Sony A6500, cea mai bună cameră foto mirrorless?

De ceva vreme îmi zornăie printre neuroni ideea unei secţiuni de teste pentru aparate foto, privite prin ochi călători. Această idee şi-a găsit întruparea de curând, când un distins Sony A6500 a ajuns în mâinile mele, graţie F64.

Ca acest început să fie memorabil, ne-am luat amândoi de mânuțe și ne-am dus împreună într-un city break nordic, prin Copenhaga daneză şi Malmo cel suedez.

Și cum nu e bine să mă grăbesc ca fata mare la măritat, o să încep cu începutul.

Dragă cititorule, permite-mi să ţi-l prezint pe prietenul meu Sony, pe numele mic A6500.

Da, ştiu că nu ţi se înfăţişează cu muşchii de culturişti ai DSLR-urilor!

Dar ai auzit de zicala “esenţele tari sunt în sticluţe mici”? E extrem de potrivită în cazul ăsta. Prietenul meu e ca un maestru în arte marţiale: chiar dacă nu pare, poate pune la pământ vreo duzină de culturişti DSLR fără să clipească!

Da, Sony A6500 e un fel de Bruce Lee mirroless, cu un corp compact din aliaj de magneziu, etanşat contra prafului și a picăturilor de apă. Dacă fac abstracţie de gripul cauciucat şi de obiectiv, corpul e doar puţin mai mare decât Panasonicul meu Tz 100, care e un aparat din clasa compactă.

La cât de mic e, după ce o să-ţi spun ce are înauntru s-ar putea să exclami şi tu ca mine:

Uau!

De ce?

(şi-acum o dau pe inginereză; dacă nu e limbă pe care s-o pricepi cât de cât, sari direct la următoarea secţiune 😉 )

-Pentru că inima lui are 24.2 de megapixeli, dispuși într-un senzor CMOS de format APS-C, cea mai bună alegere după un senzor full-frame.

-Iar pentru că-i place să fie ca o stâncă, are stabilizare pe cinci axe în corpul aparatului, pe senzor.

 

-Creierul aparatului e procesorul BIONZ X care are în plus față de frații mirrorless mai mari un ajutor de nădejde: LSI (front-end large scale integration).

Practic asta înseamnă încă un procesor specializat care degrevează procesorul principal de anumite sarcini. Aşa pe A6500 poți să vizionezi imagini pe LCD-ul din spate în timp ce scrie pe card cadre din buffer. E ca și când Usain Bolt, în timp ce aleargă de parcă are toți dracii pe urmele lui,  mai face și-un tabel în “excel” . Pentru că poate!

 

-Puterea mare de procesare îi dă posibilitatea să filmeze în rezoluție 4K la 30 de cadre pe secundă sau Full HD la 100 (PAL)/120 (NTSC) cadre pe secundă. Pe partea de foto, mitraliază cu 11 cadre pe secundă (8 cu liveview) în serii de 307 JPEG-uri sau 110 de RAW-uri. Și n-am spus degeaba “mitraliază”: 6500-le trage mai repede decât un Kalashnikov pe foc automat, care se laudă cu 600 de gloanțe pe minut, adică 10 gloanțe pe secundă. 🙂

–Sistemul de focalizare este unul hibrid, cu 425 de puncte alocate pentru detecția de fază și 169 pentru detecția de contrast. Multe dom’le dar dacă ai aspirații atletice, le iei pe toate!

 

–Pentru evaluarea expunerii A6500 se “uită” în 1200 de zone.

Mie îmi trebuie minute bune numai să număr până la 1200 iar aparatul colectează și evaluează datele din aceste zone într-o fracțiune de secundă!

*

Acestea sunt principalele atracții ale aparatului și nu sunt singurele. Mai sunt și altele.

Da, e mai multă tehnologie în acest apărățel decât în primii zeci de ani de  explorări spațiale ale americanilor și rușilor, luați laolaltă!

Noroc că învelişul de magneziu e rezistent şi pe interior, că altfel nu ştiu cum ar fi putut fi ţinută laolaltă atâta tehnologii hiperavansate!

Cum deja am vorbit destulă inginereză până acum, e momentul să vedem cum se comportă inginerii japonezi când e vorba de partea practică.

 

Cu mâinile pe Sony A 6500

 

Ergonomie

De-a lungul timpului am fotografiat cu o grămadă cu DSLR-uri, majoritar dotate tot cu senzor APS-C. Le-am simțit foarte bine în mână, cu gripul mare pe care puteam să-l prind cu toate degetele, cu butoanele și rotițele ușor accesibile. Numai că dimensiunea mare vine și cu greutate crescută. Un Corp de DSLR mediu se învârte în jurul greutății de 800 de grame. La acestea se adaugă și greutatea obiectivului și de multe ori sari bine de kilogram.

Dacă tragi doar câteva cadre, nici nu simți greutatea. Dar atunci când îl porți de gât o zi întreagă, începe să se transforme ușor-ușor într-o piatră de moară, mai ales dacă mai ai și alte accesorii la el.

Renunţarea la oglinda de vizare a DSLR-urilor a dat inginerilor posibiliteatea să creeze corpuri de aparat mai compacte şi mai uşoare, cum e şi cazul mirrorless-ului de faţă. Toată tehnologia de care v-am povestit mai sus “încape” în doar 453 de grame.

Uau! (n-am ce să fac şi mă repet)

Pentru călătoria la Copenhaga şi Malmo, Alexandra Crisbăşan de la F64 mi-a propus A 6500-le cu un obiectiv Sony 18-105mm f/4 E-Mount OSS G care cântăreşte 427 de grame. Chiar dacă obiectivul e mai masiv decât mi-aş fi dorit, greutatea totală pe care-am cărat-o cu mine a fost de 880 de grame, puţin mai mare decât un corp de DSLR mediu. E foarte bine, mai ales dacă mă gândesc că sunt destul DSLR-uri care nu se apropie de performanţele acestui mirrorless de la Sony.

Gripul generos şi cauciucat stă bine în mână, chiar dacă palmele cu aspiraţii de lopăţică (ca ale mele) rămân cu degetul mic fără suport.

În combinaţia cu obiectivul 18-105 mm, din cauza greutăţii acestuia, cea mai comodă utilizare este cu ambele mâini în poziţia clasică, una pe aparat şi celalată sub obiectiv. Dacă-l dotezi cu un obiectiv mai mic, poţi să-l foloseşti liniştit şi cu o singură mână şi chiar să-l bagi într-un buzunar de geacă!

Butoanele sunt bine dispuse iar rotiţele de control opun suficientă rezistenţă ca să nu existe riscul să le muţi din greşeală.

Doar butonul dedicat pentru filmare mi se pare că e plasat ciudat acolo, pe laterala dreaptă. Nu l-am apăsat vreodată din greşeală dar nici nu mi-a ieşit totdeauna apăsarea lui din prima.

Şi mi-ar fi plăcut ca rotiţa din partea de sus a aparatului să fie plasată pentru utilizarea cu arătătorul, cum poţi face la multe DSLR-uri. La amplasamentul actual nu poţi folosi cele două rotiţe pentru modificat parametrii în acelaşi timp, ci trebuie să alegi pe care-o acţionezi cu degetul mare schimbând poziţia mâinii.

 

LCD şi vizor

Când vrei să vezi ce faci, poţi alege între LCD-ul de 3 inch cu o rezoluţie de 921.000 de pixeli sau vizorul electronic OLED de 0.5 inch cu aproximativ 2.36 milioane de puncte, cu acoperire 100% a cadrului.

LCD-ul este cu “touch” şi rabatabil (aproximativ 90 de grade în sus şi 45 de grade în jos).

Funcţia tactilă a ecranului o poţi folosi ca să alegi punctul de focalizare sau să alegi punctul de focus şi să declanşezi în acelaşi timp. E o funcţie foarte bine implementată şi ecranul răspunde instantaneu.

Sau, atunci când ai aparatul cu vizorul OLED la ochi, poţi folosi LCD-ul ca un “touchpad” şi să tragi cu degetul punctul de focus pe ecran. În această variantă de utilizare există o latenţă, punctul de focus rămânând niţel în spatele degetului.

Şi… cam asta-i tot ce poţi să faci cu funcţia tactilă. De mai multe ori în timp ce accesam meniul m-am trezit că apăs ecran ca să modific vreun parametru, ca să se întâmple… nimic!

Dacă cei de la Sony tot au implementat funcţia, nu înţeleg de ce n-au făcut-o până la capăt.

Şi dacă tot e vorba de “of”-uri, trebuie să spun ca LCD-ul are o utilitate limitată în lumină puternică. Dar nu-i bai, avem soluţie: excelentul vizor OLED! Acesta are o mărire de 0.70 x şi se descurcă excelent la redarea culorilor şi detaliilor la 60 sau 120 de cadre pe secundă. Doar că atunci când îl folosim, bateria se termină mult mai repede.

 

Baterie

Iar dacă tot am pomenit-o, e musai să spun că bateria a fost cea mai mare dezamăgire pentru mine. Sony susţine că poţi să tragi cu o baterie complet încărcată 350 de fotografii dacă foloseşti LCD-ul sau 310 dacă te uiţi prin vizorul OLED.

În practică am tras vreo 700 de fotografii şi vreo 30 de filmuleţe în patru zile şi în toate zilele electronii din baterie şi-au dat obştescul sfârşit înainte de vreme, în doar câteva ore. E adevărat că bateria pe care-am primit-o nu era nouă şi nu ştiu prin ce regim de utilizare a trecut. Şi e adevărat că mai era şi frig! Adică mie îmi congelau mâinile după câteva zeci de scunde de fotografiat fără mănuşi şi toţi ştim ce face frigul bateriilor…

Oricum, trebuia să fie şi ceva mai puţin strălucitor la aparat, nu-i aşa? Că altfel prea era aproape de perfecţiune! 😀

 

Autofocus

Autofocalizarea este zona în care aparatul străluceşte mai ceva ca soarele în deşertul Sahara. Da, este orbitor de performantă!

Sistemul hibrid de care am vorbit la început focalizează în 0.05 secunde, adică extrem de rapid. Poţi să-i spui cum vrei să lucreze prin alegerea unuia dintre modurile specifice: Wide, Zone, Center, Flexible Spot şi Expanded Flexible. Toate aceste moduri au şi varianta “Lock-on” de urmărire a subiectului pentru rafalele foto, atunci când suntem pe AF-C (AF continuu).

În afară de acestea, mai avem şi alte funcţii AF: Face Detection, Eye-AF şi Center Lock-on AF. Şi deja mă gândesc că-s uşor cam multe opţiuni! 😀

Totuşi, dacă obiectivul nu are o diafragmă cu deschidere mare, în lumină slabă e posibul să nu fie la fel de rapid şi de precis ca atunci când e dezmăţ de fotoni.

Rapiditatea focalizării, zona mare de puncte de focus cu care poate urmări un subiect în mişcare, viteza de până la 11 cadre pe secundă la rafale foto ( 8 cu liveview) şi buffer-ul imens, fac aparatul extrem de potrivit pentru fotografia de acţiune şi pentru urmărirea subiectului în mişcare pe partea de video.

O altă abilitate impresionantă a aparatului e capacitatea de a folosi sistemul de autofocus cu obiectivele altor producători. Penalizarea e că nu mai sunt disponibile capacităţile de “lock-on” şi viteza se plafonează la trei cadre pe secundă.

 

Măsurarea expunerii

1200! Ţi-aduci aminte, da?

Atâtea am spus că erau zonele luate în considerare de algoritmii aparatului pentru analizeazarea expunerii. Şi zonele astea muuulte le punem la lucru în funcţie de cum avem nevoie.

Pe lângă deja consacratele moduri de măsurare Multi, Center şi Spot, Sony A6500 vine cu două noi modalităţi de evaluare: Entire Screen Average şi Highlight.

“Entire screen average” face o medie a strălucirilor din cadruşi expunerea va fi consecventă chiar dacă compoziţia sau poziţia subiectului se schimbă.

În modul “Highlight” aparatul expune în aşa fel încât strălucirile din din cadru să nu fie supraexpuse.

În mai toate ieşirile mele, pentru rapiditate folosesc destul de mult modurile semiautomate ale aparatului: Program (P), A (aperture priority) sau S (shutter speed priority). Aşa am făcut şi în această excursie nordică şi n-am avut vreo problemă cu expunerea: aparatul s-a comportat excelent.

 

Stabilizarea

A6500 este primul mirrorless de la Sony care are stabilizare pe senzor, în corpul aparatului. Asta însemnă că funcționează pentru orice obiectiv, chiar dacă folosești și din cele mai vechi cu un adaptor.

Atunci când și obiectivul folosit are stabilizare, se împart sarcinile: obiectivul se ocupă de stabilizarea pe verticală și orizontală iar corpul preia celelalte trei axe.

Sony se laudă cu până la 5 diafragme la stabilizare. Dar se potriveşte socoteala de acasă de la Sony cu cea din practică?

Pe vremurile când lucram mult analogic, pe peliculă, aplicam o regulă când voiam să-mi iasă imaginile clare atunci când fotografiam din mână: focala folosită trebuia transformată în frcţie a timpului de expunere. Adică, dacă aveam pe aparat un obiectiv cu focala de 100 de mm, timpul de expunere pentru ca o imagine să iasă clară din mână trebuia să fie 1/100 sau mai scurt.

Imaginea de mai jos e fotografiată din mână cu o focală de 105 mm şi cu un timp de  expunere de… 1/10 s!

Mai jos e un un detaliu cu pixelii monitorului care corespund 100% cu cei din fotografie.

După regula de mai sus, imaginea ar fi trebuit să iasă complet neclară. Şi chiar ar fi ieşit dacă nu-şi făcea treaba stabilizatorul de imagine. Practic e vorba de vreo trei diafragme câştigate din stabilizare.

Am tras mai multe imagini acolo şi asta e cea care-a ieşit cel mai bine. Dacă stabilizatorul s-ar descurca fluierând cu cele cinci diafragme anunţate de producător, toate imaginile ar fi ieşit clare.

Dar şi la “doar” trei diafragme stabilizate, performanţa e una foarte bună!

 

Calitatea imaginii

Toate funcţiile de care am pomenit mai sus ar trebui să ne ajute să obţinem exact imaginea pe care ne-o dorim.

Ia să vedem, se întâmplă asta?

Senzorul APS-C de pe aparat se laudă cu o plajă a sensibilităţii între 100 şi 51.200 de ISO şi-a venit momentul să vedem cum se descurcă acest la acest capitol.

Mai jos este imaginea de test iar dreptunghiul reprezintă zona în care vom vedea cum răspunde senzorul la diverse niveluri de sensibilitate.

După cum se poate vedea şi din imagini, senzorul este cât se poate de capabil, 6400 ISO fiind o sensibilitate până la care poţi fotografia/filma fără mari emoţii în ceea ce priveşte zgomotul de imagine. Chiar şi la sensibilităţi mai mari   imaginea este în continuare cât se poate de folosibilă, mai ales dacă nu vrei s-o măreşti cât Casa Poporului.

JPEG-urile ies superb direct din aparat, cu detaliile fine perfect redate şi fără halo-uri exagerate chiar şi la valori mari de ISO. Aceasta se datorează unui algoritm foarte bun care aplică selectiv “noise reduction”-ul.

În formatul RAW, imaginile sunt excelente, cu 14 biţi adâncime de culoare. Totuşi, această adâncime de culoare nu e disponibilă tot timpul: în unele moduri de fotografiere scade la 12 biţi.

Mai trebuie să spun că formatul RAW ales de Sony este unul compresat şi dacă vrei să “tragi” tare de o imagine, ajungi destul de repede la limită.

Pentru mine e un compromis aproape de ideal între posibilităţile de postprocesare ale RAW-ului compresat şi spaţiul ocupat pe card.

Culoarea e zona în care motorul de procesare de la Sony nu e chiar la înălţimea celorlalte caracteristici: ocazional nuanţele pielii nu sunt chiar ce trebuie şi cu o tentă de verde.

Rezoluţia maximă a fotografiilor e de 6000×4000 de pixeli în formatul de 3:2. Poţi alege să fotografiezi şi în 16:9 şi-n cazul ăsta rezoluţia este de 6000×3376 pixeli.

Pe lângă acestea, A6500-le îţi pune la dispoziţie şi modul de “Panoramă” care, în setarea de “wide” pe orizontală, are cea mai mare rezoluţie: 12,416 x 1,856 pixeli. Setarea “standard” produce imagini de 8,192 x 1,856.

În general camera face o treabă bună la lipituri:

Când nu te mişti suficient de repede, în imagine iţi apare o zonă gri ca mai sus, să-ţi aduci aminte data viitoare să fii mai vioi!

 

Dar sunt şi situaţii pe care le gestionează mai puţin bine:

 

Video

La acest capitol, A6500 e una dintre cele mai capabile camere. Te desfată cu funcţii preluate de la camerele video ca “peaking”(pentru determinarea zonei de focus) şi “zebra“(pentru evaluarea unei expuneri corecte), care sunt extrem de utile la filmări.

Ba chiar vine cu “Picture Profile”-urile cu care-s obişnuit de la camerele de filmat de la muncă. Aceste profiluri de imagine te lasă să ajustezi o mulţime de parametri (Black level, Gamma, Black Gamma, Knee, Color Mode, Saturation, Color Phase, Color Depth, Detail) ca să obţii o imagine exact cum îţi doreşte sufleţelul.

Sony A6500 filmează 4K (3840 x 2160 pixeli) la 24p, 25p, 30p, cadre/s, Full HD (1920×1080 pixeli) la obişnuitele 24p, 25p, 30p, 50p, 50i, 60p, 60i şi salvează în formatele MPEG-4, AVCHD and XAVC S.

Pentru că e foarte serioasă pe partea asta, are şi mufă jack la care poţi conecta un microfon extern.

E foarte interesant că pentru filmările 4K camera înregistrează în formatul Super 35mm şi foloseşte tot senzorul pentru captura unei imaginii de 6K care este apoi redusă la 4K. Asta asigură o calitate foarte bună a imaginii şi a nivelului de detaliu.

Pentru partea de Full HD, camera ne oferă în plus şi un mod S&Q (Slow & Quick recording) cu opţiuni de 1, 2, 4, 8, 15, 100 şi 120 cadre/s.

Şi pentru că există, le-am pus la treabă şi-am filmat cu 1 fotogramă pe secundă:

 

 

Şi-am accelerat numărul cadrelor şi până la 100 pe secundă (maximum ce poate camera în sistemul PAL):

 

Pe partea de minusuri, foarte notabilă e lipsa unei mufe de cască pentru controlul sunetului înregistrat şi încălzirea puternică a camerei la filmările UHD. Mărimea clipurilor 4K e limitată la 20 de minute şi, în funcţie de cât s-a încălzit camera înainte de filmare, e foarte posibil ca “stopul” automat al camerei să vină mai devreme.

 

Obiectivul Sony 18-105mm f/4 OSS G

 

Unul dintre punctele tari ale acestui obiectiv e diafragma 4, constantă pe toată plaja de focale, iar un altul e transfocarea internă, care te duce de la “wide” la “tele” fără modificarea dimensiunilor exterioare.

Pentru că e un obiectiv conceput special pentru senzorul APS-C, unghiurile de cuprindere sunt echivalente cu ale unui obiectiv 28-162 mm pentru full frame, cu diafragma de 6.2.

Mai jos poţi vedea două imagini care ilustrează extremele focale ale obiectivului:

După cum se vede, acoperă destul de bine atât partea de grandangular, cât şi cea de teleobiectiv, ceea ce-l face un companion aproape ideal pentru un călător.

Din nefericire obiectivul nu are etanşări pentru praf şi umezeală, aşa cum are corpul aparatului iar stabilizarea optică (OSS- Optical Steady Shot) lucrează împreună cu stabilizarea de pe senzorul aparatului şi nu sunt cumulative.

Corpul obiectivului e făcut din metal şi dă o senzaţie de soliditate şi calitate. Are un inel pentru zoom, un inel de focalizare şi o pârghie pentru zoom, toate motorizate. Asta însemamnă că sunt foarte potrivite pentru filmări dar la fotografie, faptul că nu răspund instantaneu la comenzi ar putea fi uşor deranjant.

La început am avut ceva probleme cu pârghia de zoom: nefiind obişnuit cu ea, modificam focala fără să vreau. Dar dacă pentru fotografie nu are cine ştie ce utilitate, pentru transfocări cu viteză constantă la filmări pârghiuţa e aur.

Un alt aspect foarte plăcut al acestei lentile este boketh-ul (efectul de blur al porţiunilor imaginii aflate în afara zonei de claritate). Focala de 105 mm cu diafragma 4 duce la rezultate foarte placute:

 

Concluzie

Răspunsul la întrebarea din titlu este… tobele vă rog… da!

Adică A6500 este cu siguranţă cel mai bun mirroless de până acum… de la Sony! 🙂

Şi nu numai, dacă mă gândesc că a luat anul trecut la EISA premiul “Cea mai bună cameră foto mirrorless semipro a anului 2017-2018″

E un pachet impresionant de muşchi tehnologici înghesuiţi într-un corp de cameră compactă. Construcţia e făcută cu simţ de răspundere şi Sony spune că shutter-ul a fost testat la peste 200.000 de declanşări.

Împreună cu obiectivul 18-105 formează combinaţia aproape perfectă pentru călători: calitate excepţională a imaginii şi o plajă focală care acoperă majoritatea nevoilor fotografice.

Ba chiar se pricepe şi la “furat” imagini: în modul de “silent shutter” (declanşare silenţioasă) nu-şi dă nimeni seama când ai şterpelit o imagine. Nici măcar tu! 😀

Dar, ca tot ce există pe lumea asta, nu e perfectă. Iar cea mai mare dezamăgire e bateria: consumă electronii mai repede decât schimbă Dragnea prim-miniştrii!

Dacă-aş pleca oriunde numai cu ea, mi-aş lua cel puţin o baterie de rezervă, dacă nu chiar două sau trei, pentru că şi obiectivul cu motoraşe atentează tare la rezerva de curent.

Cum informaţia înseamnă putere, dacă-i ştii punctele slabe, cu siguranţă o să găseşti metode să le compensezi.

Iar pentru Sony A6500 cu siguranţă merită să faci asta!

 

Ce mi-a plăcut:

-Calitatea excelentă a imaginii pe foto şi pe video, cu “zgomot” redus la ISO mari

-Setările video extensive, împrumutate de la camere de filmat

-Adâncimea de culoare de 14 biţi la RAW

-Stabilizarea de până la 3 diafragme

-Autofocusul extra-rapid cu capacităţi foarte bune de urmărire a subiectului

-Greutatea mică şi construcţia solidă

 

 

Ce poate fi îmbunătăţit:

-Ecranul tactil cu utilizare limitată

-Adâncimea de culoare scade la 12 biţi în unele moduri de fotografiere

-Lipsa unei mufe pentru căşti pentru controlul sunetului

-Nu există conversie a RAW-urilor în cameră

-Încălzirea puternică la filmări mai îndelungate

-Bateria

*

Mulţumesc F64 şi Alexandra Crisbăşan pentru acest test! 🙂