Apocalipsă pe Lacul Morii

A început ca multe alte ture: cu un soare care privea şugubăţ la biclele noastre, cu nori leneşi de vată de zahăr pe cer şi cu mângâieri delicate ale vântului.

Doar că… nu s-a terminat deloc cum a început: cineva s-a supărat tare de tot, nu ştiu de ce…

Totuşi, s-o iau în ordine.

Duminica trecută au început să mă mănânce tare pedalele şi, după o discuţie cu Cristian, le-am găsit şi leacul: o plimbare pe lângă Lacul Morii, până într-un loc special, descoperit de el de curând.

Pentru mine a fost prima ieşire în zonă şi, recunosc, nu ştiam la ce să mă aştept. Când l-am văzut cât de mare e, Lacul Morii mi-a căscat un pic gura, care s-a deschis şi mai mult când m-am uitat mai spre mijlocul lacului:

De puţine ori am văzut atâta păsăret adunat la un loc în Bucureşti!

După ce-am reuşit să-mi închid gura, ne-am continuat deplasarea pe dalele de beton ale drumului din jurul lacului, perfecte pentru o plimbare relaxată cu bicla. Dar, cum noi nu ne doream exclusiv relaxare, am făcut dreapta la un moment dat.  Aşa am intrat într-o zonă despre care n-aş fi zis că există chiar în  Bucureşti:

Cu fiecare pedală pe drumul de pământ, oraşul s-a retras pâş-pâş. Atât de mult, încât la un moment dat aproape am uitat că-s în capitala ţării.

De ce?

Pentru că nici prin cap nu-mi trecea că, în afară de Văcăreşti, mai avem o…

 

Deltă în Bucureşti

Nu mă crezi?

Ei bine, am dovezi:

 

Unele dintre aceste dovezi sunt delicios de colorate:

Şi-n afară de floră, avem şi faună:

Iată motivele pentru care aş fi putut să cred că-s pe unul dintre nenumăratele canale puţin umblate ale Deltei.

Odată ajunşi acolo, bineînţeles că dorinţa de explorare a crescut şi-am pornit la descoperit pe lângă firul de apă străjuit de stuf. Am înaintat pe biciclete prin iarba înaltă, şi-am înaintat… vreo zece metri! Cu speranţa de un drum mai liber, am mai parcurs câteva sute de metri pe lângă bicle, prin vegetaţia din ce în ce mai mare care se agăţa şi de noi şi de bidivii birotaţi aproape peste tot.

La un moment dat am luat-o într-o explorare doar la picior, să mă dumiresc dacă se face sau nu lumină velo mai departe, pe cărare.

Când am ajuns la o boschetăreală mai înaltă decât mine şi mai deasă ca ţepii pe un arici, mi-am dat seama că pe acolo n-aveam niciun viitor şi m-am întors. Totuşi n-am plecat înainte să imortalizez locurile prin care-am ajuns cu bicla:

Întoarcerea a avut o bucată şi prin Chiajna şi acolo am avut ocazia să admirăm…

Realizările constructorilor capitalişti

Adevărul e că blocurile noi arată într-un fel, mai ales atunci când le compari cu cele vechi, comuniste şi bătute de vreme.

Totuşi multe dintre ele sunt făcute să-ţi ia ochii şi nu respectă normele minime pentru o locuire rezonabilă. Nu ştiu dacă ăsta-i cazul şi aici dar ştiu ce am văzut pe acolo: blocuri după blocuri, construite fără vreo urmă de spaţii de joacă, de părculeţe sau de spaţii dedicate pentru magazine.

În plus faţă de cele de mai sus, mai există şi-un bonus:

Am postat fotografia asta pe Facebook, şi iată ce spune un comentariu:

“Şi culmea că se cumpară….stau în Roşu, relativ aproape de minunăţia asta… ştii cum pute în unele nopţi?? E pe curenţi de aer…un deliciu!!!!”

Aşadar? Cine-i tentat să-şi cumpere o locuinţă acolo? 😀

Pe vremea comuniştilor atât de huliţi, nu se ridicau cartiere de apartamente fără un minimum dintre “dotările” sus-menţionate.

Şi nu, nu-s nostalgic. Nu cred că ne era mai bine atunci! Dar unii factori decizionali au luat-o rău de tot pe arătură şi nu se vede niciun semn că situaţia s-ar îndrepta, din păcate…

Lăsând aceste considerente la o parte, la întoarcere am luat-o pe malul celălalt al lacului şi-am putut să gustăm niţică…

 

Apocalipsă

Dintr-o dată, temperatura a scăzut cu câteva grade şi lumina s-a diminuat subit.

Au început rafale de vânt care au dat cu ură peste noi, ne-au stricat zenul biciclitului şi au format berbeci cu cuşme de spumă pe apa lacului. Au transformat-o într-un fel de mare agitată.

Negurile cerului s-au abătut furioase peste bucureştenii luaţi prin surprindere:

Păsările au simţit şi ele pericolul şi-au zburat care-ncotro, în căutarea unui adăpost.

Pe mine şi pe Cristian, ameninţările ne-au făcut să pedalăm mai repede, în căutarea unui adăpost providenţial. Doar că… n-am mai avut nevoie de el: norii s-au limitat doar la promisiuni şi nu şi-au revărsat povara averselor asupra noastră. Poate că s-or fi gândit că suntem oricum transpiraţi şi ne-au lăsat să scăpăm ca prin urechile acului! 🙂

 

La final

Prima mea experienţă pe Lacul Morii a fost una surprinzător de plăcută în ciuda surprizei de la final. Ba chiar, acum când mă uit la imagini, mă bucur c-am fost acolo în exact acel moment.

Am descoperit un loc în care poţi să te dai liniştit cu bicicleta fără ameninţarea latentă a vreunei herghelii de cai putere şi te poţi bucura de o vegetaţie şi o faună pe care le întâlneşti de obicei prin alte părţi.

Aşadar, dacă-ţi doreşti un relaxare activă fără să te epuizezi, te provoc să faci o tură pe malurile Lacului Morii.

N-o să fii singur, căci au mai descoperit şi alţii beneficiile de mai sus dar nici n-o să te freci pe coate cu o grămadă de altă lume.

Ai grijă că dacă mergi, s-ar putea să-ţi placă cel puţin cât mi-a plăcut şi mie şi-o să fii nevoit să te întorci! 🙂

Călătorii fabuloase îți doresc! 🙂