă fiarbă c-o plăcere dementă!

Nu, mi-e frică de motoarele alea cu două roţi!

Că doar aşa se spune, nu? M-am dat cu motoru’! 😉

Mi-e frică de vitezele incredibile la care pot ajunge în câteva scurte secunde.

Mi-aduc aminte că în copilărie făceam colecţie de surprize de la guma “Turbo” şi cele mai tari maşini erau pentru mine alea cu acceleraţia cea mai şmecheră, alea care ajungeau cel mai repede la 100 de km/h. Iar cele mai performante, cele pentru care trebuia să fii şeic cu câmpuri de petrol sau vedetă de cinema ca să le cumperi, aveau nevoie de patru-cinci secunde ca să ajungă acolo.

Ei bine, multe motociclete ajung la 100 de km/h în trei secunde şi la 200 km/h în opt-zece secunde. Practic, in lumea asta sunt foarte puţine maşini care pot bate o motocicletă (mai ales una de viteză) pe şosea.

Iar toată puterea asta e doar pentru două roţi, pe care le înclini într-o parte sau cealaltă ca să iei o curbă şi, practic, n-ai protecţie pe ea dacă se întâplă ca lucrurile s-o ia razna.

Bine, există echipamentul de specialitate, cu cască, armură, mănuşi, gândite special pentru protecţia pe motor dar la 150 de kilometri la oră poţi s-o păţeşti rău de tot, cu tot cu echipament.

De fapt, nici n-ai nevoie de 150 de kilometri pentru chestii nasole. Poţi să ţi-o “iei” şi la viteze mai mici!

În afară de asta, am văzut la prima mână ce poate să facă un accident cu motorul, printre colegii mei de muncă. Adică de la julituri urâte generate de raşchetatul pe asfalt până la… pierderea unui picior!

Adică… de-a dreptul urât!

Aşa că n-am ce face şi mă repet: mi-e frică de motoare!

Dar frica a fost inventată să fie confruntată, nu-i aşa?

Şi mi-am luat inima-n dinţi şi l-am rugat pe Sorin să mă ia şi pe mina într-una din ieşirile lui pe motor, să pot să mă uit fără să clipesc în ochii fricii.

Şi azi s-a-ntâmplat!

Ne-am văzut dimineaţa pe răcoare, pe la nouă fără ceva. Mi-a dat echipamentul de protecţie (cască, protecţie de spate, mănuşi) şi mi-a făcut instructajul:

-Când motorul se-nclină, se-nclină pentru că vreau eu! Aşa că să nu cumva să te înclini în partea cealată, că n-o să fie bine! Când ne oprim, mai întâi aştepţi să pun eu picioarele jos şi abia după aia le pui şi tu. Altfel îţi schimbi papucii că-ţi iei adio de la talpă, în cel mai bun caz. Dacă vrei să oprim sau ceva, faci un semn cu mâna.

Şi-am pornit!

Mai întâi pe străduţe necirculate, unde Sorin a prestat nişte paşi de moto-dans să mă obişnuiască cu luatul virajelor. Apoi am trecut la bulevarde şi la viteză mai consistentă.

Spre ieşirea din Bucureşti, am văzut un echipaj de poliţie, c-un alt motor, oprit lângă, cu călăreţ cu tot. Sorin a încetinit să se oprească, înainte ca agentul să să-i facă semn, că era evidentă intenţia. Control de rutină, de permis şi asigurari. Am plecat în două minute, cu urările de drumuri bune ale poliţiştilor.

Şi de-acolo a început distracţia, cu mine mai încordat decât un arc.

Senzaţia e adrenalitică tare pe motor, cu frânele care te arunca spre faţă şi cu acceleraţia care mi-a dat impresia că Honda vrea să fugă de sub mine, ca să arate tot ce poate. Nu există nicio comparaţie cu maşina. La 100-120 de kilometri la oră ai impresia că eşti într-o furtună arctică dacă mergi cu ochii-nchişi. La senzaţie contribuie şi temperatura curentului de aer. Doar că vara, pe căldură, răcoarea e o senzaţie pe care o cauţi.

Mai contează că e contrabalansată de căldura motorului şi-a eşapamentului care-ncing bine bulanele?

Bineînţeles! Dar numai puţin! 🙂

Şi vorbitul e ciudat cu casca pe cap. Se aude dubios, înfundat şi cumva ca un dialog interior. Totuşi te mai pricepe şi celălalt în exterior, dacă nu-i viteza prea mare şi vâjul prea intens. Pentru mine a fost şi mai accentuată senzaţia, că am capul mare. Adică mare pentru casca aia, altfel se-ncadrează în proporţii. Dar a trebuit să sug obrajii ca să fie bine. Noroc că nu-i am graşi! 😉

Şi, tot spre deosebire de maşină, pe motor munceşti!

Adică trebuie să te propteşti când apare o frână, să te ţii să nu te sufle vântul la acceleraţie, să te inclini în curbe… Poate nu pare cine ştie ce dar solicitarea-i destul de mare. Suficient de mare cât să mă resimt la mâini la un moment dat. Şi la picioare, numai că acolo nejustificat, din cauză că eram eu încordat aiurea.

Prima mea experienţă! Şi una confruntaţională! Aşa că, ce să fac?!

La Ştirbei, pe malul lacului am făcut o pauză, foarte binevenită din punctul meu de vedere, şi-am avut timp şi pentr-o şedinţă foto.

Erau şi alţii veniţi acolo la o porţie de relaxare.

Şi toată lumea era copleşită de nişte manele date tare de la una dintre casele din zonă.

Să fie petrecere, mânca-ţi-aş!!!

Să vină toate gagicile mişto, ca să moară toţi duşmanii!!!

Normal că n-am stat să se întâmple treaba de mai sus şi-am plecat repejor de acolo.

Şi ticălosul de Sorin, cum a prins nişte asfalt liber, a eliberat bestia şi-am ajuns cât ai pocni din degete la 160 de kilometri pe oră, când lateralele drumului au format pereţii unui tunel şi n-am mai văzut clar decât o bucată mică în faţă. N-a durat mult, că n-aveam unde să ne ducem dar a fost suficient să-mi dau seama cât de uşor e să te laşi dus de val.

La intrarea în Bucureşti i-am spus lui Sorin c-ar fi mişto să ne mai oprească poliţia încă o dată. Numai că poliţiştii care ne-au oprit prima dată stăteau pe partea lor, desigur, cu un alt motor pe cric lângă maşina lor.

Dar aveau un coleg pe partea noastră care-a făcut treaba rotundă şi ne-a oprit. Erau chitiţi pe motociclişti, se pare. Nu ne-a mai controlat totuşi, când a auzit că deja am fost opriţi o dată dar a remarcat că suntem a treia motocicletă care face “ture” d-astea. 🙂

Aşa a fost tura mea “rotundă” pe motor, verificată şi la plecare şi la venire de vigilenţa poliţiei române!

S-a lăsat cu multă adrenalină, cu oboseală în mâini dar şi cu concluzia “am făcut-o şi p-asta!”.

Aş minţi dacă-aş spune că nu mi-a plăcut, într-un fel.

Mă mai dau cu motorul?

Poate…

Dar n-o să-mi iau niciodată unul. Îmi place mai mult cu bicla! 😉