Caiaceala epică de 1 Mai
1 Mai!
Ce înseamnă pentru tine această dată din calendar?
Dacă ai suficienți ani, poate te duce gândul la epicele desfășurări de forțe de pe vremea tovarășului, când parada de Ziua Muncii era pregătită cu săptămâni înainte și nimeni n-avea voie să lipsească.
Dacă epoca comunistă e ceva abstract pentru tine, probabil 1 Mai muncitoresc e o zi liberă binevenită, minunată mai ales atunci când poți face punte de la ea până în weekend.
De-ți place caiacul, atunci această zi are un alt strat de semnificație: deschiderea oficială a sezonului de ture de caiaceală AdventureTime!
Recunosc, eu aștept cu nerăbdare această zi an de an, căci după o iarnă și o primăvară de stat pe uscat, simt întotdeauna irezistibila chemare a apelor de sub padelă.
Cu toții știm: caiacul are treabă cu apa! Totuși orice tură caiacită începe cu un drum pe pământ, care s-a terminat pentru mine și pentru Vlad, plecați din București împreună, în campingul de la…
Dunavățul de jos
Acolo am văzut cum poate râde un cort de pe Temu cu toată gura.
Cum de ce? Pentru ca știi cum intri, dar… nu știi cum ieși! 😁
După o noapte de pomină în el, proprietarul și-a cumpărat alt cort, că n-a putut îndura gândul unei asemenea intimități timp de mai multe nopți.
Pentru că temperatura, destul de prietenoasă ziua, își ascuțea ghearele noaptea, am chemat lângă noi un prieten de nădejde.
După ce i-a ajutat pe Monica și pe Alex cu niște scrumbie pentru cina, și-a împărtășit expansiv căldura oricui avea nevoie.
Unii dintre noi au acumulat atât de multă, încât au luat măsuri imediat după lansarea de a doua zi de dimineață:
Capacitați de o asemena răsturnare de situație, unii, prevăzători, s-au gândit la un antidot eficient atât contra frigului, cât și a căderilor în apă:
Alții, din motive de vârstă legală, au preferat pregătirile temeinice în locul respectivului antidot:
El e Vlăduț, mic la stat dar mare meșter cârmaci! Și nu numai, după cum vei vedea mai încolo.
Pentru mine, această lansare la Dunavăț a marcat o premieră galactică: pentru prima oară în viață, mi-am pus șezutul într-un caiac nou, Prijon Seatron de la iaCaiace.ro!
Pam-pam!
Asta da onoare, mai ales că eticheta mi-a spus exact cui pot să adresez mulțumirile sau înjurăturile (vom vedea ce) la sfârșitul turei.
Recunosc că nu mă așteptam la un asemenea gest de la Cosma, dar acuma na, mai are și el scăpările lui! 😀
Tot în premieră galactică a fost și noua barcă de asistență AdventureTime:
Bine, nouă pentru AdventureTime, altfel veche. Dar bună!
Chiar dacă n-avea decât un singur motor (spre deosebire de cele două de pe cea veche, de AICI) , a reușit să aducă într-o singură tură toate caiacele de la Sulina la Dunavăț, și i-a smuls lui Cosma mult mai puține înjurături decât cealaltă.
Oricum, mană cerească pentru noi toți, că una e să padelezi cu cățel și cu purcel în caiac, și alta e ca respectivele articole să fie bine mersi în barcă.
Până la urmă, și răcoriți, și cu antidot, și cu pregătire tehnică, și înnoiți, am ajuns cu toții pe undele line ale Dunării și-am umplut apele de culoare:
Desigur că eu a trebuit să fiu moț ca să imortalizez aceste momente de grație:
Si-am facut-o ca un fotograf silitor ce sunt:
Altfel recunoști mogâldeața din această fotografie?
E Vlăduț, cârmaciul neînfricat, care m-a dat pe spate cu energia lui, cum padela el cot la cot cu taică-su!
Probabil a fost inspirat de farmecul apelor înconjurate de flori pe lângă care se desfășura:
Cam frumoase sunt caiacele pe canalele Dunării, este? 🙂
Și frumoasă a fost această tură care s-a desfășurat timp de patru zile pe canale și pe lacuri, până la Mare.
În toate aceste zile au fost multe momente de pomină dar, cum unele dintre ele au fost mai moțate decât altele, le voi explora mai pe îndelete pe acestea.
Canalul colmatat
Dacă nu stii ce înseamnă “colmatat“, ei bine… nu-ți zic! Dar o să vezi! 😀
A doua zi am intrat pe el, de dimineață. Canalul, viclean, a avut grijă să înceapă prietenos, să nu sperie de la început.
Bine, poate că efortul ăsta de la plecare …
… ar fi putut fi luat ca semn pentru ce urma să vină. Dar atunci eram cu toții inocenți și neprihăniți, nu puneam noi botul la semne și previziuni!
N-a durat mult și șiretul canal ne-a aruncat obstacole în cale așa, ca într-o doară:
Ce mare șmecherie e să o dai din stânga-n dreapta sau invers, ca să treci?
Nu ne-am gândit prea mult la asta, mai ales când am dat peste arcade lemnoase, care erau chiar spectaculoase vizual!
.
Totuși, pe măsură ce înaintăm, treaba se strâmtoara tot mai puternic, exact ca banii din buzunare când se apropie sfârșitul lunii:
.
.
În momente d-astea parcă auzeam copacii zicând:
-Ooo, ce caiacist/ă! Pot să te-ating?! (dacă nu știi bancul cu vânătorul și ultima replică, caută-l ) 😀
Și, la un moment dat, ce crezi că s-a- ntâmplat?
Ei bine, ne-a atins:
Da, copaci si vegetație dintr-o parte în cealaltă a canalului, de ne-am transformat în boschetari, vrând-nevrând!
Mai ales Cosma:
.
Și cam asta a făcut Cosma pe tot parcursul canalului: a ajutat pe toată lumea să treacă de portiunile dificile.
Ei, și de aici a început treaba serioasă, căci la câțiva zeci de metri după ce treceam de un obstacol, ne făcea “țuști” în față un altul.
Eu, ca un mare cititor de romane de aventuri ce sunt, am tras pe mine pielea de deschizător de drum și m-am pus serios pe treabă.
De cele mai multe drumul ne era blocat de copaci uscați căzuți, cărora le rupeam crengile cu mâna sau cu lovituri de padelă.
De mai multe ori am lucrat în tandem cu Șerban când se îngroașa gluma, eu luând-o în față peste copaci și boscheți…
.
… și întorcându-mă, ca să lucrăm împreună la ambele capete ale tunelului pentru toată lumea.
La una dintre aceste întreprinderi, lipit fiind de trunchiul unui copac, am fost luat în stăpânire de o colonie de furnici, care numai în gură nu mi s-au băgat, c-o țineam închisă. Șerban, la fel. Și amândoi ne-am tot curățat de furnici multe ore după ce-am plecat de acolo.
Ce era pe mine și pe caiac după operațiunile astea, poți admira mai jos:
Când copacii căzuți au devenit tot mai verzi, nici mâinile și nici padela n-au mai făcut față. Și nici spate! A trebuit să apelăm la artileria grea, adică maceta lui Bogan, fără de care operațiunea de mai jos n-ar fi avut nicio șansă de reușită…
… și “pe aici nu se trece” n-ar mai fost doar o replică într-un film, ci o realitate cruntă.
La cât am folosit maceta aia, la un moment dat n-am mai reușit s-o țin bine în mână. Denis a preluat ștafeta o perioadă, până mi-am mai revenit nițel:
Dar au fost și momente în care minunata macetă era inutilă și am fost nevoiți să ne transformăm cu toții în călăreți de rodeo:
.
Unora dintre noi (mai ales mie) nu ne-a displacut această activitate. Ba chiar din contra! 😀
Și dacă tot am ajuns la momentul marturisirilor, declar acum, sus și tare, că aceste canale pline de provocări sunt preferatele mele!
Daaa, sunt absolut încântat când e să ajung în locuri prin care n-a mai trecut nimeni, să-mi fac propriul drum, să execut manevre în locuri înguste, să trec cu caiacul prin vegetație densă sau peste trunchiuri de copaci căzuți…
E într-adevăr un efort mult mai mare decât la padelatul pe canale liniștite, cu transpirație râuri-râuri, cu zgârieturi (și furnici), lovituri, înțepături și febră musculară.
Dar sclipirile din ochi, satisfacția și sentimentul de împlinire sunt absolut extraordinare la final!
După vreo cinci ore i-am dat de cap canalului colmatat. Între timp, te-ai prins ce înseamnă “colmatat“, da? 😀
După ce ne-am adunat cu toții la ieșire, cu oboseala/epuizarea emanând prin toți porii, întrebarea “cât mai avem până la locul de campare” era pe buzele tuturor. Răspunsul lui Cosma?
-După ce facem stânga de pe canalul principal, mai mergem un pic și ajungem.
Așa arată canalul “la stânga” din canalul principal.
Ce liniște asurzitoare, așa-i? 😀
Ca să surprind fotografic acostarea de pe mal, eu am băgat tare, să ajung primul la locul de campare.
Cât poate să însemne “un pic” până la locul de campare? 20-30 de minute maxim, corect?
Și am început să trag voinicește la padelă. Un sfert de oră… Jumătate… O oră… O oră și…
Băăă, ce dracu’!
M-a pocnit revelația fix în moalele capului: stai să vezi c-a făcut Cosma o glumă proastă și nu asta era canalul cu camparea!
Dacă am caiaicit eu ca prostu’ mai mult de o oră, o să-mi ia încă o oră și ca să mă întorc, plus cât dracu’ mai e până la locul de campare…
Futu-i! Urât de tot! Deja eram ca un cazan sub presiune, la un fir de păr de explozie!
Am scos telefonul din compartimentul etanș al caiacului. Era pus pe silențios și afișa mândru un apel de la Cosma de cu o oră-n urmă. O fi vrut să-mi zică să mă-ntorc dar eu am auzit fix-pix.
Am luat telefonul, am sunat și m-am înfipt (cu spume la gură) direct în Cosma cu gluma lui proastă cu tot!
-Hooo, nebunule, că asta-i canalul! Mai padelează un pic și ajungi, m-a liniștit șeful de trib.
Lămurit deja cu “picul” barbosului, m-am pregătit sufletește pentru încă cel puțin o oră de padelat. Din fericire n-a mai fost decât jumate până la priveliștea asta divină:
Și-n loc de debarcare, m-am concentrat pe apusul care se uita curios la noi…
.
… surprins că încă mai mișcăm după o asemenea zi, cu un asemenea “pic” la final!
Lacul Roșu
Dacă ai ajuns cu lectura până aici, bănuiesc că te-ai obișnuit cu stilul meu de povestit, cu amestecul de text și de imagini, așa-i?
Foarte bine ai făcut, ca să te pot surprinde în porțiunea asta… aproape numai cu text!
Și asta nu pentru că mi-am propus musai să te surprind cu lipsa de imagini, ci pentru că Prijonul nou cu care m-am dat toată tura, n-avea cârmă.
Parcă te și văd ridicând din umeri și întrebându-te ce are una cu alta.
Păi are!
Când am ajuns noi să traversăm Lacul Roșu, bătea un vânt de toată frumusețea. În traducere, asta a însemnat niște valuri de-a dreptul șturlubatice, înalte de până la un metru sau chiar mai mult, pe alocuri.
Aici poți vedea cât de cât diferența de “textură” dintre apa canalului și cea a lacului bătut de vânt, într-o imagine făcută înainte să intrăm pe lac, cât încă îmi mai puteam folosi mâinile.
Ca să controlezi un caiac fără cârmă pe valuri, să nu facă ele ce vor cu tine (chiar să te răstoarne), e obligatoriu să înaintezi tot timpul. Cum asta înseamnă padelat continuu, mâinile au fost în permanență pe padela și n-am putut să scot nimic ca să imortalizez acele momente.
Asta-i explicația pentru lipsa imaginilor în această parte.
Altfel, e distracție maximă pe valuri, că poți face surf cu caiacul.
Când ajungeam cu caiacul în varf de val, băgăm voincește padela în apă, acțiune care, combinată cu panta valului, ducea la o sprinteneală de mai mare dragul. Când prindeam sincronizat vreo patru-cinci valuri înalte și legate, era dezmăț de poveste: înaintăm cu cinci padele date cât înaintau alții cu zece! 😀
E adevărat că e mai intens din toate punctele de vedere să te dai pe un lac cu valuri decât pe apă liniștită, și consumul de energie și sudoarea au fost pe măsură. Dar și satisfacția atunci când am ajuns pe malul celalalt a fost la cele mai înalte cote!
Iar pentru că eram sub vânt pe partea cealaltă, valurile au fost suficient de cuminți, cât să imortalizez câteva momente acolo:
.
De pe Dunăre, la Mare
Așa era în plan: în penultima noapte să dăm cu toții dulceața Dunării pe saramura Mării.
Ca să facem asta, trebuia să sărim pârleazul. Și-am făcut asta aici:
Bine, pe lângă sărit pârleazul, trebuia să încărcăm pe caiac toate cele necesare unei nopți de stat pe plajă: cort, saltea, sac de dormit, mâncare, toate cele.
E, și aici unii, stricați de barca de asistență care le-a hămălit bagajele în toată tura, s-au sucit: că câr, că mâr, că ce să meargă ei la mare, că se vede bine și de acolo.
Așa unul, apoi una, și altul cu alta, încă doi, alte trei… de-am ajuns să cred c-o să fiu singurul care o să-și petreacă noaptea pe malul Mării.
Și nu m-a deranjat. Ba chiar din contra!
Dar n-a fost să fie, căci până la urmă s-a dovedit că nu eram chiar singurul cu așa idei puține și fixe!
Dar de plecat, am fost primul care a luat-o întins către sarea Mării și nu mi-a luat mult până am simțit-o și-am vazut-o:
În alte ture am mai ajuns în locuri unde se varsă Dunarea în Mare (altele decât canalele principale) dar de fiecare dată nivelul Dunării era atât de scăzut, că lipsea exact porțiunea în care se uneau apele.
Dar de data asta mi-a ieșit!
Mai mult decât atât, mi-a ieșit să și încalec Dunarea. La propriu!
Între timp, cei care acostaseră în urma mea, au început pregătirile de înnoptare, pe o plajă care arăta așa:
.
.
La un moment dat, să-mi vină să fug rupând pământul!
Tu n-ai fi făcut la fel văzând un asemenea monstru, cu cap de copac și trunchi de om?!
M-am mai liniștit când i-am văzut prietenul și m-am lămurit că doar cărau lemne pentru foc:
Și nu doar ei!
Ca un adevărat aventurier, Vlăduț era chitit să facă focul lui:
Și ca să aibă focul ce să încălzească, câțiva dintre noi au trecut prin această etapă:
.
Brrr!
Am și eu momente cand mă bag prin ape reci, dar recunosc că exact atunci n-am simțit nevoia… 😀
Pe nesimțite, Soarele a început să se dea în spectacol, jucându-se cu orizontul la apus.
Aceste momente ale zilei sunt spectaculoase în sine, cu dulceața suavă sau puternică a auriurilor și a portocaliului. Dar întotdeauna știu că pot face ceva ca să cresc nivelul. Și-am început să întreb în stânga și-n dreapta cine iese cu caiacul pe apă. Radu nu, Șerban nu, Egi nu… Până la urmă lui Daniel i s-a făcut milă de potențialul irosit al acestui apus și s-a sacrificat pentru ședința foto.
Rezultatul?
.
Ei, cum e? A meritat?
Egi, când a văzut despre ce-i vorba și ce iese, s-a sucit și-a vrut și el. Și bine a facut!
.
Și uite așa, ușor ușor, am dat cerul roșiatic pe roșeața focului:
Aici am stat la focul moșit de Vlăduț.
Aici am schimbat macazul la focul făcut de monstrul cu capete de crengi! 😀
Cum nu se face să fie doar căldură exterioara și cum băieții mai aveau provizii, ne-am ocupat și de căldura interioară:
Da, chiar cu un superb exemplar dintre…
Cănile artED
Care-i treaba cu cănile astea, poate te întrebi?
Ei bine, sunt căni făcute de mine, inspirate chiar din aventurile pe care le-am avut de-a lungul timpului cu AdventureTime, din magia micilor sau marilor momente de grație petrecute pe ape.
Asta a fost prima tură în care le-am făcut de rușine:
.
Și-am fost de-a dreptul încântat când colegele și colegii de aventură și-au declarat aprecierea…
.
.
.
.. și-au început să le pună la treabă:
Dacă-ți place ce vezi în imagini, poți avea și tu una (sau mai multe), cu caiace sau cu oricare design de pe EDart.
Cum cănile sunt deapre energie lichidă, hai să vedem cum stă treaba cu energia mai solidă, cealaltă formă cu care avem treabă când e vorba de încărcat bateriile.
Mâncarea în aventurile caiacite
Toată lumea când aude că merg în Deltă cu caiacul, presupune că o să mănânc pește dimineață, la prânz și seară, în toate stările posibile de agregare: ciorbă, la tigaie, pe grătar, chifteluțe, prăjituri etc.
Ei bine, realitatea râde de se rostogolește de asemenea presupuneri, căci felurile principale de mâncare într-o asemena tură sunt… conservele!
Nu de puține ori aceste conserve sunt chiar de pește, așa că presupunerile au până la urmă ceva legătură cu realitatea. 😀
Și există o explicație!
Aceste ture cu caiacul sunt ture de relaxare activă, de explorare. E adevărat că apele pe care ne dăm sunt pline de pește dar al dracu’ pește e foarte refractar atunci când e vorba să sară singur pe gratar sau în tigaie. Așa că trebuie prins. Pentru asta ai nevoie de undițe, timp și… noroc.
După ce dai la padelă cinci-opt ore sau chiar mai mult, când ajungi la locul de campare și urlă foamea-n tine, numai de scos undița și dat la pește n-ai chef, mai ales că nu știi dacă prinzi sau nu ceva.
Iar când în tură sunt în jur de 30 de caiaciști și nu toți sunt pescari, nu e cea mai bună idee să te lași pe baza peștelui, așa-i? 😀
Asadar… conserve! Conserve în cutii de tablă sau în plicuri, pe care le mănânci de-a gata sau le încălzești la foc, cu apă sau fără.
Dar (și e un foarte important DAR aici) atunci când turele sunt organizate de AdventureTime, avem un mare as în mânecă:
Nu, nu Cosma (deși e mare)! Dar da, ceaunul!
Pam-pam!
Și uite așa, într-o seară sau două, dăm conservele pe ce se vede mai jos:
Bine, și mâncărica asta sare și ea direct în ceaun exact la fel cum sare peștele din apele Dunării direct pe grătar.
Motiv pentru care această operațiune necesită pregătiri intensive, de la caratul ingredientelor în caiac (sau pe barca de asistență atunci când e) și până la hăcuirea și combinarea lor cu dragoste:
.
.
Mădălina este șefa incontestabilă a acestui compartiment:
Cosma este ajutorul șef:
Și, contextual, mai sunt tot felul de șefuți și șefuleți, care cum vrea să mai dea o mână de ajutor la mestecat în ceaun.
În această tură de 1 Mai ne-am bucurat de ceaun în două seri. În prima seară am avut o mâncărică de legume cu carne pe care-ai văzut-o în imaginile de mai sus, iar în a doua paste cu parmezan.
De fiecare dată e absolut fantastic cum, atunci când e gata mâncarea, încetează orice larmă și harmalaie și nu se aud decât lingurile/furculițele-n castrone, mormăituri de extaz culinar și chiar și o apreciere verbală pe ici, pe colo.
.
.
Și pe bună dreptate, căci mâncarea la ceaun nășită de Mădă n-are egal!
Se mai întâmplă și să dăm dreptate celor care când aud de Deltă se gândesc la mese întinse cu pește.
.
Cum ți se pare masa asta? 😀
Da, și nouă la fel! Dar avantaj noi aici, că am fost acolo și ne-am bucurat de ea cu toate papilele! 😉
Și nu, n-am gătit-o noi. A aranjat-o Cosma cu vecinul Doru, așa că atunci când am încheiat tura la Sulina aici…
.
… am incheiat-o apoteotic și culinar.
Și-a fost un dezmăț de pomină! 🙂
Prijon Seatron
Am pomenit pe la început acestei scrieri că am avut parte de un caiac nou-nouț în tura asta, și c-o să zic dacă merită laude sau înjurături. Ei bine, cu siguranță merită laude! Și dacă nu poate fi vorba de înjurături, ceva ceva critici vor fi.
Hai să vedem laudele.
E caiacul cu cel mai confortabil scaun în care m-am dat până acum, aspect cu atât mai important, cu cât stai mai multe ore în caiac. Are și cele mai bine gândite piese pentru sprijinul genunchilor.
Deschiderea cockpitului e suficient de largă și cu o formă care permite intratul și ieșitul lejer din caiac.
Ce mi-a placut foarte tare și n-am întâlnit la alte caiace, a fost micul compartiment suplimentar etanș din fața caiacului, în care am putut ține telefonul, și diverse articole mici pe care le voiam protejate de apă și la care aveam nevoie de acces rapid.
Cum e pe apă?
Chiar mișto! Ține foarte bine direcția chiar și fără cârma și e rapid. E atât de bine făcut încât, chiar și atunci când tragi tare, valul din față e aproape inexistent.
În schimb, lipsa cârmei a fost un mare minus pentru mine, că am nevoie de multe ori de mâini libere din motive foto-video și vreau să pot controla direcția caiacului fără să trebuiască să dau la padelă, din cârmă.
Partea bună e că i se poate adauga ușor cârma, partea proastă e că trebuie să plătești în plus pentru asta.
Caiacul acceptă și diferite module suplimentare iar coca e gândită generic pentru toate. În funcție de ce modul vrei, caiacul e decupat în locul corespunzător și instalată respectiva componenetă. Asta înseamnă că atunci când nu-ți instalezi, locul deja pregătit rămâne. Din cauza asta, benzile elastice din spatele caiacului sunt aproape simbolice, in condițiile în care ar fi fost loc de unele normale acolo, utile pentru fixat obiecte mai lungi, cum ar fi vreun cort sau un scaun.
Așa, dacă ai nevoie, ești nevoit să le pui pe astea în față și poate nu-ți dorești neapărat asta.
Un alt minus ar fi accesul greoi la compartimentele de bagaje. Sistemul e cu două capace, unul de plastic care e prins cu corzi elastice peste și altul de neopren dedesubt, care etanșează compartimentul.
Ei, corzile elastice sunt foarte țepene și asta se traduce într-o dechidere și-o închidere greoaie, mai ales pe apă.
Dar e foarte posibil să-și mai dea drumul în timp, având în vedere că erau chiar la prima utilizare.
Chiar și cu minusurile astea, dintre toate caiacele cu care m-am dat (Riot– Edge, Enduro, Brittany/ Boreal Inukshuk), l-aș alege fără ezitare pe Seatron. Cu cârmă! 🙂
La final
De opt ani mă tot dau cu caiacul și nu știu cum se face că încă nu m-am plictisit.
De fapt… știu!
Chiar dacă merg câteodată pe aceleași trasee, ele-mi arată altă față de la an la an. Pe lângă asta, sunt alți oameni în fiecare tură și energia grupului e diferită de fiecare dată. Să nu mai vorbesc de capriciile vremii. Și toate astea fac fiecare aventură cu caiacul unică și irepetabilă.
Această tură de 1Mai a fost o tură de premiere pentru mine: am scos cănile artED pentru prima dată la lumină, m-am dat într-un caiac nou, am încălecat Dunărea, am luat cunoștință cu noua barcă-hamal de la AdventureTime.
Da, am parte de premiere chiar și după atâția ani de caiaceală! 🙂
Așa poți păți și tu, cu chiar mai multe premiere dacă mergi pentru prima dată cu AdventureTime!
*
De ți-a plăcut sau te-a inspirat articolul, un like la pagina de Facebook a blogului e foarte binevenit și te va ține la curent cu următoarele articole.
Ne putem “vedea” și pe grupul “Vacanțe cu aventură“, la fel ca și pe Instagram sau YouTube.
Călătorii fabuloase îți doresc! 🙂
