Pe un picior de plai, pe-o gură de rai: Săcele

Știi sentimentul ăla pe care-l ai când câștigi ceva? Când realizezi că toate eforturile tale nu numai că n-au fost degeaba dar au dus către un succes neaşteptat?

Ei bine, eu am avut acest sentiment de curând, când articolul meu despre Copenhaga a câştigat în luna mai concursul bloggerilor de travel de pe grupul “Top10Love2Travel”.

Iar dacă a fost concurs, desigur că s-a lăsat şi cu premiu: două nopţi cu totul asigurat la Pensiunea Renata din Săcele.

Pe care l-am mânc… pardon, adjudecat chiar în weekendul care numai ce-a trecut.

Am plecat din Bucureşti vineri după amiază şi, pentru că vară, pentru că weekend, pentru că vreme frumoasă, am nimerit pe Valea Prahovei într-un cârnat de maşini de toată frumuseţea.

Dar eu am învăţat de-a lungul timpului că orice situaţie, oricât de nenorocită ar fi ea, tot are ceva bun pe undeva.

Şi pentru că-s antrenat, am dat peste acel “ceva bun” şi aici:

Că dacă nu era aglomeraţie, n-am fi ocolit cum am ocolit şi poate n-aş fi dat cu ochii de ce-i mai sus. Şi mi-ar fi părut rău, chiar dacă n-aş fi ştiut de ce! 😀

Până la urmă n-am stat chiar aşa de mult în aglomeraţie şi-am ajuns cu bine la destinaţia noastră…

 

Pensiunea Renata

Între noi fie vorba, nu ştiu de ce se numeşte Renata. Dar după cele două zile petrecute p-acolo, eu i-aş fi spus cu totul altfel.

De ce?

Pentru că…

“Casa cu flori”, “Renata înflorată”, “Casa înflorită”, ceva de genul…

Pe de altă parte şi “Renata” e foarte frumos şi-am avut ocazia să-l cunoaştem în carne şi oase pe responabilul cu numele. Şi cu toată pensiunea, de altfel:

Attila-Gyula Simon e numele lui şi, pe lângă pensiune se mai ocupă cu ghidăritul. Nu, nu e un cuvânt din DEX, dar descrie bine activitatea pe care o face un ghid profesionist, nu-i aşa? 😀

Cum mai avea activităţi cu un grup de turişti din Ungaria, am schimbat două vorbe pe fugă şi-a rămas că a doua zi va fi în întregime al nostru.

Aşa am avut ocazia să explorăm oraşul şi numai după capul nostru şi sub îndrumarea experimentată a lui Attila, care s-a extins şi asupra împrejurimilor.

 

Prin Săcele şi prin împrejurimi

Când ai citit titlul cu trimiteri mioritice, poate te-ai gândit că-i doar aşa, pentru impresia artistică. Şi aşa e, recunoasc! 😀

Dar are şi-o explicaţie:

Iar dacă titlul era cu plaiul dar şi cu raiul, ia să văd ce dovadă găsesc…

Iat-o:

Nu te trimite fotografia asta cu gândul la rai, măcar un pic?

Iar dacă aceste imagini nu te-au convins că titlul are o bază solidă în realitate, eu nu mai am ce să fac. Ba am, de fapt: să continui povestea! 🙂

Săcele e un oraş frumuşel, cu case aşezate şi multe dintre ele renovate. Recunosc că mi-a plăcut să mă plimb prin liniştea molcomă a târgului şi să mă caţăr pe dealurile din spatele caselor. De acolo de sus casele ţi se aştern ca un covor la picioare iar privirea poate să străpungă văzduhul până departe.

Dacă în imagini ţi se pare că-s multe biserici prin zonă, nu greşeşti niciun pic! Cu 18 biserici, Săcele e imediat după Iaşi în topul oraşelor cu cele mai multe biserici din România. Doar nu degeaba am folosit eu “rai”-ul în titlu, aşa-i? 😀

Am mai văzut că florile nu sunt doar în curte la Pensiunea Renata:

Atmosfera e atât de plăcută acolo, încât te îmbie să meditezi. Sau să moţăi, depinde ce-ţi iese… 😉

Iar ce nu se vede, ne-a povestit Attila, în calitatea lui de ghid.

Săcele este situat în extremitatea sudică a Țării Bârsei, la poalele muntelui Piatra Mare. Râul Tărlung, care izvorăşte din masivul Ciucaș, trece prin localitate în partea sudică. Localitatea face parte din zona etnografică Şapte Sate, aşezări tradiţionale ceangăieşti, cu locuitori de origine maghiară şi a apărut prin contopirea satelor Baciu, Turcheş, Cernatu şi Satulung în 1950.

Celei mai vechi așezări din această zonă datează din vremea dacilor.

Numele „Săcele” este menționat pentru prima dată într-o scrisoare a voievodului muntean Vlad Călugărul (1482-1495) către magistratul Brașovului şi cei mai vechi locuitori ai celor șapte sate au fost „mocanii” – ciobanii locului. Dețineau mii de oi, iar satele lor erau printre cele mai prospere din zonă.

Poţi vedea din imagini că aerul de prosperitate s-a păstrat şi-n ziua de azi dar, chiar dacă modernitatea este atotprezentă, săcelenii îşi păstrează vii amintirile trecutului.

Daca ajungi în Săcele, trece şi muzeul etnografic pe lista ta de vizitat, căci satele ceangăieşti au ce să-ţi arate, de la ingeniozitatea uneltelor şi până la spiritul artistic al oamenilor locului.

Pe mine m-a impresionat reconstituirea “camerei curate” prezentă în gospodăriile familiilor înstărite, care era mobilată cu mobilier pictat.

Această mobilă s-a răspândit în zona celor şapte sate după revoluţia din 1848. Pictura e făcută cu modele de flori în stil oriental iar între aceste flori apare din când în când câte o pasăre, alte vieţuitoare lipsind cu desăvârşire.

Dacă tot am admirat moştenirea etnografică adunată a satelor din zonă, am fost să le şi vedem iar drumul ne-a oferit o delicioasă surpriză vizuală.

Am ajuns prin Tărlungeni, Zizin şi Purcăreni, unde maşinile moderne stau alături de bucăţi de viaţă pastorală:

 

După cum vezi în imagini, zona este foarte frumoasă şi ofertantă fotografic.

Iar dacă-ţi place să te dai cu parapanta, Săcele îţi oferă locul perfect:   

Când te depărtezi niţel de Săcele, îl vezi cum stă cuminte dar semeţ la poalele munţilor.

Iar munţii ăia nu sunt doar decor de mucava: poţi s-o iei liniştit sau de nebun pe trasee prin Munţii Piatra Mare, Postăvarul, Ciucaş, Piatra Craiului, Bucegi. Bineînţeles că la o ofertă aşa de variată nu puteam rămâne nepăsători şi-am purces şi noi la una dintre cele mai cunoscute atracţii ale zonei:

 

Canionul Şapte Scări

Mi-am dat seama cât de popular e acest canion atunci când am văzut că drumul până acolo era ticsit cu maşini parcate şi-n stânga şi-n dreapta. Bănuiesc că un alt motiv pentru care era atâta puhoi de lume p-acolo e că traseul până sus şi-napoi nu e din cale-afară de greu. Sunt ceva urcări, adevărat, dar nu trebuie să te fi antrenat cu Tiberiu Uşeriu ca să te bucuri de ce-ţi oferă canionul. De asta am şi văzut pe acolo destui copii şi oameni mai în vârstă.

Şi traseul e frumos chiar până să ajungi în canionul propriu zis:

După cabana unde plăteşti taxa de vizitare de 10 lei, urmează chiar el însuşi: canionul “Şapte scări”.

Şi ia să văd, ghiceşte cineva motivul pentru care se numeşte aşa?

Ăla eu, ăla eu…

Ca să-l traversezi, o faci cu ajutorul a… exact şapte scări!

Da, de acolo i se trage denumirea. Complicat, aşa-i? 😀

Oricum, auzi canionul cu ceva distanţă înainte să intri pentru că…

…şi simţi şuvoie de răcoare cum te împresoară la intrare.

Temperatura e cu câteva grade bune mai scăzută decât pe drumul deschis şi asta-l face perfect pentru o vizită într-o zi toridă de vară.

Stâncile umede te înghesuie în multe locuri iar apa vijelioasă îţi oferă un concert tumultos pe tot traseul.

Bineînţeles că eu n-am rezistat şi-a trebuit să mă abat prin apă pe ici pe colo, prin locurile esenţiale, ca să ajung în vreun loc mai interesant pentru fotografiat.

Desigur că n-aveam cum să rămân uscat, dar efortul a meritat, fără doar şi poate! 🙂

Iar dacă la urcare am văzut traseul pe jos, la picior, la coborâre ne-am hotărât să-l vedem de sus.

Nu, nu ne-au crescut aripi de la intrarea în canion şi până la ieşire. Dar e acolo o tiroliană foarte sexy care are cel mai lung traseu din ţară: 2.1 kilometri. E din mai multe bucăţi (22 de posturi) iar asta o face şi mai interesantă, din punctul meu de vedere.

Ca să te dai, plăteşti 50 de lei tot la cabana cu taxa de intrare pe canion, şi-n schimbul lor primeşti casca de protecţie, hamul cu rotiţele de tiroliană şi cele două carabine pentru asigurarea pe coborâri. Dacă vrei, pentru şapte lei poţi să-ţi cumperi şi o pereche de mănuşi de protecţie, şi-ţi recomand cu căldură să faci asta.

După ce te ajută cineva să intri în ham, mai urci o dată până la intrarea în canion, unde ţi se face instructajul.

Apoi, pe cabluri ţi-e drumul!

Uhuuuu!

Tiroliana te portă când într-o parte, când de cealaltă a râului, pe lângă stânci şi printre copaci, câteodată la nişte înălţimi de-a dreptul adrenalitice:

 

Frumos dom’le! Mi-a plăcut maxim! 🙂

Dar atenţie mare: NU există personal pe traseu şi eşti singurul responsabil de cum te dai p-acolo. Nu e mare şmecherie doar că trebuie să fii atent, să te asiguri tot timpul pe platformele aflate la cucurigu în copaci şi la cele câteva coborâri mai înalte.

Important e să nu te grăbeşti şi să te asiguri că ai tot timpul cel puţin o carabină de siguranţă prinsă într-un loc dedicat.

Cum toate eforturile descrise mai sus consumă energie, la un moment dat e musai să te “revergorezi” cu ceva.

Mâncarea la Renata

Noi ne-am refăcut bateriile tot la Pensiunea Renata, unde ne-am bucurat papilele cu bucate de zile mari.

După masă chiar povesteam cu Elena că, în preumblările mele prin ţară, am stat la o grămadă de hoteluri şi pensiuni. Dintre ele, multe au avut mâncarea bună, dar unele feluri erau mai gustoase decât altele. La pensiunea lui Attila, mama lui e marea şefă peste bucate şi le găteşte dumnezeieşte. Pe toate! 🙂

Noi am fost încântaţi de supa cu găluşte, de ciorba cu păstăi, de şniţelele cu crustă crocantă şi interior fraged, de chifteluţele împrietenite cu nişte cartofi ceangăieşti şi de plăcinta de dovlecel.

Recunosc: ne-am lins pe mustăţi după fiecare masă!

 

Concluzie

Pentru mine Săcele a fost o surpriză foarte plăcută. Mi-a mers la suflet atmosfera liniştită a oraşului şi faptul că ochiul nu se plictiseşte niciodată când explorează peisajele care-l înconjoară. În plus ai o grămadă de locuri în care să mergi, o mulţime de trasee pe munte, inclusiv la accesibilul şi spectaculosul Canion Şapte Scări.

Pe lângă acestea, dacă-ţi stabileşti baza de operaţiuni în Săcele, poţi să ajungi foarte uşor în Braşov, unde cazarea e mult mai scumpă.

Attila s-a dovedit a fi o gazdă perfectă, cu umor şi foarte atent cu oaspeţii lui, şi a făcut o supertreabă şi cu pensiunea şi cu mâncarea şi cu “ghidăritul”.

Mă bucur tare că ne-am cunoscut!

Mulţumirile trebuie să ajungă şi la Izabella Miklós, fără de care n-ar fi fost grupul, n-ar fi fost premiul şi eu n-aş fi ajuns să-l cunosc pe Attila şi să mă delectez în Săcele şi prin împrejurimi.

Da, au fost momente de graţie şi… premii d-astea să tot câştig! 😀