Cu caiacul, din Deltă până la mare

M-a rupt și m-a făcut bucățele!

Când s-au lipit fărâmele la loc, a apărut ceva în plus: durerea!

După prima zi nu mai eram în stare să strâng palmele în pumni, antebrațele vociferau la fiecare mișcare oricât de mică, iar deltoizii făcuseră coaliție cu bicepşii și tăbărau cu durerea pe mine numai cât mă gândeam la ei.

Dar cel mai tare țipa spatele, cu mușchii umerilor. Trapezul era tartorul concertului durerii iar noada îl seconda cu virtuozitate.

De la ce?

De la vâslit!

În viața mea pot să număr pe degetele de la o mână de câte ori am fost într-o barcă și-am tras la vâsle. Ba chiar e posibil să rămână și degete nefolosite. De data asta, vâslitul în caiac (căci despre el e vorba), a fost de-a dreptul… uau!

Bine! Şi eu berbec! M-am autopromovat de la o singură ieșire cu caiacul de o oră jumate pe Herăstrău, la parcurs cu el peste 100 de kilometri prin Deltă, în patru zile. Iar asta nu putea să rămână fără urmări, nu?!

Oricum știam că așa va fi și am acceptat provocarea fără să stau pe gânduri! Mai ales că eu am antecedente la berbeceală, că la fel am făcut şi cu bicla: am trecut la prima mea tură lungă ( de 140 de km) după ieşiri sporadice de 20 de kilomtri prin parcurile din Bucureşti. Şi aia m-a îngenunchiat, mult mai tare decât asta vâslită.

Ce spuneam?!

Berbec!

Că dacă-aş fi avut măcar vreo două ieşiri în plus cu caiacul, n-aş fi avut parte de toate protestele de mai sus. Dar treburile mi s-au aranjat de aşa natură că atunci a fost momentul să-mi provoc (iar) limitele.

 

Și bine-am făcut, c-a meritat, cu vârf și îndesat!

A fost o experiență pe care n-aș fi vrut s-o ratez pentru nimic în lume!

Oricum eu am avut cu apa o relație specială din fragedă pruncie, iar Delta a exercitat asupra mea o atracție inexplicabilă chiar de când am aflat că există. Am ajuns de mai multe ori pe canalele-i mai mari sau mai mici și de fiecare dată dorința mea de a ne cunoaște mai bine, în loc să scadă, a crescut.

Așa că, ocazia  oferită de AventureTime.ro de a merge patru zile prin Deltă cu caiacul, a venit ca o mănușă peste dorințele mele. În plus, chiar Bărbosul care se uită din ceruri zâmbind bonom la copiii săi, a hotărât că e momentul cel mai bun pentru o așa aventură, că prea le-a potrivit pe toate la milimetru ca să ajung eu acolo: am aflat pe ultima sută de metri de eveniment, m-am calificat pe ultimul metru la tura de acomodare de pe Herăstrău, mai aveam niște zile libere pe care am putut să le iau tot așa, la limită, iar transportul din bucăți din București și până la Murighiol s-a legat… ca-n filme!

În mod normal, AdventureTime asigură tot, inclusiv transportul pentru aventurierii în caiace dar, pentru că eu am apărut pe nepusă masă, a trebuit să ajung în Murighiol cum m-am priceput. Acolo, după ce-am așteptat câteva ore, m-am reunit cu gașca de nouă oameni pe la unu jumate în creierii nopții de miercuri spre joi și, după sfatul bătrânilor, am zis că nu-i bine să ne aruncăm direct cu capul în sălbăticie, să nu rămânem fără el înainte de vreme. Așa am ales o zonă tampon, un camping unde ne-am instalat corturile și ne-am bucurat de nițică civilizație: toalete și apă curentă.

Probabil pentru că-mi plac amândouă, dimineața am fost martorul unei întâlniri de gradul trei dintre caiace și bicle.

Bine, mai de la distanță și nu în aceeași poză, căci caiacele românești nu prea înțelegeau (probabil) rusa biclelor și-n plus de asta ambarcațiunile băştinaşe erau sub protecția unui paznic feroce care nu lasa pe nimeni și nimic să se apropie de ele.

Cum nu prea se vede? Ia privește mai cu atenție!

Datorită acestui paznic ne-am recuperat mijloacele de locomoție acvatică exact așa cum le lăsasem de cu noapte și ne-am dus împreună spre rampa de lansare, unde le-am aliniat ca să vedem cât calabalâc suntem în stare să înghesuim în ele.

După cum se vede, mult mai mult decât aș fi crezut că-i posibil. Da, a intrat tot. Incredibil!

E adevărat că și caiacele sunt gândite pentru cărat ceva bagaj, cu câte un compartiment etanş în față și în spate și cu încă ceva spațiu de depozitare în spatele scaunului, unde toți am reușit să îngrămădim șase sticle a câte doi litri de apă fiecare. Căci dacă apă (potabilă) nu e, nimic nu e, în ciuda milioanelor de hectolitri de apă dulce din toată Delta.

Printre sesiunile de bumbăcit bagaje, Cosma și-a făcut timp să ne mai explice cum e treaba cu vâslitul și caiacul.

Așa arată lecția de caiaceală și pare să fie foarte complicat după durearea de cap pe care toată lumea pare că încearcă s-o transfere în padelă.

Nimic mai greșit!

Cu padela pe capul proprietate personală îți dai seama care-i poziția optimă a brațelor pentru vâslit. Altfel, când dai cu vâsla în partea dreaptă, caiacul se duce în stânga și invers. Asta fără cârmă. Când bagi cârma-n apă (chestia aia neagră de metal din coada caiacului) controlul direcției se face cu două pedale apăsate cu picioarele doar că aici, dacă apeși în stânga, caiacul chiar se duce-n direcția aia. Şapte ani de caiac de performanță făcuți de Cosma condensați în câteva minute de explicații.

Ca peste tot, teoria fără practică la caiac înseamnă fix pix, așa că n-am stat prea mult pe gânduri s-o testăm la apă.

După ce noi toți “cei nouă meșteri mari, caiacişti gregari/ Și cu Cosma zece, care ne și întrece” ne-am lansat pe orbita… Dunării, am luat-o la explorat în ritmuri personale de padelă. Și-am mers pe canale mai mari sau mai mici, circulate sau fără țipenie de barcă, pe lacuri cât o mare sau cât un sindicat de lacrimi, prin apă curată sau cucerită de tot felul de vegetație acvatică, de dimineața devreme și până seara târziu.

Bineînțeles c-am avut tot felul de întâlniri, una mai interesantă ca alta, pe apă sau pe uscat, cu tot felul de plante și viețuitoare, unele binecunoscute ca embleme ale Deltei, altele ușor în afara luminii reflectoarelor dar la fel de incitante.

Iar dacă păsările sălbatice te lăsau să te apropii de ele doar cu teleobiectivul, cele domestice n-aveau nicio treabă.

Ba chiar, pline de tupeu, ne-au provocat la concurs, să se stabilească o dată pentru totdeauna cine-i pe podiumul vâslaşilor: natura sau parveniții cu padele.

După cum se vede, de data asta ne-au luat fața! Dar e adevărat că nici noi nu eram cine știe ce antrenați, așa că se mai impune o rundă de concurs cândva.

La un moment dat m-am crezut pe platourile de filmare ale unui film cu lupte navale din al doilea razboi mondial pentru că vedeam pe apă numai capete de mine, adică d-alea de explodează când le atingi.

Bineînțeles că în realitate, ce plutea la suprafața apei n-avea nicio legătura cu tehnica militară.

Da, erau scoici de toate mărimile, unele cu aspirații la dimensiunile lui Gulliver.

În afară acestor întâlniri pitorești care ne-au crescut gradul de cultură generală, prin a noastră vânturare a Deltei am dat peste alți amatori de peisaje cu arome acvatice, majoritatea covârșitoare în ambarcațiuni motorizate.

Cei mai mulți dintre conducătorii bărcilor își domoleau hergheliile din motoare când treceau pe lângă noi ca să nu ne transforme caiacul în submarin cu valurile generate de o viteză mare.

Dar, din păcate, nici Delta n-a scăpat de meltenii mitocani. Au fost câțiva care mai că n-au accelerat și mai tare când au trecut pe lângă noi. Că doar canalele le-au fost lăsate lor moștenire din moși-strămoși și noi trebuia să fim fericiți că ne tolerează pe acolo.

E adevărat că uneori, când ne piteam în orice petic de umbră să scăpăm măcar un pic de muşcăturile fierbinți ale soarelui (ca în fotografia de mai sus), nu eram foarte vizibili și unii probabil că ne-au săltat pe valuri fără intenție. Dar vitezomanii săraci cu duhul de pe canalele unde ne vedeau de departe, n-au nicio scuză. Sau poate voiau pur și simplu să-şi umple frigiderele de la binecuvântările noastre?!

Dacă tot a venit vorba de bărcile cu motor, apa de pe canalele pe care circulau era fără vegetație și tulbure de la mâlul vânturat toată ziua de elicele nepăsătoare. Cu totul alta era povestea în locurile în care motoarele nu ajungeau.

Dacă apa era limpede așa a fost și cerul în cele patru zile cât ne-am dat noi mari caiacişti prin Deltă. Soarele a domnit necontestat peste bolta cerească în majoritatea timpului și a mușcat hulpav din orice bucățică din pielea noastră care i-a ajuns sub ochi. De la o clipă la alta nu prea era vizibilă vreo schimbare dar cumulat, rezultatul te duce cu gandul la un salon de tatuaj.

Asta a fost pe partea cromatică fixă a “decorațiunilor” exterioare.

Dar am fost lucrați bine și pe direcția amenajarilor dinamice, cu lichide.

Soarele care dădea-n noi ca la balamuc făcea de multe ori, în combinație cu efortul, ca transpirația să  țâşnească mai ceva ca dintr-o fântână arteziană. Aveam așa o eficiență la eliminat prin pori apa băută, că n-a fost nevoie de opriri pe mal special pentru asta. Așa, cei 12 litri de apă plată cumpărați de la început, de unde păreau mai mult decât îndestulători, mi s-au terminat în a treia zi. Cum mai toată lumea era cam tot pe la fundul sacului, s-a impus o vizită de reaprovizionare.

Pe lângă costul în arsuri și cel de transpirație, a fost și-un preț plătit în… piele!

Cosma ne-a recomandat călduros să luăm cu noi nişte mănuşi de bicicletă, ca palmele noastre fine de orășeni să nu se răscoale la contactul repetat cu bara padelei.

Ca un băiat ascultător ce sunt, mi-am luat mănuşile. Doar că m-a mâncat în… unde apare de obicei mâncărimea care te bagă în belele şi-n prima zi am vâslit fără ele. Seara, când am simțit potențialul a nenumarate băşici în palme, m-am felicitat că nu l-am ignorat pe Cosma și mi-am luat cu mine și mănușile, căci fără ele n-aș fi avut la final doar două băşici de sămânţă, câte una pe fiecare mână.

Numai că nu toată lumea a venit cu mănuşile-n bagaj:

 

Iar dacă Ana n-a avut mănuşi deloc, Dana a avut.

Doar că s-a războit cu ele în loc să ajungă la o colaborare amicală.

Bineînțeles că rănile în palmă au apărut pentru c-am vâslit și-am tot vâslit. Am făcut cam 35 de kilometri pe apă în prima zi, 20 într-a doua, 36 într-a treia și 21 în ultima. Iar toți acești kilometri s-au adăugat unul peste altul după ore și ore de vâslit. Cum poziția în caiac e destul de fixă, n-ai prea multe opțiuni pentru schimbarea ei și, mai devreme sau mai târziu, fundul începe să se resimtă. Atunci devii creativ, că e musai să faci ceva să-ți salvezi curul, nu?

Așa abia așteptam neîndestulătoarele locuri oficiale de popas alese strategic de Cosma, unde ne mai reveneam cât de cât.

Totuși, în viață totul tinde să ajungă la un echilibru. Așa și neplăcerile de mai sus au fost compensate cu vârf și îndesat de… chiar mersul cu caiacul!

E o experiență incredibilă să înaintezi pe apă cu propulsia propriilor brațe și să asculți fâşâitul provei care despică delicat apa după “pleosc”-ul moale făcut de mișcarea padelei prin apă. Pe canalele mai puțin circulate, de multe ori am luat-o înainte doar ca să mă opresc din vâslit pentru o perioadă și mă mă impregnez cu liniștea punctată ici-colo de o conversație scurtă între păsări, de plescăitul vreunui pește care exersa salturi acrobatice, de un orăcăit întrebător de broască sau vreun bâzâit vioi de insectă.

Departe de orice zgomot produs de o așezare umană, liniștea capătă profunzimi nebănuite și neașteptate. E o liniște activă, cu un murmur subtil de fundal, generat de interacțiunea organică a apelor cu regnul vegetal și învelișul de viață. Te deconectezi ca să te reconectezi altfel, armonizat cu ritmurile naturii și nu cu vreo plăsmuire artificială, înstrăinătoare.

*

Spuneam mai sus c-am vâslit și-am tot vâslit prin Deltă preț de patru zile și peste 100 de kilometri printr-o grămadă de cotloane acvatice. Din toate aceste locuri, unele au lăsat în memorie o urmă mai adâncă decât altele.

Joi, nu mult după lansare, un canal micuț desprins din “tatăl” Sfântu Gheorghe, mi-a făcut ziua. Era un canal colmatat, pe care nu puteai intra cu altceva în afară de caiac din cauza copacilor obosiți, căzuți la datorie peste apă, pe lângă apă și în apă. Cu tot cu crengi.

Și-ai dracu’ copaci, n-ar fi căzut și ei organizat!

Era unu’ aici pe o parte, câțiva mai încolo dar pe partea cealaltă, alții într-o asociație pe ambele maluri, de-a trebuit să mergem pe canal ca pişatul boului:

“Când la stânga, când la dreapta

Uite-așa ne joacă craca

Și-nainte și-napoi

C-aşa tre’ să vâslim noi!”

În timp ce mai toți gâfâiam și transpiram de mama focului, alții (nu dau nume) mai aveau energie să se și distreze:

Iar dacă pare că mă plâng… doar pare!

Că mi-a plăcuuut… mamă-mamă, cât mi-a plăcut!

Acolo unde era mai dificil de trecut, acolo-mi sclipeau ochii mai tare!  Eram în elementul meu când trebuia să mă strecor printre crengi pe-o cale-ngustă cu schimbare bruscă de direcție, de luat cu frâna de mână… aaadică cu manevre viguroase de padelă, când în față când în spate iar când trebuia să să-mi iau avânt să trec caiacul peste vreun trunchi aflat imediat sub suprafața apei, nu mai puteam de încântare. Bineînțeles că nu mi-a ieșit întotdeauna din prima. M-am și blocat printre crengi sau am rămas suspendat. Dar tot eu m-am scos din încurcătură și, cu lecția învățată, a doua oară mi-a ieșit.

E frumos să dai la padelă pe canalele mari și să-ți alegi traiectoria pe apă în funcție de toanele de moment. Dar eu dau oricând toate aceste canale bătute și răsbătute pe canalul ăsta mic și plin de farmec epuizant, care m-a făcut să transpir încă o Dunare în apa Deltei.

Da, știu! Sunt masochist!

Probabil d-aia-mi și place mai mult să mă dau cu MTB-ul pe coclauri decât cu cursiera pe șosea, când vine vorba de bicle.

Mai spre seară, pe lacul Erenciuc soarele s-a mai îmbunat și și-a răscumpărat arșița din timpul zilei încântându-ne “papilele” vizuale cu lumină dulce ca mierea.

Oricât de mult am mers, la un moment dat mai trebuia să ne mai și oprim. Am campat mult după ce soarele s-a retras la culcare, pe o pajiște cu brazde de iarbă cosită recent.

Cum energia consumată fără  reținere de gaşca caiacistă era musai să fie recuperată, Mădălina s-a organizat rapid cu masa de seară: varză la ceaun.

 

În timp ce ea se dădea peste cap cu ceaunul, pe mine mă încercau talentele la fotografia de noapte.

Cu ajutorul lui Andrei am făcut și una cu tematică:

Dimineața, soarele ne-a batut sfios în ușile corturilor și pe umerii caiacelor.

Pentru că doar eu l-am auzit, am fost singurul martor al existenței unor microuniversuri în macrouniversul nostru.

     

Tot atunci mi-am dat seama că suntem niște invadatori fără scrupule, care au forțat stăpânii de drept ai locului la acțiuni nemaivăzute pentru a supraviețui.

Și dacă tot ne-am dat arama pe față, Cristian ne-a mărturisit că tare ar mai mulge el un pic de lapte pentru micul dejun de la vacile care abia ne așteptau să plecăm.

Și toți am murit!

De ce?

Ia privește cu atenție la fotografia de mai sus și găsește asemănările. Dacă ai ajuns la concluzia că laptele muls ar putea avea altă consistență și un ușor alt gust decât cel cu care eşti obișnuit, ai perfectă dreptate!

Da, toți sunt tauri! (chiar dacă dimensiunea “bijuteriilor” rivalizează cu un uger mai mic 😉 )

Si d-aia toți am murit! De…

*

A doua zi a fost a mării dar ca să ne obișnuim cu schimbarea dimensiunilor am luat-o mai întâi printr-o mare mai mică: lacul Roșu. Acolo vântul ne-a impus hotărât alinierea la ultima modă și-am trecut cu toții, indiferent de sex, la fustițe ca cele de mai jos.

Cu precizarea că nu le-am îmbrăcat ca să fim sexy, ci… ca să nu ne intre apă în caiac.

Dar la mare nu se ajunge așa, cu una cu două. Pentru că e o destinație de poveste, povestitorul și-a spus că-i mai bine s-o facă interesantă și-a a pus în calea eroilor caiacişti tot felul de obstacole, printre care și… un dig!

Ca să fie memorabil, bineînțeles că digul a venit la pachet cu un mâl adânc și fetid pe margine, ca să traim aventura cu toate simțurile.

Tot după legea compensației, acolo era și-un doc plutitor iar oamenii răspunzători au fost foarte săritori când le-am explicat nevoia noastră de-a transforma ceaiul fierbinte de hamei în bere rece alinătoare cu ajutorul congelatoarelor pe care le aveau în dotare peste pasarelă.

Da, “prețioasele” noastre stau cât se poate de confortabil în gențile termice purtate cu mândrie de Mădălina!

De partea cealaltă a digului a trebuit să ne insinuăm prin arcade de stuf.

După ceva orbecăială, Cosma ne-a scos la malul cel mai apropiat de sarea mării.

Sunt câțiva zeci de metri între apa Deltei și cea a mării.

N-a nimerit-o Cosma din prima pentru că în mai puțin de un an, lucrurile s-au schimbat dramatic acolo.

Da, după cum se vede, cu câteva luni înainte apa Deltei se conversa direct cu marea și puteai să te dai cu caiacul și pe dulce și pe sărat, după preferințe.

De data asta am fost nevoiți să facem câteva drumuri pe uscat ca să ne cărăm tot calabalâcul pe plajă, sub privirile mirate ale aborigenilor.

După ce s-a lepădat de intensitatea aprigă a privirii din timpul zilei şi soarele ne-a urmărit cu prietenie.

Iar pentru că eram la mare, scăldatul era de la sine înțeles

Cum de la sine înțelese erau și insectele.

Adică tăunii (ca cel de mai sus) și țânțarii care tăbărau pe noi în hoarde înfometate, mai ales seara. Noroc că-i mai domoleam cu “Autan”-ul, chiar dacă nu definitiv. Dar erau și din alte categorii:

Iar mâncarea de seară la ceaun devenise și ea obligatorie, așa că Mădălina și Cosma s-au apucat vioi de mâncărica de cartofi cu afumatură.

După somnul de refacere și cel de frumusețe, cum e oare să deschizi cortul și să surprinzi soarele într-o postură indecentă, şiroind de apă la ieșirea din mare?

Și asta pe o plajă pe care o împărțeam doar cu scoicile și cu păsările, fără țipenie de om cât vedeai cu ochii.

Să tot stai așa la mare!

*

A treia zi a fost ziua de refăcut proviziile lichide, cu sau fără grade. Dar mai ales fără.

Pentru asta am luat-o spre Caraorman unde-am ajuns mai spre seară.

Ne-am lăsat caiacele în port și… am intrat într-un film de Kusturica!

La magazinul din sat am dat peste “actori” și peste mijloace de locomoție demult uitate prin alte părți.

Tot acolo am dat și peste Cristi, care facuse cumva și adunase în ochi toată culoarea și adâncimea Deltei.

A primit zece lei de la Mădălina să-și cumpere ce vrea și nu l-a lăsat inima să se bucure singur.

Când am schimbat căldura băncilor magazinului cu răcoarea ierbii din fața lui, domnul capitan ne-a servit cu produse de patiserie făcute din aluat pregătit chiar de el.

Mulțumesc, domnule căpitan, au fost excelente!

Acolo ne-am întâlnit și cu o cunoștință veche, antică și de demult care, la constrângerile mediului înconjurător și după propriile preferințe, își găsise propriul drum în viață: spusese “pa și pusi” benzinei și funcționa doar cu bere. Rece!

Pentru că cea din imagine nu era la temperatura optimă, s-a codit nițel până să fie de acord să-și pornească motorul. Până la urmă a catadicsit, totuși, să se urnească din loc. Când am luat-o ceva mai târziu spre caiace, o vijelie venea direct în noi, cu gânduri criminale. Din mijlocul ei se auzea:

-Dați-vă din calea diavolului! Doar v-am spus că n-are frâne! Se oprește numa’ cu dealu’!!!

Probabil că între timp fusese alimentat Aro-ul noastru cu bere arctică de căpătase așa un aplomb.

O altă replică memorabilă am primit la întrebarea despre cum stă treaba cu furatul în Caraorman.

-Nu se fură! Se completează… am fost noi repede corectați.

Am plecat de acolo încărcați pe toate planurile după ce l-am condus la culcare pe domnul Soare si aşa am ajuns să vedem Delta din amurg și până-n adâncimile nopții, la lumina lunii.

Când am intrat pe apa ca oglinda ne-a întâmpinat o liniște ireală, aproape nepămînteană.

În afară de noi, nimic nu mişca. Nici măcar țânțarii. Nu-mi aduc aminte prea multe alte dăţi din viața mea în care am trăit așa clipe magice.

Și, ca orice e prețios, n-a durat mult: niște bâzâitori mici și enervanți și-au băgat repede trompele în toată magia care era p-acolo! Momentele autan!

După asta noaptea ne-a învelit cu moliciunea mantiei de catifea. Am ajuns să vâslim pe cărarea arătată de lună și, pe ici pe colo, de lumina frontalelor.

Nu sunt cele mai cele imagini din punct de vedere tehnic din motive obiective: întuneric și bălăngăneala caiacului. Dar ca idee, cam aşa a fost atmosfera.

Arşiţa mistuitoare a zilei a fost înlocuită uşurel cu răcoarea alinătoare a nopţii care ne-a dat un avânt la vâslit cum n-aş fi crezut. În ciuda oboselii cumulate din celelalte zile, parcă eram alţi oameni, cu stofă de campioni caiacişti! Ca să vezi ce face un pic de răcoare…

Pe lângă avântul prins pe canale, drumurile de noapte ne-au exersat şi imaginaţia. Pe nişte porţiuni sănătoase din canalul spre locul de camping am dat peste nişte ceaţă cu valenţe artistice deosebite care, în combinaţie cu lumina lunii şi cu vegetaţia de pe malul canalului, ne-a făcut să vedem în coroanele copacilor tot felul de feţe malefice de vrăjitoare sau figuri care hohoteau grotesc când dădeam cu privirea de ele. Dar nu ne-am pierdut cu firea şi-am reuşit să ajungem cu bine la locul desemnat de către Cosma pentru campare.

Recunosc că n-a fost seara mea de graţie atunci, căci oboseală de peste zi s-a aliat cu răcoarea nopţii şi, în cârdăşie cu hainele mele ude, s-au pus pe capul meu până m-a luat durerea. Colac peste pupăză, stomacul s-a apucat şi el să protesteze, iar efectul lor combinat m-a secerat în cort până dimineaţă.

Dar noaptea de somn a făcut minuni şi m-am trezit proaspăt, la aceeaşi oră cu Soarele, să-i dau bineţe.

Mai târziu am observat că nu toată lumea împărtăsea înalta consideraţie pe care o am eu pentru astrul zilei. Unii s-au dat peste cap să nu-l vadă deloc şi să-l trateze cu spatele, chiar de la micul dejun.

Ei, fiecare cu simpatiile proprii, nu ne luam acum de la asta!

*

Iar dacă prima zi am început-o în forţă pe canalul “împădurit”, ca să fie rotundă, tura trebuia s-o înceiem la fel. Cred c-a fost şi-o intenţie (ticăloasă) a lui Cosma pe linia “Dacă tot v-am învăţat trei zile cum să vă daţi cu caiacul, ia să vă dau eu un extemporal la caiaceală în a patra!”.

De ce spun asta?

Ei? Când mergi cu caiacul pe iarbă şi nu pe apă, nu se cheamă că-ţi testezi măiestria?!

De la început Mădălina ne-a făcut instructajul şi ne-a spus că cel mai bine e să mergem pe calea deschisă de cei din faţă şi cam aşa am facut. Desigur, asta nu era valabil pentru Cosma: a trecut pe lângă noi fluierând, ca un profesor care-şi verifică elevii să vadă dacă au fiţuici.

Cum deja am mai spus că eu sunt mai altfel, ţi-e clar că mi-a plăcut grav şi canalul ăsta, nu? E un pic altceva să-ţi înfingi padela-n buruieni şi nu în apă. După câteva padele mirositoare vărsate în capul subsemnatului, a trebuit să învăţ cum s-o scot din apă fără să mă umplu de combinaţia variabilă dintre mâl uşor fetid şi buruieni acvatice mai în putere sau spre putrezite.Ne-a reuşit tutror până la urmă şi, pe principiul că “ce începe, se mai şi termină”, i-am dat de cap într-un final.

Surprinzător e, după cum povesteau Mădălina şi cu Dana, la tura de dinaintea noastră canalul nu avea mai deloc buruieni şi apa era cu cel puţin un metru sus.

Oricum, în clasamentul personal al acestei ture, în topul “celor mai cele” canale străbătute, “iarba” vine imediat după “lemnul” primei zile. Pentru că-mi plac provocările şi poate pentru că-s şi-un pic masochist! 😀

Spre finalul turei, poza de grup era obligatorie:

Aici sunt toţi bravii caiacişti care s-au luptat vitejeşte patru zile la rând cu puhoaiele nemiloase ale ţânţarilor dornici de sânge, care-au cucerit valuri puse pe răsturnări măreţe, au biruit obstacole lichide şi ziduri de-un verde mlădios ca să ajungă la marea cea mare: Cristian, Ana, Eugen, Andrei, Costi, Oana, Dana, Mădălina. Şi bineînţeles Cosma, din spatele aparatului.

Ultimii doi sunt AdventureTime.ro, capii acestei ture de pomină.

Dacă nu ţi-ai dat seama până acum, el e Cosma.

Înainte să fugi mâncând pământul, află că aşa arată DUPĂ ce l-a bătut în cap timp de patru zile soarele Deltei. Că dacă-l vedeam aşa prima oara, nu mai aveam eu curaj să împărţim aerul şi ţânţarii atâta amar de vreme! 🙂

Altfel e destul de normal, hazos, cu glume-n program şi chiar cu cântece.

 

Normal, când era vorba de caiaceală, făcea cât noi restul la un loc şi încă câţiva pe deasupra iar asta-i la fel de valabil pentru Mădălina.

Nici ea n-a făcut economie la râs şi la glume şi, pe deasupra, a tronat cu semeţie peste deliciile culinare din ceaunul de fiecare seară.

Săr’na pentru masă, Mădă! 🙂

*

A fost greu dar a fost şi frumos!

Cum spunea şi Mădălina, tura asta nu-i chiar pentru toată lumea. Chiar dacă te duci la sală sau practici vreun alt sport, trebuie sa ai ceva în plus. Pe lângă un pic de condiţie fizică, mai trebuie şi altceva: dorinţa de aventură. Dacă o ai în sânge, obstacolele care-ţi apar în faţă nu mai sunt piedici: se transformă în satisfacţie după ce le treci.

Cu efort, adevărat, am ajuns în locuri care nu-s deloc accesibile altfel. E o senzaţie aparte să ştii că ai ajuns într-un loc pe care îl împarţi cu puţini alţii iar eu am avut privilegiul s-o fac alături de nouă oameni minunaţi.

A fost tura care m-a făcut să-mi dau seama că-mi place tare să mă dau cu caiacul şi-am realizat că, chiar şi atunci când e vorba de apă, tot traseele de tip “MTB” îmi plac cel mai tare! 😀

*

Dacă ţi-a plăcut ce-ai văzut aici şi-ai vrea să-ncerci, nu-i nevoie să fii berbec ca mine şi să te înhami direct la patru zile de dat la padelă.

Poţi s-o iei uşorel şi să mergi în oricare dintre ieşirile pe care Cosma şi cu Mădălina le fac pe lacul Herăstrău sau pe Snagov. Sau, dacă simţi că te ţine cureaua, ca să vezi cum e, bagă-te la vreo ieşire de două zile din program că evenimente sunt pe alese!

Spor la explorări! 🙂