5 zile cu caiacul prin Deltă și pe Mare

“Toate pânzele sus” a fost una dintre cărțile care mi-au marcat adolescența. Am citit-o de mai multe ori pe nerăsuflate și mi-a încins puternic imaginația.

Desigur că am intrat în pielea lui Anton Lupan, căpitanul goeletei “Speranța”, ș-am trecut prin aventuri care de care mai palpitante pe mările și oceanele lumii împreună cu restul echipajului.

Probabil că această carte mi-a făcut ochii să sticlească când am auzit prima dată despre caiaceala “AdventureTime” de cinci zile prin Delta Dunării și pe apele Mării Negre.
Și ce dacă nu aveam o goeletă?

Să fii căpitan pe propriul caiac nu-i puțin lucru. Chiar dacă n-ai pânze, poți să strigi: “Toate padelele sus”!
Dar stai… cum rămâne cu înaintatul pe apă dacă padelele-s sus? Că ele n-au suprafața pânzelor, ca să asigure propulsia doar cu vântul… 😀
Așadar e mai bine cu: “Toate padelele în apă!”
Și stânga – dreapta, cu ritm, înainte! 😉
Dar până să facem asta, a trebuit să ne organizăm cu talent ca să ajungem în prima zi…

Ca întotdeauna, orice organizare începe cu întrebarea: cum Mama Zmeilor băgăm toate hainele, mâncarea, litrii de apă, corturile, izoprenul și restul echipamentului de camping în caiace?

.

Și oricât le-am împins, le-am tras, le-am înghesuit și le-am bumbăcit, n-au încăput toate în compartimentele de depozitare ale caiacului. Erau totuși bagaje pentru cinci zile de sălbăticie!
Ce-a mai rămas, am prins cu corzi elastice desupra caiacelor și, după ce Cosma ne-a făcut instructajul, ne-am lansat la apă!

Eeee! 15 caiacişti voioși, cu dor de aventură, printre care și trei tinere speranțe de doar 18 ani!

Vezi cum se citește relaxarea și încrederea în viitor pe fețele celor din fotografie? Stai liniștit că nu rămâne așa: mulți dintre noi habar n-aveau în ce s-au băgat! 😀
Dar despre asta, nițel mai încolo.
Imediat după lansare am văzut că unele caiace sunt rude foarte apropiate cu submarinele:

Nici nu-i de mirare că era aproape scufundat, la câtă mâncare, instrumente pentru gătit, și diverse chestii care să ne facă viața mai plăcută avea Cosma în caiacul lui. Iar Mădălina îl seconda îndeaproape, desigur.
Ziua se uita curioasă la veselia noastră și la caiacele încărcate ochi, zâmbind albastru pe lângă vata moale a norilor cam copleșiți.

.

Și-am observat cât de molipsitoare poate fi curiozitarea:

.

Cum a văzut culorile vesele ale caiacelor, cum a lăsat păscutul și-a venit să ne întrebe de una și de alta. N-am înțeles chiar tot ce mi-a zis pentru că avea o vorbă cam nechezată, dar sunt aproape sigur că ar fi vrut și el să vadă lumea din caiac. 😀
Și-am dat și peste alți curioși:

Fiind mult mai timizi decât prietenul nostru patruped, au preferat să ne privească cotit mai de departe, fără să ne ia la întrebări 🙂
Dar curiozitatea a venit și peste noi când am văzut o tovarăşă de pasiune ușor altfel:

Chiar și năpădiți de curiozitate, nu ne-a luat foarte mult să ieșim de pe canalele Dunăvățului pe apele brațului Sfântu Gheorghe.
Imediat ce-am ieșit, să nu-mi cred ochilor ce stofă de Patzaichin aveam cu toții când am văzut ce viteză prindeam după câteva padele. Dar nu era cazul să ne umfăm în pene, exista o explicație: ajutorul Dunării, căci padelam în aval! 😉
Nu eram la prima întâlnire cu brațul Sfântu Gheorghe. L-am străbătut de-a lungul vremii cu vase mici și mari, cu motor sau fără. Când am intrat pe el, știam că mă așteaptă distanțe lungi în care peisajul e plictisitor de același.
Din fericire, din când în când mai apărea ceva care rupea monotonia:

.

Incredibil cum au ajuns copacii ăștia în mijlocul Dunării!
Am avut și tot felul de alte întâlniri:

Bineînțeles că au trecut și diverse bărci pe lângă noi, una mai puternică decât cealaltă.
Unele mai încetineau pe lângă nemotorizații de noi dar destule nu făceau asta, chiar dacă treceau aproape de caiace. Ei, și atunci să vezi cum umpleam frigidere în timp ce dansam pe valuri!
Multă sănătate acelor colegi de Dunăre! 😀
Și am padelat noi cât am padelat, până când a venit momentul unei pauze de refacere a energiei:

.

Mai ții minte cum spuneam la început c-am fost nevoiți să punem din bagaje și pe caiace?

Ie-te ce bine se vede aici!
Iar pentru că eram cu toții posesori de suflete mari, ne-am mai făcut un prieten:

După ce ne-am făcut plinul cu “combustibil”, au urmat alte ore de dat la padelă. Pentru că brațul nu dădea p-afară de spectaculozitate, pe drum am mai povestit, am mai glumit și am mai râs, să treacă timpul mai repede.
De multe ori eu am luat-o în față în căutare de fotografii, și am avut parte de momente de grație.

.

La ceva distanță de ceilalți, fără bărci cu motor pe aproape, legănat de valuri în bătaia molcomă a vântului și mângâiat de căldura soarelui de Deltă, parcă eram parte din apa pe care pluteam. Aproape că reușeam să înțeleg conversația valurilor cu albastrul cerului și cu verdele vegetației de pe margine.
Abia când ceilalți ajungeau mai aproape, glasurile lor îmi aduceau aminte că avem o destinație și atunci  padela mea începea iar să intre și să iasă ritmic din apă.
Așa am strâns oră după oră și kilometru după kilometru până când, (surpriză maximă!) ne-a ieșit Eminescu în cale. Desigur că nu chiar poetul în carne și oase, că-i demult oale și ulcele. Și nici măcar fantoma lui.
Dar când am văzut așa ceva…

… imediat mi-au răsărit în memorie niște versuri:

“Peste-a nopții feerie
Se ridică mândra lună,
Totu-i vis și armonie –
Noapte bună!”

Doar că somnoroasele păsărele ale poetului nostru național nu erau de văzut pe nicăieri prin preajmă.
Doar somnoroșii și (mai ales) obosiții caiacişti, care visau să ajungă cât mai repede la locul de campare! 😀

Acolo am ajuns într-un final apoteotic, pe la nouă seara. În timp ce toți ne bucuram că s-a terminat cu efortul și ne lingeam rănile, Mădălina împreună cu Cosma s-au apucat de altă treabă:

.

Cum eram cu foamea-n gât de ceva vreme, am fost câțiva care-am tropăit plini de nerabdare pe lângă ceaun.
Iar printre tropăieli, am avut ce admira:

Tot privind la peisajul argintat de lună, la un moment dat… să-mi sară basca!

Oare această apariție să se fi materializat pentru că l-am pomenit pe Eminescu și m-am gândit la fantome?!?
Dar până la urmă n-a făcut altceva decât… să fie! Că a disparut imediat ce m-am ghiftuit cu delicioasa tocăniță a Mădălinei.
Vezi ce poate face foamea din om?! 😀
Nemaifiind chiar sigur pe propriile-mi simțuri, m-am retras în plină glorie în luxul cortului meu și m-am prăvălit bolovan până a doua zi.
Dimineața am văzut mai bine cum arăta tabăra noastră, între apele Deltei și cele ale Mării Negre:

.

Am avut parte și de-o vizită neașteptată:

Până la urmă s-a dovedit că cei de pe vas voiau să vadă doar un pic marea, că s-au întors destul de repede:

.

N-am mai stat nici noi mult și ne-am luat capul-compas…

Dar mai întâi ne-am oprit să alimentăm.

Ce? Credeai că nu e nevoie de combustibil pentru caiace?
Ei bine, aveai dreptate! Alimentarea a însemnat pentru noi refacerea proviziilor de apă, bere și sucuri, în exact această ordine! 😀
După ce poliția de frontieră ne-a întrebat de sănătate, intenții și de CNP-uri, am purces liniștiți către destinația zilei. Dar vântul, care se întețea pe măsură ce ne apropiam de insula din Mare, a impus o sesiune parlamentară ad-hoc în mijlocul apei:

Ordinea de zi: mergem mai mult pe lângă insulă și riscăm la întoarcere ca vântul din față să ne sugă toată energia? Sau mergem mai puțin și ajungem sigur la locul de campare?
Majoritatea a decis democratic pentru ultima variantă, care a inclus și niște încercări de conversații (de departe) cu niște zburătoare foarte cunoscute:

.

Doar că ele nu prea aveau chef de vorbă și spălau repejor putina când ne vedeau aproape:

.

.

Nefiind fani ai principiului “Dacă voi nu mă vreți, eu vă vreau”, am întors botul caiacelor și ne-am îndreptat vertiginos spre locul de popas…

Desigur că “vertiginos” e un termen care nu se pupă prea bine cu vântul din față, care ne cam sufla cu ciudă. Așa că fiecare a înaintat cum a putut, eu mai vertiginos decât ceilalți 😀

Odată opriți, m-am pus la curent cu ultima modă în materie de creme și de accesorii vestimentare:

.

.

După această pauză am avut parte de niște ape parcă suflate cu metale prețioase:

.

Și ia să ne uităm cu atenție la imaginea de mai jos:

Așa-i că padela iese parcă din aur lichid?
Spuneam pe la început că-n tura asta am avut cu noi și trei tinere speranțe cu vreo 18 ani experiență. De viață, căci la experiența caiacistă vastă pe care n-o aveau, le-a luat ceva până ce au reușit să îmblânzească nărăvașele caiace. Până la urmă le-a ieșit:

Oare cum e să te poți lăuda c-ai plimbat caiacul cu lesa? 😀
Aici am stat și ne-am sfătuit dacă vrem să ne instalăm corturile peste noapte…

… dar până la urmă am plecat în căutarea unui loc cu o plajă mai bună.
Și-am ajuns…

N-a durat mult și soarele, mort de curiozitate, a ieșit dintre nori să vadă ce facem:

.

Cu ocazia asta am văzut și eu c-am ajuns într-un loc ca niciun altul:

.

Plaje cu scoici am mai văzut eu la viața mea dar una în care stratul să fie așa de gros, recunosc că nu! Bineînțeles c-am luat la puricat plaja în detaliu și-am fost încântat de lumea incredibilă a texturilor sidefate:

.

Și n-am fost singurul cu aceste dorințe exploratoare!

Tot uitându-mă după scoici, la un moment dat am văzut ceva care nu era așa sidefat. Pe cineva, de fapt:

Cin’ să fie, cin’ să fie? Cosma, desigur, cu aspirații de pui de supererou! 😀
Care și-a folosit abilitățile legendare și pentru făcutul focului:

Iar cina pregătită de Mădă în acea seară, a avut un succes fulminant. Nici nu scotea bine o serie din ceaun, că termitele caiaciste o și dădeau gata!
Foamete mare prin sălbăticie, dom’le!
A, ce-a gătit Mădă de-a fost așa mare cerere?

Cartofi prăjiți!

Care, cu niște brânză peste ei, au fost atât de geniali că s-au auzit unele voci:
-Da’ de ce n-ai spus, Mădălina? Că dacă știam mai luam și noi vreo 10 kile de cartofi…
Și tind să cred că n-a fost doar vitejia de după război care-a scos vorbele astea.
Probabil că soarele a povestit cu prietenii lui din cer ce-a văzut pe malul Mării Negre și vorbele lui au ajuns și la urechile argintatei Luni, c-a ieșit și ea deasupra mării să ne vadă cu ochii ei:

Totuși nu-mi dau seama de ce a ținut ea morțiș să mă contrazică… Dacă eu mă iau după poeți nepereche și spun că-i “argintată”, de ce vrea ea să fie aurie?!  Femeile astea… 😀

Dar să continuăm.

Plaja pustie, scoicile care surâdeau sidefat, poveștile și râsetele din jurul focului, valurile care se furișau ritmic către noi în lumina prețioasă a lunii… momente de grație care mi-au lăsat urme adânci în memorie.
Dimineața am observat că cineva ne-a vegheat somnul:

Am făcut cunoștință cu o mare ca un lac liniștit…

… și cu un soare care ne mai arunca priviri furișate din spatele norilor:

Astrul zilei n-a reușit să susțină această activitate prea multă vreme, c-a venit un alt vizitator curios peste noi:

.

Ploaia ne-a băgat înapoi în corturi sau ne-a făcut să luăm măsurile vestimentare necesare.
Doar unii au ținut morțiș să arate ce mari și tari sunt ei și că nu le pasă prea tare de nici o stihie, dezlănțuită sau nu:

Iar după ce a învins rapid ploaia, Cosma a ținut să ne confirme încă o dată aspirațiile lui la statutul de pui de supererou:

Îți dai seama că la ce greutate susține deasupra capului, trebuie să fie măcar la fel de puternic ca Atlas, așa-i? 😀
Normal că a durat ceva până am reușit să închidem gurile și să ne revenim din admirație.

Dar gurile ni s-au deschis iar după ce-am intrat pe apă, pentru o altă sesiune de admirat: norii erau într-o fază exhibiționistă, puși pe spectacol de zile mari:

.

.

În drumul către următorul loc de popas am avut destule momente în care am fost doar eu, caiacul, norii cu sete de spectacol și apa însuflețită de vântul jucăuș.
Departe de orașul înghesuit și îmbâcsit de zgomote am experimentat niște senzații pe care mi-e greu să le pun în cuvinte. M-am simțit acasă departe de casă, într-un loc pe care-l vedeam pentru prima dată…
Foarte ciudat, nu-i așa? Oare să fi avut vreun strămoș navigator? 😀
Cu sau fără navigatori în linia mea de sânge, după câteva ore relaxate de padelat am ajuns…

Dacă prima zi a aventurii nostre a fost cu cele mai lungi ore padelate, acesta a fost cu cele mai scurte. Fiecare dintre noi s-a bucurat de orele de relaxare cum i-a venit mai bine: ba plimbându-se pe plajă, ba intrând în apă, ba făcând mai nimic.
Pentru c-am putut, eu am “privit” la tabăra noastră din unghiuri ușor mai neobișnuite:

.

.

Dacă ai mai fost în Delta Dunării sau la Mare până acum, știi că mai pe seară sunt niște ore în care tre’ să duci niște lupte crâncene. Cum noi știam asta, am venit pregătiți:

Deja cred că știi care ne-au fost dușmanii, așa-i? 😀
Dar unii au fost mai pregătiți decât alții pentru luptele acerbe cu micii ticăloși bâzâitori.

Da, treaba aia de pe capul Ludmilei chiar face toți banii!
Și iar focul ne-a ținut împreună la povești și râsete…

… până mai târziu în noapte. Ca la sfârșitul fiecărei zile, de altfel!
Pentru că programul era lejer și nu ne grăbeam nicăieri, mi-am rezervat următoarea dimineața pentru explorat.

.

.

Așa arată complexul cherhanalei de la Grind Perişor. Când am văzut-o cât de aproape era de apă, m-am întrebat: oare cine o fi fost deșteptul care-a construit-o exact în buza Mării?
Răspunsul l-am primit mai târziu, a doua zi, când am întâlnit niște pescari care mi-au oferit cu generozitate câte ceva d-ale gurii și de băut:

Ei mi-au povestit că atunci când acea cherhana a fost construită acum vreo 40 de ani, era la vreo 150 de metri de Mare. Iar ca să aducă peștele de la bărcile pescărești, construiseră niște șine cu vagonete pe ele…
Recunosc că mi s-a părut incredibil cât a înaintat marea în câțiva zeci de ani!
Pentru că la Grindul Perişor apele Dunării se pot conversa foarte ușor cu cele ale mării, destui turiști vin cu bărcile pe canale ca să ajungă la plaja de acolo, considerată mai sălbatică decât cele de la Vadu sau Corbu, prea asaltate de turiști în ultima vreme.
Se vede din imagini că dimineața devreme nu e nimeni p-acolo. Dar am dat peste o grămadă de lume când am ajuns să ne trecem caiacele peste limba de pământ care separă Marea de Dunăre:

.

Odată transbordarea făcută cu toate caiacele, am intrat…

.

.

Iar Cosma m-a surprins în exercițiul funcțiunii:

N-a durat prea mult până să realizez că Perişor era un canal care semăna perfect cu Autostrada Soarelui în zilele de Sfânta Marie, la cum circulau bărcile cu turiști pe el.

Din fericire pentru noi, deoarece canalul era îngust, toate bărcile au încetinit și ne-am salutat prietenește cu mulți dintre turiștii care se uitau la noi ca la urs. Ba chiar unii, în semn de apreciere pentru curajul nostru, ne-au oferit și bere!
Să le dea Dumnezeu sănătate acelor generoși, că tare bine ne-a prins! 😀
Locul de tabără pentru ultima noapte în sălbăticie a fost nițel mai retras, mai puțin expansiv ca celelalte.

.

.

Ne-am ales fiecare domeniile pentru locuințele noastre luxoase…

.

și când ne-am uitat în jur, să nu ne vină a crede ce vecini aveam:

Daaa, vestiții cai sălbatici ai Deltei!
Mai mult de atât nu s-au apropiat, așa că după o vreme ne-am văzut de ale noastre.
Focul din acea seară și-a adus aportul caloric la pregătirea unui ceaun cu o delicioasă mâncărică de ardei, cum numai Mădălina știe să facă iar Cosma să învârtă cu neasemuită grație:

.

Ca să marcăm cum trebuie sfârșitul aventurii, Ludmila a scos un coniac care-a făcut senzație în jurul focului. Nici Mihaela nu s-a lăsat mai prejos și a venit și ea cu o pălincă de poveste.
A doua zi dimineață, cu ochii deschiși inundați încă de urme de somn, am văzut cum alții au fost mult mai harnici decât noi:

Foarte tare cum s-au întâlnit în Deltă două ture de caiace!
N-a mai durat prea mult nici la noi până să plecăm iar când ne-am lansat pe apă am avut un puseu de creativitate:

.

Hmmm, oare cu ce seamănă? 🙂
Și chiar dacă n-am avut decât vreo câteva ore de padelat în ultima zi, tot am mai făcut o pauză înainte de Dunăvățul de jos…

…unde Victor a simțit nevoia să-și ia rămas bun de la bătrânul fluviu!
Și mezinii turei au simțit nevoia să ne arate ce pot:

Nici până acum nu mi-am dat seama dacă au încins dansul de bucurie că s-a terminat tura sau ca să ne arate că încă mai au energie pentru altă tură caiacită! 😀

Așa a arătat pentru mine cea mai epică tură  cu caiacul de până acum. Și, exceptându-i pe Cosma și pe Mădălina, cred că pentru toată lumea a fost cea mai epică tură în sălbăticie!
Să mergi cinci zile în caiac cărând după tine toate cele necesare, nu-i de ici, de colo. Și nu e pentru oricine.
Dar în afară de prima zi care-a fost lungă și obositoare, restul zilelor au fost lejere și foarte lejere, numai bune ca să ne recuperăm după prima și să ne bucurăm de ce aveam în jurul nostru.
E adevărat că ar fi indicat să faci și alte ture de două-trei zile cu caiacul AdventureTime înainte să te bagi într-una ca asta. Dar dacă ți se pare interesantă, poți s-o duci la capăt și doar cu o ieșire de două-trei ore pe un lac, cum au și demonstrat câțiva colegi de tură. O să dai mărunt din buze în prima zi, ca după aia să se umfle penele pe tine când o să-ți aduci aminte de ce-ai fost în stare să faci! 🙂
A meritat?
Cu vârf și îndesat!
Și am și dovada:

E fotografia făcută de Cosma chiar la finalul turei. Așa-i că arătăm cam veseli și plini de viață?! 😀

Mulțumesc AdventureTime pentru încă o tură memorabilă!