Sfârșit de lume la Valea Iazurilor
Când vine iarna, parcă devin muniție pentru o praştie. Cu cât durează mai mult frigul, zăpada și gheața, cu atât se tensionează mai tare benzile de cauciuc pentru aruncat proiectile.
Atunci când primăvara își face simțită prezența, desigur că primul lucru pe care-l face e… să declanșeze praştia! 😀
Și așa mă trezesc lansat pe drumuri de câmp, de deal sau de pădure, unde mă bucur de soarele care prinde puteri, de aerul vesel și de culorile primăverii care râd exuberant. Indubitabil că alături de bicla-mi saturată de dor de aventură, nerăbdătoare să ia sub roți coclaurii! 🙂
Și-i place pe oriunde o scot, dar parcă entuziasmul cel mai mare o năpădeşte pe dealurile şturlubatice de la Valea Iazurilor. Sunt deja câțiva ani de când magnetismul acelor locuri mă tot atrage, după cum poți să vezi AICI.
Și, cu toate că am bătut coclaurii d-acolo pe toate părțile, fiecare ieșire mi-a oferit ceva special și unic. Iar bicicleala de săptămâna trecută parcă a fost mai specială decât toate
De ce?
Pentru c-am dat peste o…
Supărare mare la Valea Iazurilor
Prognoza meteo povestea despre niște 14-15 grade Celsius prin zonă și despre niște nori așa, de sămânță…
Desigur că la fața locului situația s-a prezentat ușor diferit față de cum lăsa buletinul meteo să se înțeleagă.
Peste dealuri, un vânt superior și glacial sufla încăpățânat și indiferent la orice rugăminte. Iar deasupra… ei, acolo treaba era de-a dreptul epică:
Nu știu ce aveau de împărțit norii cu soarele dar mi-era limpede că nu prea se înțelegeau.
Și nimeni nu ceda nimic!
Oricât incerca astrul zilei să ajute la pictarea culorilor pe tabloul Primăverii, supărarea norilor se învâlătucea neagră și împiedica repede-repede asemenea intenții.
Nu și nu!
Că doar ei aveau dreptate, nu-i așa?
Despre ce, doar Dumnezeu știe, căci motivele harței nu erau deloc pentru înțelegerea muritorilor de rând.
Indiferent de motivele prezenței acolo, noi eram doar spectatori muți și insignifianți ai bătăliei din văzduhuri:
Și lumea s-a sfârșit…
…cu siguranță pentru ei:
După ceva vreme, s-a sfârșit și iarna vrajbei lor iar soarele a strălucit cu încântare…
…ca să înceapă lumea lui…
…și să continue lumea noastră:
Conflictul era încheiat, dar negocierile erau în toi atunci când am plecat, cu apa ca martor de încredere:
La final
Chiar dacă n-am avut niciun cuvânt de spus în gâlceava cerească, ochii s-au bucurat nespus de spectacolul neasemuit, iar aparatul de fotografiat nu-și mai încăpea în “pielea” carcasei de atâtea orgasme fotografice! 😀
Ușor prea multe după părerea Elenei care (mai spre final, ușor copleșită de răcoare) îmi tot spunea:
-Da’ ce tot atâtea poze?! Că doar aici e la fel ca și dincolo!
Abia acasă când i-am arătat imaginile, și-a dat seama câtă dreptate… n-avea! 😀
Și așa Valea Iazurilor mi-a arătat încă o dată că, oricât de bine aș crede că o cunosc, niciodată n-o să-i aflu toate secretele.
O primăvară superbă îți doresc și călătorii minunate! 🙂
