De la Mila 23 la Letea, cu padele de primăvară

Cum a venit primăvara anului de grație 2026, cum au început mâinile și umerii să mă bâzâie nerăbdătoare:

– Când mergem în Deltă cu Ture cu caiacul?

Nemulțumite cu răspunsul evaziv pe care l-au primit inițial, au insistat și-au tot insistat (că e musai să iasă din amorțire și anchilozare), până când n-am mai rezistat și-am stabilit cu Florin Petre o tură caiacită la jumătatea lui mai.

Așa se face că într-o joi, pe la cinci dimineața, m-am insinuat pe jumătate adormit în mașina lui Ionuț și, împreună cu Mădălin și Andrei, am ajuns teleportat la Tulcea. Teleportarea asta nu s-a întâmplat din cauză c-ar fi fost Ionuț vreun zmeu ilegalist pe șosele, ci pentru că am dormit eu ca un bolovan o bună parte din drum.

Mda, recunosc, ora cinci în creierii dimineții nu e chiar cea mai bună prietenă a mea… N-am stat prea mult în parcarea de lângă ponton până au venit cele două bărci aranjate de Florin să ne preia…

 

Spre Mila 23

Și nu, n-au fost două bărci pentru noi patru (suntem noi valoroși, dar nici chiar așa!), ci pentru toți cei 17 exploratori dornici de aventură adunați acolo.

 

Chiar dacă cerul se uita încruntat la noi și nici prognoza meteo nu dădea pe-afară de entuziasm, eu am ales barca descoperită din stânga imaginii, după filosofia „ori suntem hardcore, ori nu mai suntem”.

Ei, cu barca descoperită și în nechezatul hergheliei de 150 de cai care tropăiau în motorul de la coada bărcii, nu mai putea fi vorba de vreo teleportare la Mila 23, mai ales că pe drum ne-a încercat nițel și ploaia.

Dar n-a durat așa mult, că după vreo oră l-am văzut pe Florin așteptându-ne cu brațele deschise pe pontonul de la Milă. La fel i-a așteptat și pe cei din a doua barcă, care au ajuns la câteva minute în spatele nostru.

Pentru că acolo era grosul bagajelor, ne-am mobilizat să le debarcăm expeditiv.

Ploaia hotărâtă care s-a declanșat nu mult după aceea, ne-a forțat să punem împreună țara la cale. Rezultatul? Mai întâi o vizită la muzeu și apoi o ieșire cu caiacele, în speranța că ploaia va deveni mai înțelegătoare.

Dacă te întrebi despre ce muzeu vorbim la Mila 23, răspunsul e unul singur:

 

 Muzeul Ivan Patzaichin

Am trecut de multe ori pe lângă Mila 23, și cu munca, și cu pasiunea pentru caiac, dar până anul ăsta nu s-a întâmplat să rămân pe-acolo. Ei, de data asta s-au aliniat planetele să văd și eu, în sfârșit, muzeul Patzaichin.

Mă așteptam la o casă tradițională de Deltă, decorată cu albastru pe un fond de alb imaculat și cu stuf pe acoperiș. N-am fost dezamăgit: chiar așa era casa care ne-a întâmpinat în curtea muzeului alături de Ștefania, muzeografa care a deslușit pentru noi viața și realizările marelui Ivan.

De exemplu, am auzit și eu, ca mulți alții, de cursa câștigată de Ivan cu pagaia ruptă. Dar n-a fost o cursă finală, ci o cursă de calificare. N-a avut el cel mai bun timp, a ajuns mult în spatele celorlalți. O contestație l-a dus în recalificări și de acolo la medalia de aur cu o pagaie întreagă.

Dar nu casa era muzeul!
Pam-pam!

Muzeul e tot turnul ăsta și recunosc că m-a surprins cât se poate de plăcut, atât concepția, cât și realizarea!

Muzeul este despre sportivul Ivan, despre sportul căruia și-a dedicat viața, dar și despre oamenii Deltei și locurile în care a crescut.

.

Este și despre ceilalți campioni care s-au ridicat de pe aceste meleaguri:

Mi-a plăcut foarte tare spațiul central al turnului, excelent folosit pentru a prezenta ambarcațiunile specifice sportului și locului.

Vârful turnului e absolut perfect pentru o privire de ansamblu a zonei.

Deși am documentat extensiv vizita la muzeu, am lăsat multe aspecte neacoperite aici, ca să ai de ce să te bucuri când ajungi pe-acolo în persoană!

Vremea parcă a tras cu urechea la concluzia ședinței noastre „tehnice” și s-a dat peste cap să ne facă pe plac, căci ploaia și norii au dispărut de parcă nici n-ar fi fost când am ieșit din muzeu, motiv pentru care n-am stat prea mult pe gânduri ca să ne bucurăm de padelat.

 

 Caiacind cu grație pe Dunărea canalelor înguste

Mi-aduc aminte și acum entuziasmul primei mele ieșiri în Deltă. Setat de documentarele cu Delta Dunării urmărite cu religiozitate la „Teleenciclopedia”, toată viața mea de adolescent și tânăr mi-am dorit să ajung p-acolo.

Și mi-a ieșit pentru prima oară cu munca, când am mers la Sulina ca să filmez un reportaj pentru televiziune, imediat ce-am terminat facultatea. Am plecat cu „Pasagerul” din Tulcea și, pe cât de entuziast eram când am pus piciorul pe punte, pe atât de dezamăgit am fost când am coborât la Sulina.

De ce? Pentru că „Pasagerul” merge doar pe un braț navigabil principal unde peisajul se repetă la indigo. Nu tu nuferi, nu tu pelicani, nu tu… nimic! Plictiseală maximă cu dezamăgire pe măsură!

Noroc că-am recuperat în alte deplasări în care oameni ai Deltei ne-au dus cu bărci în locuri numai de ei știute, pe canale puțin umblate și spectaculoase, care mi-au reaprins dragostea pentru Deltă.

Iar dacă deplasările cu munca au fost toate motorizate pe motive de eficiență, atunci când m-a prins dragostea pentru caiac, atracția turelor au fost acele locuri inaccesibile bărcilor cu motor și care puteau fi explorate doar cu caiacul…

Da, îmi plac locurile exclusive, care nu-s pentru lumea turismului de masă. Mă fac să mă simt special! 😀

Așadar nu e de mirare că l-am luat la întrebări pe Florin înainte de tură dacă o să avem sau nu parte de aceste locuri speciale, pentru aventurieri speciali.

Răspunsul? Nițel mai jos! 🙂

.

.

Da, am avut parte din plin de canale puțin umblate. Ba chiar și de o barieră de stuf care părea de netrecut la un moment dat. Pentru mine a fost o minunată provocare și-am reușit s-o depășesc cu puterea voinței, mișcări hotărâte de bazin și forță brută.

Cum trecerea mea nu era pentru toată lumea, Florin împreună cu Sînziana au croit cu fierăstrăul un drum propice pentru toți.

Și dacă ploaia s-a uitat amenințător la noi în prima jumătate de zi a turei, când și-a descrețit fruntea, a făcut-o cu simț de răspundere. Atât de silitoare a fost, c-am avut parte de momente cu soare…

.

.

… unele chiar fără niciun pic de vânt, cu o apă ca o oglindă suprarealistă în a doua zi de padelat:

.

.

Dar cum vremea se plictisește ușor, în ultima zi de padelat spre Letea, ne-a provocat cu un vânt care a compensat lipsa adierilor din ziua precedentă:

.

Și-a suflat vâjul cu extra-entuziasm cum arată din plin valurile din imagine.

Eu am tras tare și-am ajuns primul la Letea, pregătit să imortalizez sosirea aventurierilor de pe ponton.

Doar că nu era nimic pe apă, exploratorii mei… nu mai veneau!

Când l-am sunat pe Florin să mă dumiresc ce se întâmplă, mi-a spus că a trebuit să facă o pauză suplimentară ca toți să ajungă cu bine la destinație. Ceea ce s-a și întâmplat:

.

Când tura are mai multe zile, inevitabil vine și seara să vadă cum ne-am descurcat peste zi. Iar dacă-i seară, se lasă cu apus, așa-i? Am avut parte de două apusuri spectaculoase, unul la Mila 23 de pe țărm…

…și celălalt undeva prin Deltă, pentru care am ieșit expres cu caiacul de la locul de campare:

.

.

Nu știu la tine cum e, dar pentru mine apusurile și răsăriturile sunt magice! Tot în categoria magică intră și focul de seară, la care m-aș putea uita cu orele fără să mă plictisesc:

.

Dacă în alte ieșiri focul a fost folosit și pentru gătit, în tura asta a fost doar pentru plăcerea ochilor și pentru alungat răcoarea nopții. Mâncarea a venit pe alte căi, pe care le voi desluși mai încolo.

Dacă tot am pomenit de magie, trebuie să mai spun că magic e și dormitul la cort (dacă ai o saltea bună). Exceptând camparea sub cerul liber, cortul mă apropie cel mai mult de natură. Mi-a oferit posibilitatea să asist la virtuozitatea orăcăită a broaștelor pline de talent, acompaniate fin de susurul greierilor și de bâzâitul încântător al țânțarilor înnebuniți de masa apetisantă aflată la o foiță de cort distanță.

Pe lângă asta, am avut un loc în față la concertele dramatic mai apropiate ale colegilor de aventură doborâți de oboseală care, neștiind cât de sforăitor de talentați sunt, nici n-au cerut bani pe bilete.

Cum s-au prezentat taberele cu corturile noastre? Uite așa:

.

.

Primul și ultimul loc sunt ale lui Florin cu acte-n regulă, iar cel de la mijloc e căsuța de pește a unui prieten de-al lui. Cam știe Florin cum să le organizeze, așa-i? 🙂

Dacă-i priceput la organizare, se cam pricepe și la dorințele aventurierilor care vor să exploreze Delta în ritmuri padelate. Și oare ce-și doresc exploratorii Deltei? Desigur…

 

Păsări grațioase și flori neprihănite

Dacă te gândești la pelicani atunci când auzi de Delta Dunării, ei bine… i-am văzut! I-am admirat și mai de departe…

… și mai de-aproape:

.

Dar știi că mai sunt și alte zburătoare prin Deltă, da? Dacă nu mă crezi, iată și dovezi:

.

Și-am dat peste cineva (nu dau nume, dar poți să-ți dai seama din poză) care se gândea cât se poate de serios să se bage la o tură caiacită de-a lui Florin:

Adică la asta mă gândesc că se gândea când ne-a văzut trecând cu o super-energie veselă pe lângă ea… Tu ce crezi?

Dacă zburătoarele ne lăsau (și nu prea) să ne apropiem de ele, flora Deltei mergea pe o cu totul altă filosofie, care ne-a permis să le admirăm în voie. Iar dacă am zis Deltă, gândul ți-a zburat automat la nuferi, așa-i? 😀

Ia uite-i, în două ipostaze superbe:

.

De-ți trece cumva prin cap că astea-s poze pe care le puteam lua ușor de pe net, dă-mi voie să-ți demonstrez că-s făcute chiar în tura asta. Și am martori atât pentru imaculații nuferi albi…

… cât și pentru solarii nuferi galbeni:

.

Pentru că-mi place galbenul, am fost inspirat să mă dau nițel în spectacol printre ei:

Și acum că am epuizat nuferii, hai să-ți arăt și alte frumuseți:

.

Pe lângă retină, Delta a avut grijă și de nasul nostru:

Ce vezi aici de culoare mai închisă e mentă sălbatică, care uimește receptorii olfactivi atunci când o presezi nițel.

Da, primăvara e cât se poate de generoasă cu tărâmurile magice ale Deltei! Iar această generozitate s-a răsfrânt și asupra noastră când am mers în…

 

Pădurea Letea

Această pădure este o anomalie, ea n-ar trebui să existe. Cum adică, să crească o ditamai pădurea pe nisip? Și nu orice fel de pădure, ci una de peste 5000 de hectare, subtropicală, de-aia cu liane de se dădea Tarzan pe ele!

Pam-pam!

Are copaci cu sute de ani (chiar și 400) de înțelepciune acumulată, ceea ce e de mare mirare având în vedere condițiile vitrege în care arborii au fost nevoiți să se dezvolte. Solul nisipos a forțat stejarii, plopii, frasinii să se adapteze acestor condiții: rădăcinile lor se ramifică orizontal la suprafața păturii superficiale de pământ și numai unele ramificații pătrund mai jos, după apa freatică.

Ăsta-i și motivul pentru care mulți copaci cresc strâmbi și plini de noduri…

… și arată de parcă ar câștiga oricând rolul principal într-un film de groază…
Când e vâjul mare, mai e câte un copac mai slab de înger care cedează:

Aici e un copac smuls din rădăcină și poți să vezi cum e cu arborii pe solul nisipos. Dar pare-se că am pus căruța înaintea cailor, că n-am început cu începutul.

În dimineața ultimei zile a turei, ne-am îmbarcat în două căruțe pentru a vizita pădurea Letea. Fiind rezervație naturală protejată de lege, căruța trasă de cai e singurul tip de vehicul acceptat pentru vizite în interiorul pădurii.

.

El e Ionuț. Ne-a fost și vizitiu, dar și povestitor…

… și s-a achitat de minune de ambele sarcini. Ne-a povestit câte-n lună și în stele de flora și fauna zonei, ne-a plimbat prin locurile interesante…

.

.

… și a insistat pe vedetele de care probabil ai auzit: caii de la Letea! Pare-se că ar fi undeva în jur de 3000 de cai liberi, sălbăticiți/sălbatici în zonă, atât în perimetrul îngrădit al pădurii, cât și pe pământurile de lângă.

.

.

 

Pe care i-am băut… pardon, văzut! Bine, îi și poți bea, căci există un vin chiar cu numele ăsta: Caii de la Letea. Hai noroc!

Și cu această urare am ajuns la unul dintre aspectele la care această tură a strălucit mai ceva ca o Supernovă: mâncarea!

 

 Nicio masă fără pește!

De opt ani de când mă tot dau cu caiacul prin Deltă, am mâncat pe-acolo mâncare direct din conservă, mâncare preparată instant din plicuri, mâncare la ceaun gătită pe foc la locul de campare și diverse preparate de pește atunci când era aranjată de organizatori la vreun localnic. Ca proporție, peștele gătit de oamenii locului ocupă cam 10% (poate și mai puțin) din totalul meselor în anii pomeniți mai sus.

Ei, în tura asta organizată de Florin Petre, am avut parte de un festin pescăresc și, exact cum zice titlul acestui capitol, n-a fost zi în care să nu ne bucurăm de deliciosul pește în diferite forme.

Am început la Mila 23 cu mâncarea gătită cu dragoste de tanti Valentina:

.

.

Arată cam bine, așa-i? Ei, gustul a fost și mai și! Și ne-a pus capac tanti Valentina cu niște „negrese” care nu se dădeau dezlipite neam de la gurile noastre!

Ziua a doua am încheiat-o la un refugiu pescăresc din inima Deltei care, în mod normal, ar fi însemnat conserve sau mâncare instant. Ei bine, nu și în tura lui Florin, care ne-a răsfățat din nou cu mâncarea aceleiași master chef Valentina, adusă cu barca, de data asta:

Ciorbă de perișoare cu saramură de pește și cu niște geniale nalangâte (un fel de miniclătite) care au fost senzație cu o genială dulceață de smochine!

.

.

Mâncarea asta adusă cu barca a fost atât de multă. că a rămas și pentru a doua zi, când m-am bucurat de ea într-o pauză:

Când am ajuns la Letea, de asta am avut parte la masa de seară:

.

.

A doua zi, după vizita la pădurea Letea, asta ne-a așteptat la masa de prânz:

Să zic că mai aveam un pic și ne lingeam degetele? Nu mai zic! Dar recunosc că aranjamentele astea culinare performate de Florin m-au uns pe suflet. Și pe papile. Hmm… sau invers? Mă mai gândesc!

Cert e că dacă-ți place peștele și aventura pe ape, n-ai cum să ratezi tura asta cu Florin!

 

La final

A fost o tură de pomină, cu tot ce și-ar putea dori un explorator pe ape: vreme superbă perfectă pentru padelat, întâlniri cu cele mai cunoscute simboluri ale Deltei, apusuri înflăcărate, foc de seară, vizită la pădurea Letea. Toate astea pe fondul unui spirit de aventură care ne-a ajutat să trecem peste toate obstacolele.

Chiar dacă n-a fost dificilă, tura n-a fost lipsită de provocări. Mai ales în ziua în care am ajuns la Letea, din cauza vântului insistent a presupus ceva efort fizic.

Pentru unii, peisajul de deasupra apei n-a fost suficient și au vrut să vadă și ce e dedesubt. Eram chiar în spatele lui Ionuț când l-am văzut că se pune liniștit pe-o parte și… bâldâbâc!

Vesta nu l-a lăsat prea mult sub ape și, după ce s-a lămurit că nu prea are multe de văzut acolo, a ieșit la mal și…

…după ce a golit caiacul de apă, a continuat plin de energie tura.

Au mai fost niște bălăceli, unele neintenționate, altele cu intenție:

M-am bălăcit și eu la Letea și pare-se că am fost un exemplu demn de urmat:

Cum spuneam, o tură de pomină care a meritat din toate punctele de vedere, cu mâncarea de pește din fiecare zi, care a fost regina neîncoronată a acestei expediții!

De vrei să experimentezi ce-am povestit aici, aruncă-ți un ochi pe turecucaiacul.ro și alege tura care te atrage cel mai tare!

*

De ți-a plăcut sau te-a inspirat articolul, un like la pagina de Facebook a blogului e foarte binevenit și te va ține la curent cu următoarele articole.

Ne putem “vedea” și pe grupul “Vacanțe cu aventură“, la fel ca și pe Instagram sau YouTube.

Călătorii fabuloase îți doresc! 🙂