Pui de Tarzan

Eu sunt o creatură a orașului. În oraș m-am născut, în oraș am crescut. Am căzut și m-am ridicat în oraș, am învăţat și am evoluat în oraș. Stau în oraș, muncesc la oraș.

Am mai și ieșit din oraș, că doar nu eram consemnat acolo. Dar ca să merg în alte orașe, desigur!

Pe ici, pe colo (aș putea să număr pe degetele de la o mână și-un picior) am mai ieșit și pe la ţară, dar n-am stat mult. Era prea liniște, oamenii erau prea calmi și aerul prea curat.

Pe de altă parte sunt și sportiv fără pereche. Am centură neagră… la mutat piesele pe tabla de șah. Sau la amestecat cărţile de la „Dixit”. Sau la dat cu zarul pentru „Coloniștii din Catan”. Altfel, când e vorba de orice altă activitate fizică mai complexă decât schimbatul posturilor de la televizor (cu telecomanda!), sunt adeptul principiului „pe loc, deloc și rezemat”.

Dar se pare că trupurile noastre au o minte a lor proprie și nu pot suporta la infinit expunerea la betoane, asfalt, tablă, noxe. Chiar dacă nu pare, am și eu niște reminiscențe de vânător în genele mele (despre genele din genetică e vorba, ca să fie clar). Dar nu mă înţeleg așa bine cu ele. Am impresia  că se simt marginalizate, c-au cam început să iasă în evidență în ultima vreme. Cu pancarte: „Vrem verdeaţă! Vrem natură! Nu mai vrem atâta zgură”.

Am fost și la doctor, că prea eram apatic, nu prea mai aveam chef de nimic. Mă gândeam că suntem aliaţi, că-mi dă ceva să înăbuș revoltele genetice. Când colo, ce să vezi?

-Sunteţi surmenat! Aveţi nevoie să vă relaxaţi. Ar fi bine să ieșiţi undeva în natură, să faceţi plimbări lungi, băi de soare. Dacă ajungeţi pe la pădure, e și mai bine. Aerul de acolo o să facă minuni, o să vedeţi.

Al dracu’ doctor!

Atât le-a trebuit reminiscențelor revoluţionarer! N-am mai avut scăpare.

Iar atunci când lucrurile merg prost, apăi merg prost până la capăt, nu se opresc la jumătatea drumului.

Mă întâlnesc cu George, prietenul meu cel mai bun. Îi povestesc ce-am păţit și mă aștept (normal!) să-mi ofere umărul ca să am și eu pe ce să plâng, să mă căineze, să mă compătimească.

-Păi știu locul perfect pentru tine, la Straja. Ai acolo natură câtă vrei. Munte c-o pădure ca în scrierile lui Sadoveanu. Aerul e așa curat că poate o să vrei să iei la tine, într-o sticlă, ceva poluare de la oraș, să mai inhalezi din când în când, ca să nu uiţi cum e. Un sejur la Straja va fi exact ce-ţi trebuie!

Adică George-al meu e în cârdășie cu inamicul! Când vede că peste faţa mea se lasă noaptea, adaugă repede:

-O să-ţi placă sigur! Cazarea și masa sunt la o supervilă de 3 stele, cu toate condiţiile. Şi mai ai și norocul că îmi fac vacanţa la Straja, așa că mergem împreună!

Cum tot îmi place mie SF-ul, am ajuns să-l și experimentez pe pielea proprie și personală. „Mda”-ul zis cu juma’ de gură m-a teleportat direct la Straja. A durat totuși ceva mai mult ca-n StarTrek. Câteva ore, mai precis.

În industria turistică sunt patroni și patroni. Îţi dai seama cât de mult contează clientul pentru ei după calitatea saltelei. Cea de la vila Straja nu mi-a provocat nici cea mai mică neliniște musculară, așa c-am dormit ca un bebeluș peste noapte, pentru prima dată după săptămâni.

A doua zi dimineaţă George a venit cu programul făcut, semnat, ștampilat. Nu de către mine, dar asta a contat cel mai puţin. N-am avut ce să fac și m-am supus, mai ales că avea un singur rând: parcul de aventură Straja!

–Deschis de curând. E foarte tare! O să-ţi placă! mă informează Gerge cu entuziasm.

Nu mai fusesem vreodată într-un parc de aventuri. Auzisem  de ele și știam că sunt mai toate în pădure. Bănuiam că pădurea fusesea aleasă pentru că are copaci și copacii fac umbră. Că doar nu ai vrea să faci mișcare și să te bată soarele-n cap, nu?

Ei bine, când am intrat în parcul de aventură de la Straja m-am oprit, ca nu cumva să-mi calc falca-n picioare. Își părăsise locul din zona capului în momentul în care am văzut că, pe lângă faptul că făceau umbră, copacii erau actorii principali în spectacolul parcului. De ei erau agăţate tot felul de cabluri și frânghii, aveau platforme prinse de trunchiuri, un fel de poduri de lemn între ei, bușteni suspendaţi în aer… Da, toate erau pe sus. Sus, adică la câţiva metri buni de pământ. Dacă ajung acolo sus și mă apucă răul de înălţime? Bine, nu știam dacă am rău de înălţime sau nu pentru că mă căţărasem până acum doar în vârful patului, dar echipamentele agățate în copaci  păreau la fel de sus ca vârfurile din Himalaya de unde stăteam noi. Şi la fel de inaccesibile. Şi George își mai temperase un pic entuziasmul. Mi-a zis că nici el nu mai fusese într-un parc de genul ăsta dar că nu se aștepta ca toate să fie chiar așa de sus. Doar că el era mai entuziast și, dacă tot venise până acolo, voia să meargă până la capăt.

Treaba asta nu era, totuși, așa ușoară cum părea, pentru că amândoi ne învârteam în jurul aceluiași gabarit. Să nu-și închipuie nimeni că ne băteam piept în piept cu elefanţii, dar nici în liga Claudiei Schiffer nu eram. Așa că înălţimile chiar erau o provocare, niţel mai intensă pentru noi.

În timp ce studiam într-o stare de transă provocările parcului, atenţia mi-a fost prinsă de o puștoiacă, avea vreo 12 ani cred, care mergea pe cabluri, pe buturugi, sărea pe platforme de parcă se născuse acolo. La cât de natural se mișca, nu părea deloc complicat. Şi dacă o puștoaică putea să facă toate traseele alea fără probleme, eu, om în toată firea, cu atâta experienţă de viaţă în spatele meu (de orășean, e drept), nu-s în stare? Ei bine, e momentul să le arăt enervantelor mele gene de vânător că sunt cel puţin la nivelul lor. E momentul să le pun la respect!

-Parcă s-a născut pentru asta, nu-i așa? zice ecoul gândurilor mele.

Numai că nu e ecoul. Ecoul n-ar purta niciodată o uniformă cu sigla parcului. Şi nici n-ar avea mușchii pe care-i etalează posesorul vocii.

E omul cu echipamentul de protecţie și instructajul. Ne arată cum să ne echipăm în timp ce ne asigură că nu există loc în parc care nu fie dotat măcar cu un cablu de siguranţă. Orice traseu alegem, cel puţin un cârlig din cele două din harnașamentul nostru trebuie să fie prins de respectivul cablu. Așa n-o să avem niciun fel de neplăceri, cu siguranță. Cum eu și neplăcerile nu facem casă bună, cablul de siguranţă va avea în mine cel mai devotat prieten.

Am o întrebare timidă despre limita de greutate și numărul pe care-l aud mă liniștește definitiv.

E momentul să arătăm de ce suntem în stare!

O luăm către copacul zero, cel care începe traseul. De el e prinsă o scară de frânghie cu trepte de lemn. Urc …cu privirea de-a lungul ei . Sunt vreo 5-6 metri până la platforma de lansare în aventură. Hmmm… Mai bine studiez problema pe toate părțile, ca să nu fiu luat prin surprindere. Așa că-l las pe George să urce primul.

Și George-al meu parcă e cel puțin văr primar cu Tarzan: ajunge sus în doi timpi și trei mișcări. Cum eu nu sunt mai fraier, mă pun vitejește pe treabă. Văd că nu e complicat deloc. Mână, picior, mână, picior încă de câteva ori și gata, sunt sus. Cum am observat în mai multe rânduri, atunci când nu cunosc exact problema în care mă bag, mintea mea ridică dificultatea mai sus decât culmile celor mai înalți munți până în momentul în care fac primii pași iar obstacolele imaginare se prăbușesc în picaj  și nu mai sunt de netrecut.

Dar tot pe George îl las să înceapă traseul.

Îmi place că oamenii s-au gândit și la cei care n-au parcurs niciodată trasee aventuroase. Prima încercare presupune trecerea peste un fel de punte construită din bucăți de copaci groși cam cât brațul. Sunt legați aproape unul de altul cu frânghii, transversal pe direcția de mers. Îmi pare destul de simplu, până realizez  că nu are niciun punct de sprijin pe laterale. Și că e suspendată la niște metri care au crescut înalți bine față de pământ.

Și George cred că gândește la fel pentru că-l văd că abordează puntea cu precauție. Merge ușor căci drumul se bălăngăne, chiar dacă nu foarte tare. Dar George ajunge în partea cealaltă fără niciun fel de probleme. Hai că nu-i așa greu! Dacă o fetiţa cu fundiţă și amicul Ge sunt în stare, păi eu cu atât mai mult!

Fac primul pas șovăitor. Îl pun și pe-al doilea. Urmează al treilea. Eeee, nu înţeleg de ce mi-a fost frică! E ca mersul pe un trotuar, scuturat un pic de cutremur. Capăt încredere și iuţesc ritmul. Proastă idee! Bălăngăneala se accentuează acut și eu risc să o iau pe lângă. Mă cuprinde panica și (aproape) o iau la fugă spre capăt. Noroc că nu mai am mult și mâinile salvatoare ale lui George împiedică orice catastrofă potenţială. Concluzia: nu e bine cu prea multă încredere prea devreme! O să o iau ușor, de-acum încolo.

La a doua platformă ne așteaptă niște bușteni, fiecare legat cu frânghie sus, de niște cabluri. Arată ca niște coarde de harpă cu bucăţi de lemn la capătul de jos. Şi, desigur, fără ramă unduitoare și fără formă de harpă. Trebuie să pășim de pe unul pe celălalt și cred că n-o să fie chiar așa ușor pe cât pare de distractiv. Frânghiile nu sunt fixate cu nimic pe laterale. Ghicesc, deja avizat, c-o să fie un regal de bălăngăneală. Şi de data asta vreau să-i arăt lui George cine-i cel mai tare și mai tare. Are concurenţă!

Așa ca intru primul pe traseu. Aproape că-mi pare rău după primii pași peste bușteni, dar mândria înăbușă orice regret. E destul de greu: cu o mână trebuie să mă ţin de cablurile de susţinere, cu cealaltă trebuie să prind frânghia următorului buștean, să-l trag aproape, să pășesc pe el, să mă stabilizez, apoi s-o iau de la capăt. Buștenii se zbenguie în toate părţile ca loviţi de streche pentru că eu încerc să îi abordez din toate poziţiile. La un moment dat, după ce prind șmecheria, devine simplu! Nu-mi ia mult și ajung în celălalt capăt. Satisfacţia aproape că mă strivește. Noroc că-s rezistent și mă mai ajută și gabaritul. Scap nevătămat în fața asaltului entuziast al satisfacţiei.

Ticălosul de George traversează chiar mai repede decât am traversat eu. Păi normal!  A stat cu geana pe mine și-a învăţat tehnica! Dacă trebuia s-o inventeze el, îi lua cu siguranță mult mai mult.

Urmează ceva asemănător cu buștenii, dar cu steroizi. Acum nu ne mai înfruntăm cu bucăţi tăiate din trunchiuri de copaci ci cu bucăţi tăiate din trunchiuri de copaci… șlefuite până au ajuns scânduri. Mai groase. Şi mult mai distanţate unele de altele. Proba arată ca un drum făcut din leagăne ca ale acrobaţilor de la circ. Aici o să fie… inteeeens!

Pentru că tot m-am calificat la locul de munc… ăăă, aventură, vreau iar să mă afirm primul. Ca nu cumva să creadă George că îndrăzneala de dinainte a fost doar o întâmplare.

Pornesc voinicește cu primul pas. Entuziasmul îmi poartă piciorul peste marginea scândurii și alunec graţios. Adică intenţionat! Doar ca să văd cât de bună e coarda de siguranţă. Ei bine, e bună! Îl vedeam cam neliniștit pe George și-am zis să-i demonstrez eu, pe viu. Acum e complet încrezător și mă ajută să mă poziţionez (iar!) la capătul platformei.

Acum că știu sigur că sistemul de siguranţă e beton, pășesc cu… precauţie. E foarte interesant că trebuie să-mi iau un pic de avânt, huţa-huţa, ca să ajung la următoarea scândură. Abia când sunt convins că mișcarea-i bună încerc să mă prind de următorul „leagăn”. E mai complicat decât la bușteni, dar deja sunt aventurier cu experienţă și ajung (relativ) repede și în toate piesele în partea cealaltă, fără să mai testez încă o dată cablul de siguranţă.

George nu mai seamănă cu Tarzan de data asta, ci cu Jane. A devenit graţios în mișcări. Trebuie să-l pun să dea niște beri dacă tot învaţă de la mine, fără niciun risc pentru el, care-i cea mai bună tehnică de abordare.

Următoarea întâlnire e cu o bârnă înclinată între doi copaci. Trebuie să arătăm cât de prieteni suntem cu pisicile și cât de bine am învăţat de la ele să mergem. Faţă de probele bălăngănitoare care ne-au antrenat intens pe partea de echilibristică, e floare la ureche. Trecem peste ea fluierând. Şi cu mâinile întinse în lateral.

Ca să ne mai scadă un pic din nasul care se avântase vertiginos în sus, după bârnă trebuie să mergem pe sârmă. Mai ceva ca la circ. Şi mie-mi place circul. Când aplaud din tribune.

De data asta-l bag pe George la înaintare. Nu e chiar așa de complicat cum am crezut la început, pentru că ai o bârnă de care te ţii cu mâinile. Altfel era spre imposibil de evoluat la bârnă, mai ales la înălţimea ameţitoare la care se desfășoară ostilităţile.

George trece fără nicio problemă, așa că o iau și eu după el. Chiar dacă e mai prietenos traseul cu bârna de sprijin pentru mâini, tot e o provocare. Trebuie să ai grijă cum pui piciorul, trebuie să ai grijă să nu te balansezi prea tare. Dar ajung și eu la capăt, aproape la fel de repede ca George Tarzajane.

Şi-mi dau seama că atâta activitate deodată, fără alte experienţe anterioare, se lasă cu urmări. Mușchii anunţă deja scurtcircuite, picioarele protestează. Nici George nu se prezintă mai bine, dar zice că musai trebuie să vedem și tiroliana.

-Adicăăă… e o tipă din Tirol aici? Îmbrăcată în costum tradiţional și care ne așteaptă cu o tavă plină de halbe cu bere rece??? Mă bag!!! zic cu entuziasmul deja dincolo de cele mai înalte culmi.

-Nu chiar, dar o să judeci singur când o să vezi, zice cu un rânjet până la urechi și nu mai adaugă nimic, în ciuda insistenţelor mele.

N-am ce să fac, așa că mă iau după el.

Ajungem la o pantă care se face tot mai abruptă pe măsură ce urcăm. E presărată cu stânci mai mari sau mai mici și asta-i bine, pentru că am de ce să mmă prind în urcare. Mai încolo panta se transformă în munte de-a binelea, urcușul se apropie periculos de verticală iar noi de profilul de alpiniști. Urcăm, urcăm și iar urcăm. Gâfâi ca o locomotivă cu aburi și transpir ca o fântână arteziană.

-Mai e mult?

-Nu, acușica ajungem! zice George pufăind greu și el.

După vreo patruzeci de metri de urcuș ajungem pe un fel de platou. Pe ultimii metri m-am târât ca o râmă, că nu mai puteam. Căldura pe care-o radiam putea să încălzească apa pentru vreo două cartiere. Iarna.

Dar ce nu fac eu pentru o tiroliană cu o tavă plină de halbe cu bere rece?

-Aici e! radiază amicul meu, care e așa roșu la faţă de parcă e proaspăt scos de la cuptor.

Mă uit în jur. Nu e niciun fel de bere. Nici măcar spumă. Nu mai vorbesc de vreo tiroliană cu un zâmbet ispititor care să mi le prezinte. Nu e decât un tip, mai încolo, care meșterește ceva la un cablu.

-Păi unde-i tiroliana care aduce berea???

-Tiroliana-i acolo, numai că n-a avut niciodată bere și nu-i femeie, chiar dacă-i de gen feminin, mă lămurește așa-zisul meu prieten, arătând spre tipul cu cablu.

-Păi și eu pentru ce-am urcat până aici???

Nu-mi răspunde. Zâmbește și se îndreaptă spre tip. Îmi face și mie semn cu mâna să vin lângă el.

-La cât ai suferit pentru berea aia, ţi-ai câștigat dreptul să ajungi primul la ea. Te dai tu primul pe tiroliană.

-Stai o secundă! Tiroliana-i cablul ăsta?

-Da. Te prinzi de un sistem de roţi și-ţi dai drumul până jos.

Mă duc până la margine și mă uit în jos. M-apucă toate ameţelile.

-Să  știi că eu nu mă dau, afirm cu hotărâre.

Dar imediat mă gândesc cum ar fi să cobor în mâini și picioare pe unde-am urcat. Gelatina din picioare m-ar transforma într-o bilă rostogolitoare. Şi ultima oară când am verificat, nu eram de cauciuc. Revin asupra deciziei. Mă bucur foarte tare că mi-am încheiat de curând o asigurare de sănătate. Şi una de viaţă.

-Ăăăă… nu e cam subţire cablul ăsta??? întreb cu voce mică.

-Staţi liniștit, intervine omul de la tiroliană, ţine patru oameni odată. Noi l-am încercat cu șase și-a ţinut. Dar n-o să fiţi decât dumneavoastră pe el. Haideţi să vă cablez.

Îmi agaţă harnașamentul de sistemul de roţi care glisează pe cablu și-mi dă în mână două frânghii cu care pot să frânez.

-Sigur mă ţine? Întrucât, după cum vedeţi, am o personalitate destul de mare, zic pierit.

-Mai mult ca sigur, zâmbește omul pe sub mustaţă. N-am avut nici un accident până acum. Şi nici n-o să avem! Haideţi aici la margine.

Mă duc acolo. Iar mă ia cu ameţeli. Dar, ce-o fi, o fi! Îmi dau drumul și…mă opresc după un metru.

-Ce faceţi???

-Nimic, nimic! Doar am verificat frânele! Omul clatină incredul din cap.

Acum chiar îmi dau drumul. Am o senzaţie de ușoară panică la început dar îmi dispare după câteva secunde. E înlocuită de entuziasm și adrenalină.

-Iuhuuuuuuuuuuuuuu, ţip din toți rărunchii cu entuziasm.

Am luat ceva viteză și acum văd punctul de „aterizare”. Aștept până în ultima clipă și trag de frâne. Aproape prea târziu, că-l cam dărâm pe omul care încearcă să împiedice ciocnirea mea catastrofală cu solul. Până la urmă scăpăm amândoi nevătămaţi, deși ușor șifonaţi.

E bestial, e incredibil, e superb, e minunat! Nu mi-aș fi închipuit niciodată că o coborâre în viteză pe un cablu înclinat poate fi așa de palpitantă. Nu mai simt nicio picătură de oboseală.

Mai vreau o dată.

Şi mă dau. Şi încă o dată. Şi a treia oară.

M-aș da și noaptea, dar oamenii de la tiroliană mi-au zis că au program doar până la șase. Şi ore suplimentare nu fac.

Nu-i nimic. Mai e și mâine o zi.

*

Traseele aventuroase au fost escaladate pentru SuperBlog 2014